Pavel i-a scris lui Timotei:

Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi, şi pe cei ce te ascultă (1 Tim. 4:16; subliniere personală).

Fiecare lucrător ar trebui să ia acest îndemn în mod personal, să fie foarte atent în primul rând la el însuşi şi să se asigure că oferă un exemplu evlavios.

În al doilea rând, ar trebui să fie foarte atent la învăţătura pe care o dă altora, deoarece mântuirea lui şi a celor care îl ascultă depinde de ceea ce propovăduieşte el, aşa cum a afirmat şi Pavel în versetul citat mai sus.[1] Dacă un lucrător îmbrăţişează o doctrină falsă sau neglijează comunicarea adevărului, rezultatul poate fi un dezastru etern pentru el şi pentru alţii.

Totuşi, nu există nici o scuză pentru ucenicizatorii care propovăduiesc doctrine false, deoarece Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui care să îi călăuzească în adevărul Său. Din contră, lucrătorii care au motive greşite doar preiau învăţăturile populare ale altora, fără să studieze ei înşişi din Cuvânt şi sunt posibili să transmită erori prin învăţătura şi doctrina lor. Singura modalitate de a se proteja este aceea de a-şi purifica inima, asigurându-se că motivaţiile lui sunt acelea de (1) a fi pe placul lui Dumnezeu şi (2) de a-i ajuta pe oameni să fie gata să stea în faţa lui Isus şi nu acelea de a se îmbogăţi, de a fi influent sau popular. În plus, trebuie să studieze cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să capete o înţelegere pătrunzătoare şi echilibrată. Pavel i-a mai scris lui Timotei:

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2 Tim. 2:15).

Citirea, studierea şi meditarea asupra Cuvântului lui Dumnezeu ar trebui să fie o disciplină practicată zilnic de lucrător. Duhul Sfânt îl va ajuta să înţeleagă mai bine Cuvântul lui Dumnezeu atunci când studiază sârguincios, asigurându-se astfel că „împarte drept Cuvântul adevărului“. Una dintre cele mai mari probleme în biserica din zilele noastre este aceea că lucrătorii interpretează greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi îi induc în mod continuu în eroare pe cei cărora le dau învăţătură. Şi poate fi destul de grav. Iacov a avertizat:

Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră (Iacov 3:1).

Din acest motiv este foarte important ca ucenicizatorii să ştie cum să interpreteze în mod corect Cuvântul lui Dumnezeu, cu scopul de a înţelege şi comunica cu precizie înţelesul fiecărui text.

Interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu se face în acelaşi fel în care interpretezi cuvintele altor oameni. Dacă dorim să înţelegem cu acurateţe înţelesul intenţionat de autor sau vorbitor, trebuie să aplicăm câteva reguli de interpretare, reguli de bun simţ. În acest capitol vom analiza trei dintre cele mai importante reguli ale unei interpretări biblice sănătoase: (1) Citeşte inteligent, (2) Citeşte contextual, şi (3) Citeşte onest.

Regula nr.1: Citeşte inteligent. Interpretează literal ceea ce citeşti dacă nu este clară intenţia de a vorbi figurativ sau simbolic.

Scriptura, ca de altfel literatura în general, este plină de figuri de stil precum metafore, hiperbole şi antropomorfisme. Acestea ar trebui luate ca atare.

Metafora este compararea similitudinilor dintre două lucruri fundamental diferite. Scriptura conţine multe metafore. Una dintre ele constă în cuvintele lui Isus spuse în timpul cinei cea de taină:

Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.“ Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor“ (Mat. 26:26-28).

Vroia Isus să spună că pâinea pe care o dădea ucenicilor Săi era literal trupul Lui şi că vinul pe care l-au băut era literal sângele Său? Bunul simţ ne spune că NU. Scriptura afirmă foarte clar că ceea ce le-a dat Isus a fost pâine şi vin, şi nu precizează nimic despre faptul că acestea s-ar fi transformat literal în carne şi sânge. Nici Petru, nici Ioan, prezenţi la cină, nu au spus vreodată astfel de lucruri în epistolele lor şi cu siguranţă le-ar fi fost greu să facă pe canibalii!

Unii argumentează: „Dar Isus a spus că pâinea şi vinul erau trupul şi sângele Lui, aşa că voi crede ceea ce a spus El!“ Isus a mai spus însă şi că este Uşa (vezi Ioan 10:9). Înseamnă că S-a transformat literal într-o uşă cu balamale şi zăvor? El a mai spus că este Via şi că noi suntem mlădiţele (vezi Ioan 15:5). S-a transformat El literal într-o viţă de vie? Am devenit literal mlădiţe? Isus a mai spus că este Lumina lumii şi pâinea care a coborât din cer (vezi Ioan 9:5; 6:41). Este Isus lumina soarelui sau o bucată de pâine?

În mod clar aceste expresii sunt figuri de stil numite metafore, o comparaţie între două lucruri care sunt fundamental diferite, dar care au anumite lucruri în comun. Într-un fel, Isus era ca o uşă şi ca o viţă de vie. Afirmaţiile lui Isus din timpul cinei cea de taină sunt, de asemenea, metaforice. Într-un anume fel vinul era ca sângele Lui, iar pâinea era ca trupul Lui.

Pildele lui Hristos

Pildele lui Hristos sunt comparaţii asemănătoare metaforelor, dar care conţin întotdeauna cuvintele ca, precum, sau ca şi. Acestea transmit învăţături spirituale prin compararea asemănărilor dintre două lucruri esenţial diferite. Este foarte important să ţinem minte acest lucru atunci când le interpretăm; altfel vom face greşeala de a căuta semnificaţii în fiecare detaliu al parabolei. Metaforele şi comparaţiile ajung întotdeauna într-un punct în care dispar asemănările şi apar deosebirile. De exemplu, dacă îi spun soţiei mele: „Ochii tăi sunt ca marea“, vreau să spun că ochii ei sunt albaştrii, profunzi, atrăgători; nu spun că înoată peştii în ei sau că păsările plutesc pe ei sau că îngheaţă în timpul iernii.

Să analizăm trei dintre pildele lui Isus, toate fiind comparaţii, dintre care prima este Pilda năvodului:

„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 13:47-50).

Împărăţia cerurilor şi năvodul sunt fundamental asemănătoare? Bineînţeles că nu! Sunt foarte diferite. Dar există câteva asemănări. Aşa cum, după ce năvodul este scos la mal, peştii sunt aleşi şi separaţi în două categorii, ce este bun şi ce nu este bun, tot aşa va fi şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Într-o zi, cei drepţi şi cei nedrepţi, care momentan trăiesc împreună, vor fi separaţi. Dar aici se încheie asemănările. Peştii înoată; oamenii merg. Pescarii separă peştele; îngerii îi vor separa pe cei răi de cei buni. Peştii sunt separaţi în funcţie de cât de gustoşi sunt; oamenii sunt separaţi în funcţie de ascultarea sau neascultarea faţă de Dumnezeu. Peştele bun este pus în vase, iar peştele rău este aruncat afară. Oamenii drepţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, iar oamenii răi vor fi aruncaţi în Iad.

Această pildă este un exemplu perfect pentru a arăta felul în care metaforele şi comparaţiile sunt în cele din urmă imperfecte, deoarece lucrurile comparate sunt fundamental diferite. Nu vrem să mergem dincolo de intenţia vorbitorului, presupunând că diferenţele sunt de fapt asemănări. De exemplu, ştim cu toţii că „peştele bun“ sfârşeşte de fapt prin a fi gătit pe foc, în timp ce „peştele rău“ se întoarce în apă şi trăieşte. Isus nu a menţionat acest lucru! Ar fi fost contrar scopului Său.

Această pildă specifică nu propovăduieşte, oricine orice ar zice, o strategie pentru „aruncarea năvodului evanghelistic“, prin care să încercăm să aducem pe toată lumea la biserică, buni sau răi, fie că vor să vină, fie că nu! Această parabolă nu ne învaţă că plaja este locul cel mai potrivit pentru mărturisirea credinţei. Această parabolă nu ne spune că biserica va fi răpită la sfârşitul perioadei de suferinţă. Această parabolă nu ne învaţă că mântuirea noastră este doar alegerea suverană a lui Dumnezeu, de vreme ce peştii aleşi din parabolă nu aveau nimic de a face cu motivele pentru care erau aleşi. Nu dai semnificaţii neavizate şi forţate pildelor lui Isus!

Fiţi pregătiţi

Iată o altă parabolă a lui Isus familiară nouă, Pilda celor zece fecioare:

“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi undelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din undelemnul vostru, căci ni se sting candelele.» Cele înţelepte le-au răspuns: «Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând undelemn şi cumpăraţi-vă.» Pe când se duceau ele să cumpere undelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!» Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Mat. 25:1-13).

Care este lecţia principală a acestei parabole? Este cuprinsă în ultima frază: Fiţi pregătiţi pentru întoarcerea Domnului, pentru că venirea Lui poate întirzia mai mult decât vă aşteptaţi. Aceasta este morala.

După cum am menţionat în capitolul anterior, Isus le-a spus aceste parabole unora dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Săi (vezi Mat. 24:3; Marcu 13:3) care la momentul respectiv era evident că Îl urmau supuşi. Dar la fel de clară este şi implicaţia că era posibil ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să nu fie pregătiţi la întoarcerea lui Isus. De aceea i-a avertizat Isus. Astfel, această parabolă ne învaţă că există posibilitatea ca cei care sunt momentan pregătiţi pentru venirea lui Isus să fie găsiţi nepregătiţi în momentul întoarcerii Lui. Toate cele zece fecioare erau iniţial pregătite, dar cinci au devenit nepregătite. Dacă mirele s-ar fi întors mai devreme, toate cele zece ar fi intrat în odaia de nuntă.

Dar care este semnificaţia faptului că cinci erau nechibzuite şi cinci erau înţelepte? Dovedeşte acest lucru că doar jumătate din cei care sunt creştini practicanţi vor fi pregătiţi pentru venirea lui Isus? Nu.

Care este semnificaţia untdelemnului? Reprezintă Duhul Sfânt? Nu. Ne descoperă faptul că doar cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt vor intra în cer? Nu.

Întoarcerea mirelui la miezul nopţii ne spune că şi Isus Se va întoarce tot atunci? Nu.

De ce nu le-a pus mirele pe fecioarele înţelepte să le identifice pe cele nechibzuite care băteau la uşă? Dacă mirele ar fi făcut acest lucru, ar fi ruinat întreaga morală a pildei, întrucât şi cele nechibzuite ar fi reuşit să intre în cele din urmă.

S-ar putea spune că, aşa cum fecioarele nechibzuite nu mai aveau lumină şi au adormit, tot aşa şi credincioşii nechibzuiţi încep să meargă în întuneric şi aţipesc din punct de vedere spiritual, spre condamnarea lor. Poate am putea face o comparaţie între ospăţul mirelui din aceasta pildă şi ospăţul Mielului. Dar doar până aici am putea forţa interpretarea înţelesului acestei parabole sau a detaliilor ei variate.

A aduce roade

Poate cea mai greşită interpretare a pildelor lui Isus pe care am auzit-o vreodată constă în explicaţia unui pastor dată Pildei neghinei. Haide mai întâi să o citim:

Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: «Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?» El le-a răspuns: «Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.» Şi robii i-au zis: «Vrei dar să mergem să o smulgem?» «Nu», le-a zis el, «ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ,Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu‘»“ (Mat. 13:24-30).

Acum iată explicaţia pastorului respectiv:

Este o realitate faptul că atunci când răsare grâul şi neghina par identice. Nimeni nu poate face diferenţa între ele. Tot aşa se întâmplă în lume şi în biserică. Nimeni nu poate spune cine este creştin autentic şi cine este necredincios. Nu se poate face diferenţa în funcţie de felul în care îşi trăiesc viaţa, deoarece mulţi creştini nu ascultă de Hristos mai mult decât necredincioşii. Numai Dumnezeu le cunoaşte inimile şi doar El îi va sorta când va veni sfârşitul.

Bineînţeles că nu aceasta este morala Pildei neghinei. În realitate ea ne învaţă că, din contră, creştinii se deosebesc foarte clar de necredincioşi. Remarcă că slujitorii au observat că a fost plantată şi neghină în lanul de grâu (vezi vers. 26). Neghina nu aduce nici o roadă şi tocmai de aceea este uşor de identificat. Cred că este important că Isus a ales neghinele neroditoare pentru a-i reprezenta pe cei răi care vor fi adunaţi şi aruncaţi în Iad la venirea sfârşitului.

Morala principală a acestei pilde este simplă: Cei care sunt mântuiţi cu adevărat aduc roadă; cei nemântuiţi nu. Deşi Dumnezeu încă nu îi judecă pe cei răi cât timp trăiesc printre cei mântuiţi, va veni o zi când îi va separa de cei neprihăniţi şi îi va arunca în Iad.

Isus chiar a dat o explicaţie specifică acestei parabole, de aceea nu mai este nevoie să căutăm semnificaţii dincolo de ceea ce deja a explicat El:

„Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună, sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă“ (Mat. 13:37-43).

Hiperbola

O a doua figură de stil găsită adeseori în Biblie este hiperbola. Hiperbola este o exagerare deliberată cu scopul de a scoate ceva anume în evidenţă. Când o mamă îi zice copilului: „Ţi-am spus de o mie de ori să vii acasă pentru cină“, aceasta este o hiperbolă. Un exemplu de hiperbolă în Biblie este afirmaţia lui Isus despre tăierea mâinii drepte:

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă“ (Mat. 5:30).

Dacă Isus ar fi vrut să spună literal că fiecare dintre noi care păcătuieşte în vreun fel folosindu-şi mâna dreaptă ar trebui să i o taie, atunci ar trebui să fim toţi ciungi! Dar, desigur, problema păcatului nu constă în folosirea mâinilor. Ceea ce ne spunea Isus era mai degrabă că păcatul ne poate trimite in Iad şi că modul în care putem evita păcatul este îndepărtarea ispitelor şi a tuturor lucrurilor care ne determină să ne împiedicăm.

Antropomorfismul

O a treia figură de stil pe care o întâlnim în Scriptură este antropomorfismul. Acesta reprezintă o exprimare metaforică prin care Îi sunt atribuite lui Dumnezeu caracteristici umane, de dragul de a ne ajuta să Îl înţelegem. De exemplu, în Genesa 11:5 citim:

Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul, pe care îl zideau fiii oamenilor (Gen. 11:5).

Acest verset nu poate fi decât un antropomorfism, deoarece este puţin probabil ca Dumnezeul atotştiutor să fi fost nevoit să facă o călătorie din Rai până la turnul Babel pentru a investiga ce vroiau să construiască oamenii!

Mulţi teologi savanţi consideră că fiecare afirmaţie biblică ce descrie părţi ale trupului lui Dumnezeu, precum braţele sale, mâinile, ochii, părul, nasul, sunt antropomorfisme. Bineînţeles că Dumnezeul atotputernic nu posedă părţi ale trupului uman, spun ei.

Totuşi, din mai multe motive, eu nu sunt de acord. În primul rând, deoarece Scriptura ne arată foarte clar că noi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.“ (Gen. 1:26; subliniere personală)

Unii ar spune că suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu doar in sensul că posedăm conştiinţa de sine, responsabilitate morală, capacitatea de a raţiona, etc. Totuşi, haide să citim o afirmaţie foarte asemănătoare celei din Genesa 1:26 şi care apare doar câteva capitole mai târziu:

La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui, şi i-a pus numele Set (Gen. 5:3; subliniere personală).

Ce poate însemna acest lucru decât că Set semăna fizic cu tatăl său, Adam? Deci, dacă aceasta vrea să spună Genesa 5:3, de ce nu poate avea acelaşi înţeles expresia identică din Genesa 1:26? Bunul simţ şi o interpretare sănătoasă ne spun că are acelaşi înţeles.

Mai mult, Dumnezeu ne este descris şi de către autori biblici care L-au văzut. De exemplu, Moise împreună cu alţi şaptezeci şi trei de israeliţi L-au văzut pe Dumnezeu.

Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; subt picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut (Ex. 24:9-11).

Dacă l-ai fi întrebat pe Moise dacă Dumnezeu avea mâini şi picioare, ce ţi-ar fi răspuns? [2]

Profetul Daniel a avut o viziune a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Fiul:

Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui….M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului [Dumnezeu Fiul]; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Dan. 7:9-10, 13-14).

Dacă l-ai fi întrebat pe Daniel dacă Dumnezeu avea părul alb şi o înfăţişare care să Îi permită să stea aşezat pe tron, ce ţi-ar fi răspuns?

Aşa stând lucrurile, sunt convins că Dumnezeu Tatăl are o formă glorioasă care este oarecum asemănătoare cu înfăţişarea fiinţelor umane, deşi nu din carne şi sânge, ci din spirit (vezi Ioan 4:24).

Cum poţi discerne care sunt părţile scripturale menite să fie interpretate literal şi care ar trebui interpretate figurat sau simbolic? Această diferenţă ar trebui să fie uşoară pentru toţi cei ce gândesc logic. Interpretează totul literal, cu excepţia cazului în care nu ai altă alternativă logică decât aceea de a interpreta figurativ şi simbolic ceea ce este scris. De exemplu, profeţiile din Vechiul Testament şi cartea Apocalipsa sunt în mod clar pline de simboluri, unele dintre ele explicate, altele nu. Însă simbolurile nu sunt greu de identificat.

Regula nr.2: Citeşte contextual. Fiecare pasaj trebuie interpretat în lumina pasajelor învecinate şi a întregii Biblii. Contextul cultural şi istoric ar trebui, de asemenea, luat în calcul ori de câte ori este posibil.

Principala cauză a interpretării greşite este citirea scripturilor fără a lua în considerare contextul imediat şi pe cel biblic.

Dacă izolezi textul de context poţi face Biblia să spună tot ce doreşti să spună. De exemplu, ştiai că Biblia afirmă că Dumnezeu nu există? În Psalmul 14 citim: „Nu există Dumnezeu“ (Ps. 14:1). Totuşi, dacă vrem să interpretăm aceste cuvinte cu acurateţe, trebuie să le citim în contextul lor: „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»“ (Ps. 14:1; subliniere personală). Iată că textul capătă cu totul un alt înţeles!

Un alt exemplu: am auzit o dată un pastor predicând despre nevoia creştinului de a fi „botezat în foc“. Şi-a început predica citind cuvintele lui Ioan Botezătorul din Matei 3:11: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.“

Pe baza acestui verset şi-a construit o întreagă predică. Mi-l amintesc spunând: „Nu este suficient că sunteţi botezaţi cu Duhul Sfânt! Isus vrea, de asemenea, să vă boteze şi cu foc, aşa cum a proclamat Ioan Botezătorul!“ Şi a continuat să explice că de îndată ce vom fi „botezaţi cu foc“ vom fi plini de zel pentru Domnul. La final i-a chemat în faţă pe cei ce doreau să fie botezaţi cu foc.

Din nefericire, acest predicator a făcut greşeala clasică de a scoate versetul din context.

Ce a vrut să spună Ioan Botezătorul când a afirmat că Isus va boteza cu foc? Tot ceea ce trebuie să facem pentru a găsi răspunsul este să citim cele două versete anterioare celui citit şi un verset după acesta.

„Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc“ (Mat. 3:9-10; subliniere personală).

În primul rând aflăm că cel puţin o parte din audienţa lui Ioan consta din evrei ce credeau că mântuirea lor se baza pe descendenţa genealogică. Astfel, predica lui Ioan era evanghelistică.

Mai aflăm, de asemenea, că Ioan avertiza că oamenii nemântuiţi sunt în pericolul de a fi aruncaţi în foc. Ar fi destul de rezonabil să concluzionăm că „focul“ despre care vorbea Ioan în versetul 10 este unul şi acelaşi cu cel descris în versetul 11. Acest fapt devine încă şi mai clar dacă citim şi versetul 12:

„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge“ (Mat. 3:12; subliniere personală).

Atât în versetul 10 cât şi în 12, focul despre care vorbea Ioan era focul Iadului. În versetul 12 afirmă metaforic că Isus va separa oamenii în două categorii: grâul, pe care îl „va strânge în grânar“, şi pleava, pe care o va arde „într-un foc care nu se stinge“.

În lumina versetelor învecinate, probabil că Ioan vroia să spună că Isus va boteza oamenii fie cu Duhul Sfânt, dacă sunt creştini, fie cu foc, dacă sunt necredinicioşi. În acest caz, nimeni nu ar trebui să le predice creştinilor că trebuie să fie botezaţi cu foc!

Îndepărtându-ne puţin de contextul imediat al acestor versete, ar trebui, de asemenea, să analizăm restul Noului Testament. Putem găsi vreun exemplu în cartea Fapte în care creştinilor li se spune să fie „botezaţi cu foc“? Nu. Singurul lucru care se apropie puţin de această afirmaţie este descrierea făcută de Luca despre ziua Cincizecimii, când ucenicii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi când deasupra capetelor lor au apărut temporar limbi de foc. Dar Luca nu spune în nici un caz că ar fi fost „botezaţi cu foc“. Mai mult, putem găsi în epistole vreun îndemn sau vreo instrucţiune dată creştinilor spre a fi „botezaţi cu foc“? Nu. De aceea, este destul de logic să concluzionăm că nici un creştin nu ar trebui să caute botezul cu foc.

O doctrină falsă derivată din Scriptură

De multe ori Evanghelia însăşi este reprezentată greşit de predicatori şi învăţători care, datorită faptului că nu iau în considerare contextul, interpretează greşit Scriptura. Învăţătura falsă referitoare la harul lui Dumnezeu abundă tocmai din acest motiv.

De exemplu, afirmaţia lui Pavel din Efeseni 2:8 că mântuirea este produsul harului şi nu al faptelor a fost transformată într-o Evanghelie falsă doar pentru că s-a ignorat contextul. Pavel a scris:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efes. 2:8-9).

Mulţi se axează exclusiv pe afirmaţia lui Pavel despre mântuirea primită prin har, gratuit, nu prin fapte. De aici, în ciuda sutelor de dovezi scripturale, trag concluzia că nu există nici o legătură între mântuire şi sfinţenie. Unii merg chiar mai departe şi afirmă că pocăinţa nu este necesară pentru a fi mântuit. Acesta este un exemplu clasic de interpretare greşită a Scripturii datorită ignorării contextului.

În primul rând, să analizăm ce ne spune pasajul studiat în ansamblu. Pavel nu spune că am fost mântuiţi prin har, ci că am fost mântuiţi prin har prin intermediul credinţei. Credinţa este la fel de importantă ca şi harul în ecuaţia mântuirii. Scriptura declară că credinţa fără fapte este zadarnică şi nu poate mântui (vezi Iacov 2:14-26). Astfel, Pavel nu ne învaţă că sfinţenia este irelevantă în ceea ce priveşte mântuirea. El ne spune că nu eforturile noastre sunt cele care ne mântuiesc; fundamentul mântuirii noastre este harul lui Dumnezeu. Nu am putea fi niciodată mântuiţi fără harul Lui. Dar numai când răspundem harului lui Dumnezeu prin credinţă suntem mântuiţi. Rezultatul mântuirii este întotdeauna ascultarea – rodul credinţei autentice. Dacă citim nu mai departe de următorul verset, ni se va confirma părerea.

Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efes. 2:10).

Singurul motiv pentru care am fost înnoiţi de Duhul Sfânt şi făcuţi creaţii noi în Hristos este ca noi să putem umbla în faptele bune ale ascultării. Astfel, ecuaţia mântuirii dată de Pavel arată după cum urmează:

Har + Credinţă = Mântuire + Ascultare

Aceasta înseamnă că harul plus credinţa rezultă sau echivalează cu mântuirea plus ascultarea. Când harului lui Dumnezeu i se răspunde prin credinţă, rezultatul este întotdeauna mântuirea şi faptele bune. Totuşi, cei care au dezbrăcat cuvintele lui Pavel de contextul lor, au inventat o formulă ca aceasta:

Har + Credinţă – Ascultare = Mântuire

Aceasta înseamnă că harul plus credinţa fără (sau minus) ascultare este egal cu (sau rezultă în) mântuirea. În ceea ce priveşte Biblia, această afirmaţie este o erezie.

Dacă mai citim puţin din contextul în care au fost spuse cuvintele lui Pavel, vom descoperi de asemenea că situaţia din Efes era aceeaşi ca peste tot pe unde predica Pavel. Şi anume, evreii le propovăduiau neamurilor convertite de Pavel că, dacă vroiau să fie mântuiţi, era nevoie să fie circumcişi şi să respecte o parte din legea mozaică. Contextul circumciziei şi al faptelor religioase îl avea în minte Pavel când a scris despre „faptele“ care nu ne mântuiesc (vezi Efes. 2:11-22).

Dacă citim şi mai departe, înţelegând mai bine contextul întregii scrisori a lui Pavel către efeseni, vedem foarte clar că Pavel a crezut că sfinţenia era esenţială pentru mântuire:

Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu (Efes.5:3-6; subliniere personală).

Dacă Pavel ar fi crezut că harul lui Dumnezeu va mântui în cele din urmă şi pe cei curvari, stricaţi şi lacomi de avere care nu se pocăiesc, atunci nu ar mai fi scris aceste cuvinte. Semnificaţia cuvintelor lui Pavel din Efeseni 2:8-9 nu poate fi înţeleasă corect decât în contextul întregii scrisori către efeseni.

Eşecul Galatenilor

Cuvintele lui Pavel din scrisoarea către galateni au fost, de asemenea, interpretate în afara contextului. Rezultatul a fost distorsionarea Evangheliei, tocmai ceea ce spera Pavel să corecteze prin această scrisoare.

Întreaga temă a scrisorii lui Pavel către galateni este „Mântuirea prin credinţă, nu prin faptele legii“. Dar a intenţionat oare Pavel să spună că sfinţenia nu era necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu.

În primul rând, observă că Pavel îi combătea încă o dată pe evreii care veniseră în Galatia şi care îi învăţau pe noii convertiţi că nu puteau fi mântuiţi decât dacă erau circumcişi şi păstrau legea lui Moise. Pavel menţionează de mai multe ori în scrisoare subiectul specific al tăierii împrejur, deoarece acesta părea să fie aspectul principal subliniat de iudeii legalişti (vezi Gal. 2:3, 7-9, 12; 5:2-3, 6, 11; 6:12-13, 15). Pavel nu era îngrijorat că galatenii deveniseră prea ascultători de poruncile lui Hristos; el era îngrijorat că nu îşi mai puneau credinţa în Hristos pentru mântuirea lor, ci în circumcizie şi în eforturile lor slabe de a păstra legea mozaică.

Luând în calcul întreg contextul scrisorii lui Pavel către galateni, remarcăm că acesta scrie în capitolul 5:

Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:18-21; subliniere personală).

Dacă Pavel ar fi dorit să le sugereze galatenilor că puteau să ajungă în cer şi fără să fie sfinţi, atunci nu ar mai fi scris aceste cuvinte. Mesajul lui nu era acela că pot ajunge în cer şi cei ce nu sunt sfinţi, ci acela că cei care anulează harul lui Dumnezeu şi sacrificiul lui Hristos prin încercarea de a-şi câştiga mântuirea prin intermediul circumciziei şi al legii mozaice nu vor putea fi mântuiţi. Nu circumcizia este cea care mântuieşte. Credinţa în Isus este cea care aduce acea mântuire ce transformă credincioşii în făpturi noi şi sfinte:

Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă (Gal. 6:15).

Toate acestea ne demonstrează o dată în plus cât de vital este să analizăm contextul atunci când interpretăm Scriptura. Singurul mod în care Evanghelia poate fi distorsionată folosind însuşi Cuvântul lui Dumnezeu este reprezentat de ignorarea contextului. Nu putem face decât să ne întrebăm ce inimă au „lucrătorii“ care o distorsionează într-un mod atât de bătător la ochi încât nu poate fi considerat altfel decât deliberat.

De exemplu, am auzit o dată un predicator declarând că nu ar trebui să menţionăm niciodată mânia lui Dumnezeu deoarece Biblia ne spune că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă“ (Rom 2:4). Astfel, după părerea lui, modalitatea corectă de proclamare a Evangheliei era aceea de a vorbi doar despre dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Acestea îi vor conduce în cele din urmă pe oameni la pocăinţă.

Dar dacă citim contextul în care a fost scris acel singur verset pe care l-a citat predicatorul respectiv şi care se află în capitolul doi din Romani, vom descoperi că scripturile includ şi judecata şi mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Contextul imediat relevă faptul că nu este posibil ca înţelesul pe care l-a intenţionat Pavel să fie cel proclamat de predicator:

Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec (Rom 2:2-10; subliniere personală).

Când Pavel vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu, se referă la bunătatea de care dă dovadă Dumnezeu prin faptul că amână manifestarea mâniei Sale! Şi te întrebi cum e posibil ca un lucrător să facă o afirmaţie atât de absurdă în lumina contextului extins al Bibliei, care este plină de exemple de predicatori ce au avertizat public pe păcătoşi că trebuie să se pocăiască.

Consecvenţa Scripturii

Deoarece Biblia este inspirată de o singură Persoană, mesajul ei este consecvent de la început până la sfârşit. De aceea ne putem baza pe context să ne ajute să interpretăm înţelesul intenţionat de Dumnezeu din pasajele citite. Dumnezeu nu ar putea spune într-un verset ceva ce ar putea fi contrazis de un altul. Şi dacă par să se contrazică, atunci trebuie să continuăm să studiem până când interpretarea ambelor versete devine armonioasă. De exemplu, în Predica lui Isus de pe Munte, sunt câteva versete care par să contrazică, ba chiar să corecteze, o lege morală din Vechiul Testament. De exemplu:

„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt“ (Mat. 5:38-39).

Isus a citat direct din legea mozaică şi apoi a făcut o afirmaţie care părea să o contrazică pe cea din legea pe care a citat-o. Cum vom interpreta ceea ce a spus? Şi-a schimbat Dumnezeu părerea despre ce înseamnă moralitate? Era răzbunarea un comportament acceptat în Vechiul Legământ, dar nu şi în noul? Tot contextul ne va ajuta şi în acest caz.

Isus Se adresa în primul rând ucenicilor Săi (vezi Mat. 5:1-2), oameni a căror expunere la Cuvântul lui Dumnezeu fusese făcută prin cărturari şi farisei care îi învăţau în sinagogi. Acolo au auzit citându-se această lege a lui Dumnezeu: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, o poruncă al cărei înţeles fusese distorsionat de cărturari şi farisei, care ignorau contextul. Dumnezeu nu a intenţionat ca poporul Lui să interpreteze această poruncă drept o cerinţă de a se răzbuna întotdeauna pentru orice lucru nesemnificativ. De fapt chiar afirmase în Lege că răzbunarea este a Lui (vezi Deut. 32:35) şi că cei ce sunt copiii Lui ar trebui să facă bine duşmanilor lor (vezi Ex. 23:4-5). Însă fariseii şi cărturarii au ignorat aceste porunci şi au născocit propria lor interpretare a legii lui Dumnezeu „ochi pentru ochi“, una care le dădea dreptul la răzbunare personală.[3] Au ignorat contextul.

Porunca „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, se află în contextul poruncilor care stabileau dreapta judecată în tribunalele din Israel (vezi Ex. 21:22-24; Deut. 19:15-21). Stabilirea regulamentelor pentru un sistem judecătoresc este ea însăşi dovada faptului că Dumnezeu dezaproba răzbunarea personală. Judecătorii imparţiali care analizau dovezile erau mult mai capabili să facă dreptate decât persoanele prejudiciate. Dumnezeu Se aşteaptă ca tribunalele şi judecătorii să dea sentinţe în raport cu nelegiurile comise – „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“.

În acest caz, putem armoniza ceea ce la început părea contradictoriu. Isus doar îi ajuta pe cei ce Îl ascultau, oameni care aplicaseră toată viaţă o învăţătură falsă, să înţeleagă adevărata voie a lui Dumnezeu referitoare la răzbunarea personală, ceea ce fusese deja revelat în Legea lui Moise, dar care fusese distorsionată de farisei. Isus nu contrazicea legea pe care o dăduse lui Moise. Doar scotea la iveală sensul ei original.

Acest fapt ne ajută să înţelegem corect ce aşteaptă Isus de la noi în ceea ce priveşte disputele majore care ne-ar putea duce în tribunal. Dumnezeu nu Se aştepta ca Israeliţii să ignore orice fel de ofensă adusă de concetăţenii lor evrei, altfel nu ar mai fi stabilit un sistem judecătoresc. Tot aşa, Dumnezeu nu Se aşteptă ca creştinii să ignore orice fel de ofensă adusă de fraţii lor credincioşi (sau de necredincioşi). Noul Testament prescrie ca neînţelegerile dintre creştini să fie mediate de o persoană credincioasă (vezi 1 Cor. 6:1-6). Şi nu este greşit ca un creştin să dea în judecată un necreştin în cazul unor ofense majore. Ofensele majore pot fi mutilarea – ca de exemplu scoaterea unui ochi! Cele minore sunt cele despre care a vorbit Isus, ca de exemplu o palmă luată peste obraz, judecarea pe lucruri nesemnificative (pentru cămaşă) sau constrângerea de a merge cu cineva o milă. Dumnezeu doreşte ca copiii Săi să Îi urmeze exemplul şi să dea dovadă de har faţă de păcătoşii nechibzuiţi şi faţă de oamenii răi.

Datorită unei înţelegeri greşite, mulţi credincioşi bine intenţionaţi au refuzat să îi dea în judecată pe cei care i-au furat, deoarece au considerat că astfel ascultă de Hristos. Credeau că „întorc şi celălalt obraz“, când de fapt permiteau unui hoţ să continue să fure, învăţându-l că nu există consecinţe pentru infracţiunile comise. Astfel de creştini nu dau dovadă de dragoste faţă de cei care vor fi la rândul lor furaţi de acelaşi hoţ! Dumnezeu doreşte ca hoţii să fie judecaţi şi să se pocăiască. Dar dacă cineva te ofensează cu lucruri minore, ca de exemplu o palmă peste obraz, nu-l duci la tribunal şi nu-i întorci palma. Arată-i dragoste şi compasiune.

Interpretarea Vechiului în lumina Noului

Nu numai că ar trebui să interpretăm scripturile din Noul Testament în lumina Vechiului Testament, dar ar trebui, de asemenea, să interpretăm Vechiul Testament în lumina Noului Testament. De exemplu, unii credincioşi sinceri au citit legile lui Moise referitoare la nutriţie şi au concluzionat că toţi creştinii ar trebui să îşi restricţioneze dieta raportat la aceste legi. Totuşi, dacă vor citi doar două pasaje din Noul Testament, vor descoperi că legile lui Moise despre hrană nu sunt aplicabile şi celor care fac parte din Noul Legământ:

El [Isus] le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?“ A zis astfel, făcând toate bucatele curate (Marcu 7:18-19).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumire de către cei ce cred şi cunosc adevărul. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (1 Tim. 4:1-5).

Conform Noului Legământ nu mai suntem supuşi Legii lui Moise, ci Legii lui Hristos (vezi 1 Cor. 9:20-21). Deşi Isus a inclus şi aspectele morale din Legea Mozaică (încorporându-le astfel în Legea lui Hristos), nici El şi nici apostolii nu i-au învăţat pe creştini că sunt obligaţi să ţină legile mozaice referitoare la dietă.

Totuşi, este foarte clar că credincioşii timpurii, toţi evreii convertiţi, continuau să păstreze legile nutritive ale Vechiului Legământ, datorită convingerilor culturale (vezi Fapte 10:9-14). Iar când neamurile au început să creadă în Isus, credincioşii evrei primari le-au cerut să respecte legile mozaice referitoare la hrană doar pentru a nu se deosebi de vecinii lor evrei care s-ar fi putut simţi ofensaţi (vezi Fapte 15:1-21). De aceea, nu este nimic greşit cu credincioşii care împlinesc Legea lui Moise referitoare la nutriţie, atâta vreme cât nu consideră că aceasta îi mântuieşte.

Unii dintre creştinii timpurii au fost, de asemenea, sfătuiţi că este greşit să mănânce carne închinată idolilor. Pavel i-a instruit pe credincioşii care nu erau de aceeaşi părere (ca şi el de altfel), să se poarte cu dragoste faţă de fraţii „mai slabi în credinţă“ (Rom. 14:1), făcând în aşa fel încât să nu îi determine să acţioneze contrar conştiinţei lor. Dacă o persoană se abţine să mănânce carne pentru Dumnezeu (chiar dacă aceste convingeri nu sunt întemeiate), să fie apreciată pentru dedicarea sa şi nu condamnată pentru că înţelege greşit. În acelaşi fel, cei care se abţin de la consumarea anumitor feluri de mâncăruri din convingere personală nu ar trebui să îi judece pe cei care nu fac la fel. Ambele categorii ar trebui să acţioneze cu dragoste unele faţă de altele, întrucât aceasta este o poruncă clară dată de Dumnezeu (vezi Rom.14:1-23).

În orice caz, deoarece Biblia se revelează progresiv, ar trebui să interpretăm întotdeauna revelaţia mai veche (Vechiul Testament) în lumina celei mai noi (Noul Testament). Nici una din revelaţiile date de Dumnezeu nu este în contradicţie cu cealaltă, ci complementară acestei.

Contextul cultural şi istoric

Ori de câte ori este posibil, ar trebui să luăm în calcul şi contextul cultural şi istoric al pasajelor scripturale pe care le studiem. Cunoştinţele despre aspectele culturale, geografice şi istorice unice ale circumstanţelor biblice ne pot ajuta să înţelegem mai profund ceea ce altfel ne-ar putea scăpa. Desigur, acest lucru presupune un oarecare ajutor dat şi de alte cărţi, nu numai de Biblie. Un studiu biblic bun ar trebui să conţină şi astfel de informaţii ajutătoare.

Iată câteva exemple de informaţii istorice şi culturale care ne ajută să clarificăm evantuale confuzii pe care le avem când citim Biblia:

1.) Citim uneori în Scriptură despre oameni care s-au suit pe acoperişul casei (vezi Fapte 10:9) sau care au făcut gaură în acoperiş (vezi Marcu 2:4). Ne este de ajutor să ştim că, pe vremea când au fost scrise aceste relatări, acoperişurile erau de obicei plate în Israel şi că majoritatea caselor aveau scări exterioare care duceau pe aceste acoperişuri plate. Dacă nu ştim acest lucru, s-ar putea să ne imaginăm un personaj biblic făcând echilibristică pe acoperiş să ajungă la horn!

2.) Citim în Marcu 11:12-14 că Isus a blestemat un smochin deoarece nu avea fructe, deşi se precizează că „nu era încă vremea smochinelor“. Ne-ar ajuta să ştim că smochinii mai au câteva fructe chiar şi atunci când nu este anotimpul lor, deci Isus nu avea aşteptări nerealiste.

3.) În Luca 7:37-48 citim despre femeia care a intrat în casa unui fariseu cu care lua Isus cina. Scripturile ne spun că în timp ce aceasta stătea înapoia lui Isus şi plângea, a început să Îi stropească picioarele cu lacrimile ei, să le şteargă cu părul capului ei, să le sărute şi să le ungă cu mir. Ne-am putea întreba cum era posibil aşa ceva, având în vedere că Isus stătea la masă şi mânca. S-a aplecat sub masă? Cum a putut să treacă printre picioarele celorlalţi meseni?

Răspunsul îl găsim în afirmaţia lui Luca din versetul 7:37 prin care ni se spune în original că Isus „stătea întins la masă“. Adică, conform obiceiului acelor vremuri, oamenii stăteau în jurul unei mese rotunde joase, sprijinindu-se cu o mână pe podea şi mâncând cu cealaltă. În această poziţie stătea Isus când I s-a închinat femeia aceea.

Această informaţie ne poate ajuta, de asemenea, să înţelegem cum şi-a putut sprijini Ioan capul pe pieptul lui Isus la cina cea de taină pentru a-i pune o întrebare. Ioan stătea întins pe o parte cu spatele la Isus şi doar s-a aplecat pe spate spre pieptul lui Isus pentru a-L întreba discret ceea ce voia să afle (vezi Ioan 13:23-25). Binecunoscuta pictură a lui DaVinci „Cina cea de Taină“, care Îl ilustrează pe Isus aşezat la masă cu şase dintre ucenici la stânga şi şase la dreapta Lui, dovedeşte ignoranţa biblică a pictorului. Ar fi avut nevoie de puţin context cultural!

O întrebare frecventă despre vestimentaţie

Una dintre întrebările frecvent puse de pastorii din întreaga lume este aceasta: „Este bine ca o femeie creştină să poarte pantaloni având în vedere că Biblia le interzice femeilor să poarte haine bărbăteşti?“

Aceasta este o întrebare bună la care putem răspunde aplicând câteva reguli sănătoase de interpretare şi ajutându-ne puţin de contextul cultural.

În primul rând, haide să examinăm această interdicţie din Biblie ca femeile să nu poarte haine bărbăteşti (şi vice-versa):

Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5).

Ar trebui să începem prin a ne întreba: „Care a fost intenţia lui Dumnezeu când a dat această poruncă?“ A fost scopul Lui acela de a împiedica femeile să poarte pantaloni?

Nu, nu putea fi aceasta intenţia Lui, deoarece nici un bărbat din Israel nu purta pantaloni în perioada în care a făcut Dumnezeu această afirmaţie. Pantalonii nu erau consideraţi haine bărbăteşti sau de orice fel. De fapt, ceea ce purtau bărbaţii în acele vremuri semănau mai degrabă cu ceea ce ar putea fi considerate astăzi haine femeieşti! Iată o informaţie istorică şi culturală care ne va ajuta să interpretăm corect ceea ce încearcă Dumnezeu să ne spună.

Dar care era intenţia lui Dumnezeu?

Citim că oricine purta haine ale sexului opus era o urâciune înaintea Domnului. Sună destul de grav. Dacă un bărbat ia eşarfa unei femei şi o pune pe cap timp de trei secunde, devine el o scârbă înaintea Domnului? Destul de puţin probabil.

Este mult mai probabil ca Dumnezeu să Se fi opus celor care se îmbrăcau intenţionat în aşa fel încât să lase impresia că aparţin sexului opus. De ce ar vrea cineva să lase această impresie? În speranţa că va seduce pe cineva de acelaşi sex, perversiune sexuală care este numită travestism. Cred că acum putem înţelege de ce ar fi acest lucru o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

De aceea greşim să concluzionăm că, în conformitate cu Deuteronom 22:5, este greşit ca femeile să poarte pantaloni, în afara cazului în care vorbim de un travestit. Atâta vreme cât încă arată ca o femeie, nu păcătuieşte prin faptul că poartă pantaloni.

Desigur, Scriptura ne învaţă că femeile ar trebui să se îmbrace modest (vezi 1 Tim. 2:9), astfel că pantalonii foarte strâmţi şi provocatori sunt inoportuni (ca de altfel şi rochiile şi fustele), deoarece pot trezi poftele bărbaţilor. În general, îmbrăcămintea femeilor din ţările vestice este complet inadecvată şi seamănă cu genul de haine pe care în ţările în dezvoltare le poartă numai prostituatele. Nici o femeie creştină nu ar trebui să poarte în public haine cu scopul de a arăta „sexi“.

Alte câteva gânduri

Este foarte interesant că în China nu mi s-a pus niciodată întrebarea referitoare la femeile îmbrăcate în pantaloni. Poate şi pentru că femeile chineze poartă de mult timp pantaloni. Mi s-a pus această întrebare numai de către pastorii din ţările în care majoritatea femeilor nu poartă pantaloni, ceea ce ne vorbeşte despre prejudecăţile culturale.

Mi se pare, de asemenea, interesant că nici lucrătoarele din Myanmar nu mi-au pus această întrebare, unde prin tradiţie bărbaţii poartă ceea ce noi am numi fustă, iar ei numesc longgi. Din nou spun, îmbrăcămintea masculină şi feminină variază de la o cultură la alta, de aceea trebuie să fim foarte atenţi să nu forţăm nota interpretând Biblia din perspectiva culturii noastre.

În încheiere, mă întreb de ce bărbaţii care se aşteaptă ca femeile să nu poarte pantaloni conform Deuteronom 22:5 nu se simt şi ei obligaţi să aplice la rândul lor Levetic 19:27 care spune:

Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii (Lev. 19:27).

Cum pot bărbaţii să îşi radă complet barba dată de Dumnezeu, barbă care îi diferenţiază clar de femei, sfidând astfel Levetic 19:27, şi să le acuze pe femeile care poartă pantaloni că vor să semene cu bărbaţii? Sună un pic ipocrit!

Şi dacă tot am ajuns aici, o informaţie istorică ne-ar ajuta un pic să înţelegem intenţia lui Dumnezeu din Levetic 19:27. Rotunjirea colţurilor părului făcea parte dintr-un ritual păgân. Dumnezeu nu dorea ca poporului Lui să fie devotat idolilor păgâni.

Cine vorbeşte?

Ar trebui să observăm întotdeauna cine este cel care vorbeşte în pasajul analizat, deoarece această informaţie contextuală ne va ajuta să interpretăm corect textul. Deşi toată Biblia este inspirată, nu tot ceea ce este scris este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat. Ce vreau să spun prin aceasta?

În multe pasaje din Scriptură sunt înregistrate şi cuvintele neinspirate ale oamenilor. De aceea, nu ar trebui să considerăm că tot ce este rostit de oameni în Biblie este inspirat de Dumnezeu.

De exemplu, unii comit greşeala de a cita cuvintele lui Iov şi ale prietenilor săi ca şi când ar fi cuvinte inspirate de Dumnezeu. Există două motive pentru care greşesc. În primul rând, Iov şi prietenii săi au discutat în contradictoriu timp de 34 de capitole. Aveau păreri diferite. Evident nu tot ceea ce au spus ei putea fi Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine.

În al doilea rând, spre sfârşitul cărţii Iov, Dumnezeu Însuşi vorbeşte şi le reproşează atât lui Iov cât şi prietenilor lui că spun lucuri neadevărate (vezi Iov 38-42).

Trebuie să luăm aceleaşi măsuri de precauţie şi atunci când citim din Noul Testament. În câteva cazuri Pavel spune foarte clar că anumite porţiuni din scrierile lui reprezentau doar părerile lui personale (vezi 1 Cor. 7:12, 25-26, 40).

Cui vorbeşte?

Nu numai că ar trebui să ne întrebăm cine vorbeşte în pasajul respectiv, dar ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm cui i se adresează. În caz contrar, am putea interpreta în mod greşit că ni se aplică şi nouă ceva care nu are această destinaţie. Sau am putea interpreta că anumite lucruri nu ni se aplică nouă, când de fapt ni se aplică.

De exemplu, unii afirmă că promisiunea din Psalmul 37:4 li se aplică şi lor:

El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps. 37:4).

Dar se aplică acest lucru tuturor celor care citesc sau cunosc această afirmaţie? Nu. Dacă citim în context vom descoperi că se aplică doar anumitor oameni care îndeplinesc cinci condiţii:

Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps. 37:3-4).

Deci, vedem cât de important este să ştim cine este destinatarul.

Iată un alt exemplu:

Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.“ Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică“ (Marcu 10:28-30).

În anumite cercuri se propagă destul de mult ideea că dacă cineva investeşte financiar într-o persoană care propovăduieşte Evanghelia va primi „de o sută de ori mai mult“. Dar este această promisiune aplicabilă lor? Nu. Ea se adresează oamenilor care îşi părăsesc familiile, casele şi holdele pentru a predica Evanghelia, aşa cum a făcut Petru care L-a întrebat pe Isus care va fi răsplata acordată lui şi celorlalţi ucenici.

Interesant este faptul că cei care propovăduiesc veniturile însutite par să se focalizeze doar pe case şi holde fără să menţioneze şi persecuţiile care fac parte din aceeaşi promisiune! Desigur că Isus nu le-a promis celor ce îşi părăseau casele că vor primi în schimb de o sută de ori mai multe case. Le promitea că atunci când îşi vor părăsi familiile şi casele, membrii noii familii spirituale îşi vor deschide casele pentru a-i găzdui. Ucenicii autentici nu pun preţ pe ceea ce posedă deoarece nimic nu le aparţine – ei doar administrează ceea ce aparţine lui Dumnezeu.

Un ultim exemplu

Când oamenii citesc ceea ce se numeşte „Discursul de pe Muntele Măslinilor“ din Matei 24-25, unii consideră în mod eronat că Isus Se adresa doar celor nemântuiţi, concluzionând astfel că ceea ce a spus atunci nu este valabil şi pentru ei. Aceştia consideră că pilda robului nechibzuit şi pilda celor zece fecioare se adresează, de asemenea, necredincioşilor, dar, după cum am mai spus, ambele sunt adresate celor mai apropiaţi ucenici ai lui Isus (vezi Mat. 24:23; Marcu 13:3). Astfel, dacă Petru, Iacov, Ioan şi Andrei aveau nevoie să fie avertizaţi că exista posibilitatea de a fi găsiţi nepregătiţi la venirea lui Isus, şi noi avem. De aceea, avertismentele din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor sunt aplicabile fiecărui credincios, chiar şi celor care nu sunt de acord fiindcă ignoră să ia în calcul persoanele cărora li Se adresa Isus.

Regula nr. 3: Citeşte onest. Nu atribui textului studiat teologia personală. Când citeşti ceva ce-ţi contrazice convingerile personale, nu încerca să schimbi Biblia – schimbă-ţi convingerile!

Fiecare dintre noi suntem influenţaţi de anumite prejudecăţi atunci când citim Scriptura. Din acest motiv, ne este de multe ori foarte dificil să fim sinceri când citim Biblia. Sfârşim mai degrabă prin a atribui Scripturii propriile convingeri, decât să permitem Bibliei să ne modeleze teologia. Uneori chiar vânăm pasaje biblice care să ne susţină doctrinele, ignorându-le pe cele care ne contrazic convingerile. Această metodă este denumită „textualizare demonstrativă“.

Iată un alt exemplu întâlnit recent de interpretare a unui text prin prisma propriei teologii. Un anume învăţător a citit mai întâi un binecunoscut citat din Matei 11:28-29:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (Mat. 11:28-29).

După aceea, învăţătorul a continuat să explice că Isus oferea două tipuri diferite de odihnă. Prima odihnă (presupusă) era odihna mântuirii din 11:28, iar cea de a doua era odihna ucenicilor din 11:29. Prima este primită atunci când vii la Isus; a doua este primită prin acceptarea Lui ca Domn sau prin luarea jugului Său.

Dar oare acesta este înţelesul pe care l-a intenţionat Isus? Nu. Acesta este un exemplu de cum poţi atribui unui text un înţeles care nu este nici explicit, nici implicit. Isus nu a spus că oferea două tipuri de odihnă. El oferea un singur fel de odihnă celor care erau trudiţi şi împovăraţi şi singura modalitatea de a primi această unică odihnă era prin luarea jugului Lui, adică prin supunere faţă de El. Acesta este singurul sens pe care l-a intenţionat Isus.

Cum a ajuns acest învăţător la o asemenea interpretare? Înţelesul evident al pasajului nu se potrivea cu convingerea lui că există două feluri de creştini care ajung în Rai: credincioşii şi ucenicii. Deci nu a fost onest când a interpretat acest pasaj.

Bineînţeles, după cum am văzut şi în pasajele studiate mai devreme, dacă analizăm strict această teologie, interpretarea dată de acest învăţător nu este compatibilă cu contextul învăţăturii dată de Isus în ansamblu. Niciunde în Noul Testament nu ni se spune că există două categorii de creştini care merg în cer: credincioşii şi ucenicii. Orice creştin adevărat este un ucenic. Ucenicia este roada credinţei autentice.

Haide să ne dăm silinţa să citim Biblia onest, cu inimi curate. Dacă vom face aşa, rezultatul va fi mai multă dedicare şi ascultare de Hristos.

[1] Este clar că Pavel nu a crezut în siguranţa mântuirii necondiţionate, altfel nu i-ar fi spus lui Timotei, o persoană mântuită, că trebuie să facă ceva pentru a avea siguranţa mântuirii.

[2] Şi Moise L-a văzut o dată pe Dumnezeu din spate, când „a trecut“ pe lângă el. Dumnezeu Şi-a ţinut mâna în aşa fel încât să îl împiedice pe Moise să Îi vadă faţa (vezi Ex. 33:18-23).

[3] De asemenea, ar trebui remarcat faptul că Isus spusese anterior că dacă neprihănirea celor care Îl ascultau nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vor intra în Rai (vezi Mat. 5:20). Apoi, Isus a continuat prin a le enumera câteva dintre lucrurile în care cărturarii şi fariseii greşeau.

În acest capitol vom analiza mai multe aspecte ale lucrării de propovăduire. Învăţătura este responsabilitatea apostolilor, prorocilor, evangheliştilor[1], pastorilor/prezbiterilor/supraveghetorilor, învăţătorilor (desigur) şi, la un anumit nivel, a tuturor urmaşilor lui Hristos, deoarece toţi trebuie să facem ucenici, învăţându-i să împlinească toate poruncile Lui.[2]

După cum am accentuat şi anterior, pastorul sau lucrătorul care se ocupă de ucenicie îi învaţă în primul rând prin exemplul personal şi, apoi, prin cuvinte. Ei propovăduiesc ceea ce trăiesc. Apostolul Pavel, un ucenicizator extraordinar, a scris:

Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11:1).

Acesta ar trebui să fie scopul oricărui lucrător – să fie capabil să le spună sincer celor pe care îi conduce: „Urmaţi-mi exemplul. Dacă vreţi să ştiţi cum trebuie să îşi trăiască viaţa un urmaş al lui Hristos, priviţi-mă pe mine.“ Comparativ cu această afirmaţie, îmi amintesc că le-am spus oamenilor dintr-o comunitate pe care am păstorit-o: „Nu mă urmaţi pe mine…urmaţi-L pe Hristos!“ Deşi la vremea respectivă nu mi-am dat seama, admiteam că nu sunt un exemplu bun de urmat. De fapt, admiteam că nu Îl urmam pe Hristos aşa cum ar trebui, spunându-le tuturor să facă ceea ce eu nu făceam! Câtă diferenţă faţă de afirmaţia lui Pavel. În adevăr, dacă nu le putem spune oamenilor să calce pe urmele noastre, deoarece şi noi călcăm pe urmele lui Hristos, nu ar trebui să mai facem lucrarea, pentru că oamenii văd în lucrătorii lor un model. Biserica este reflecţia liderilor care o conduc.

Învăţând unitatea prin exemplu personal

Să aplicăm acest concept al învăţării prin exemplul personal din perspectiva unui subiect specific – acela al unităţii. Orice pastor/prezbiter/supraveghetor doreşte ca turma pe care o conduce să fie unită. Urăşte diviziunile din trupul local al lui Hristos. Ştie că dezbinările nu sunt plăcute Domnului. Până la urmă, Isus ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El (vezi Ioan 13:34-35). Dragostea noastră reciprocă este ceea ce dovedeşte lumii că suntem ucenicii Lui. Astfel stând lucrurile, majoritatea liderilor îşi îndeamnă oile să se iubească unele pe altele şi să caute să fie unite.

Totuşi, în calitate de lucrători de la care oamenii se aşteaptă să îi învăţăm în primul rând prin exemplul personal, eşuăm lamentabil să îi învăţăm despre dragoste şi unitate, datorită modului nostru de viaţă. Când, de exemplu, demonstrăm lipsă de unitate şi dragoste faţă de alţi pastori, transmitem mesaje care contrazic predicile făcute în comunitate. Ne aşteptăm să facă ei ceea ce noi nu facem.

Realitatea este că cele mai importante cuvinte pe care le-a spus Isus referitor la unitate se adresau liderilor şi vizau relaţiile lor cu ceilalţi lideri. De exemplu, la cina cea de taină, după ce le-a spălat picioarele ucenicilor, Isus le-a spus:

„Voi mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul», şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu“ (Ioan 13:13-15). [Remarcă că Isus i-a învăţat prin exemplul personal.]

Pastorii folosesc de multe ori acest pasaj din Scriptură pentru a-şi învăţa turma despre ce înseamnă a-i iubi pe ceilalţi, lucru foarte important. Totuşi, cuvintele din acest pasaj erau adresate liderilor, celor doisprezece apostoli. Isus ştia că viitoarea Lui biserică avea puţine şanse de a-şi împlini misiunea dacă liderii ei erau dezbinaţi sau concurau unii cu alţii. Deci a dovedit foarte clar că Se aşteaptă ca liderii Lui să se slujească cu smerenie unii pe alţii.

În contextul culturii respective, Isus dădea dovadă de slujire smerită îndeplinind una dintre cele mai înjositoare sarcini ale unui servitor, spălarea picioarelor. Dacă ar fi vizitat o cultură diferită într-un alt moment al istoriei, poate că le-ar fi desfundat WC-urile sau le-ar fi spălat găleţile de gunoi. Câţi dintre liderii Lui moderni sunt dispuşi să demonstreze acest gen de dragoste şi smerenie unii faţă de ceilalţi?

Într-un interval de mai puţin de o oră, Isus a subliniat în mod repetat acest mesaj important. La câteva minute după ce le-a spălat picioarele, Isus a spus grupului de viitori lideri ai bisericii:

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13:34-35).

Aceste cuvinte se aplică cu siguranţă tuturor ucenicilor lui Hristos, dar original ele au fost adresate liderilor şi făceau referire la relaţia lor cu alţi lideri.

Din nou, puţin mai târziu Isus le-a spus:

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi“ (Ioan 15:12-13).

Observă că Isus le vorbea tot liderilor. Câteva secunde mai târziu le-a spus din nou:

„Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:17).

Apoi, câteva minute după aceea, ucenicii lui Isus L-au auzit rugându-Se pentru ei:

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi“ (Ioan 17:11; subliniere personală).

În cele din urmă, câteva secunde mai încolo, în timp ce Isus continua să Se roage, ucenicii L-au auzit spunând:

„Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, – Eu în ei şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:20-23; subliniere personală).

Astfel, în mai puţin de o oră, Isus a accentuat de şase ori în faţa ucenicilor Săi importanţa de a fi uniţi şi de a da dovadă de unitate prin iubirea şi slujirea smerită a unuia faţă de celălalt. Acest lucru era în mod evident foarte important pentru Isus. Unitatea lor era un factor cheie pentru ca lumea să creadă în El.

Cât de bine ne descurăm noi?

Din nefericire, în timp ce sperăm ca turma noastră să fie unită în dragoste, mulţi dintre noi concurăm unii cu alţii şi folosim mijloace lipsite de etică pentru a ne zidi bisericile pe socoteala altora biserici. Mulţi dintre noi evită părtăşia cu alţi pastori ale căror doctrine sunt diferite. Chiar facem publicitate lipsei noastre de unitate prin afişele pe care le afişăm în faţa clădirii, transmiţând tuturor mesajul: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini din celelalte biserici.“ (Şi am făcut o treabă foarte bună în a învăţa lumea despre lipsa noastră de unitate, de vreme ce orice necredincios ştie că creştinismul reprezintă o instituţie foarte divizată.)

Pe scurt, nu practicăm ceea ce predicăm, iar comunitatea învaţă din exemplul nostru mai mult decât învaţă din predicile noastre despre unitate. Este o nebunie să crezi că restul creştinilor vor fi uniţi şi se vor iubi unii pe alţii când liderii lor acţionează diferit.

Bineînţeles, singura soluţie este pocăinţa. Trebuie să ne pocăim deoarece nu am fost un exemplu bun în faţa credincioşilor şi în faţa lumii. Trebuie să îndepărtăm barierele care ne dezbină şi să începem să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a poruncit Isus.

Aceasta înseamnă că, mai întâi de toate, trebuie să ne întâlnim cu alţi pastori şi lucrători, inclusiv cu pastori care au convingeri teologice diferite. Nu vorbesc despre părtăşie cu pastori care nu sunt născuţi din nou, care nu îşi doresc să se supună lui Isus sau care sunt implicaţi în lucrare pentru beneficii personale. Aceştia sunt lupi deghizaţi în oi, iar Isus ne-a spus exact cum îi putem identifica. Se cunosc după roada lor.

Vorbesc însă despre pastori şi lucrători care luptă să împlinească poruncile lui Isus, adevăraţi fraţi şi surori în Hristos. Dacă eşti pastor, ar trebui să fii devotat dragostei faţă de ceilalţi pastori, demonstrând dragostea în forme practice în faţa turmei păstorite. Un început ar putea fi acela de a merge la pastorii din vecinătate şi a-i ruga să te ierte că nu i-ai iubit aşa cum ar fi trebuit să o faci. Această atitudine ar trebui să doboare câteva ziduri. Apoi angajază-te să vă întâlniţi regulat la masă, pentru a vă încuraja unii pe alţii, pentru a vă sfătui şi a vă ruga împreună. Când se întâmplă acest lucru, puteţi discuta în dragoste chiar şi doctrinele care tind să vă dezbine, luptând pentru unitate fie că veţi cădea de acord în discuţiile purtate, fie că nu. Viaţa şi lucrarea mea au fost îmbogăţite semnificativ atunci când am devenit în cele din urmă deschis să ascult şi lucrători care nu erau în aceeaşi tabără doctrinară cu mine. Am pierdut ani de zile multe binecuvântări deoarece m-am închis faţă de alţii.

Putem, de asemenea, dovedi dragostea şi unitatea invitând alţi pastori să predice în biserică sau la adunările în case. Sau aţi putea avea întâlniri comune cu alte biserici sau adunări în case.

Poţi schimba numele bisericii astfel încât să nu mai atragă atenţia lumii întregi că nu sunteţi uniţi cu restul trupului lui Hristos. Te poţi retrage din denominaţia sau asociaţia din care faci parte şi să te identifici doar cu trupul lui Hristos, transmiţând tuturor mesajul că tu crezi că Isus Îşi zideşte o singură biserică, nu mai multe biserici diferite care nu se pot înţelege unele cu altele.

Ştiu, sună radical. Dar de ce să facem tot ce putem pentru a păstra ceea ce Isus evident nu a intenţionat niciodată. De ce să fim implicaţi în ceva ce Îi displace? Nu există nici o denominaţie sau asociaţie specială menţionată în Scriptură. Când corintenii se certau pentru că aveau învăţători preferaţi diferiţi, Pavel i-a certat ferm, spunîndu-le că dezbinările lor erau dovada faptului că erau încă lumeşti şi prunci din punct de vedere spiritual (vezi 1 Cor. 3:1-7). Dezbinările noastre, dovedesc ele altceva?

Orice ne îndepărtează unul de celălalt ar trebui evitat. Bisericile în case ar trebui să evite să îşi dea o denumire sau să se alăture altor asociaţii care au o denumire. În Scriptură, bisericile individuale erau identificate doar după casele în care se întâlneau. Grupurile de biserici erau identificate doar după oraşele din care făceau parte. Toate considerau că alcătuiesc o singură biserică, trupul lui Hristos. Există un singur Rege şi o singură Împărăţie. Oricine face în aşa fel încât credincioşii sau bisericile să se identifice cu el însuşi îşi construieşte propriul regat şi nu Împărăţia lui Dumnezeu. Ar fi mai bine pentru el să se pregătească să stea în faţa Regelui care spune: „Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 48:11).

Toate aceste lucruri ne spun încă o dată că lucrătorii ar trebui să fie pentru alţii un exemplu concret de ascultare de Hristos, deoarece oamenii îi vor urma exemplul. Viaţa pe care ei o trăiesc în faţa celorlalţi este cel mai influent mod de a-i învăţa. Aşa cum le scria şi Pavel credincioşilor din Filipi:

Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda, pe care o aveţi în noi“ (Fil. 3:17; subliniere personală).

Ce să propovăduieşti

Asemenea lui Pavel, lucrătorul care formează ucenici are un scop – “să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus“ (Col. 1:28b). Deci şi el, ca şi Pavel, „va sfătui pe orice om şi va învăţa pe orice om în toată înţelepciunea“ (Col. 1:28a; subliniere personală). Observă că Pavel nu îi învăţa pe alţii pentru a-i educa sau a le da o ocupaţie.

Ucenicizatorul autentic poate spune asemenea lui Pavel: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1 Tim. 1:5). Adică doreşte să formeze oameni asemenea lui Hristos şi urmăreşte sfinţirea vieţilor celor pe care îi slujeşte, motiv pentru care îi învaţă pe credincioşi să împlinească toate poruncile lui Hristos. El propovăduieşte adevărul, sfătuindu-i pe cei ce îl ascultă: „urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14).

Lucrătorul care formează ucenici ştie că Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe ucenicii să împlinească tot, nu doar o parte din ce le-a poruncit El (vezi Mat. 28:19-20). El doreşte să fie sigur că nu uită să îi înveţe pe alţii ceva din ceea ce a poruncit Hristos şi de aceea învaţă regulat verset cu verset din Evanghelii şi Epistole. Aşa sunt ţinute minte şi subliniate poruncile lui Isus.

Acest gen de învăţătură expozitivă îl asigură, de asemenea, că învăţăturile lui sunt echilibrate. Când predicăm numai mesaje tematice, ne putem focaliza mai bine pe subiecte cunoscute oamenilor şi este posibil să le neglijăm pe cele mai puţin cunoscute. Totuşi, învăţătorul care ia verset cu verset nu numai că îi va învăţa pe alţii despre dragostea lui Dumnezeu, dar şi despre disciplina şi mânia Lui. Nu le va vorbi doar despre binecuvântarea de a fi creştin, ci şi despre responsabilităţi. Va cădea mai rar în capcana accentuării şi evidenţierii subiectelor minore şi mai puţin importante, neglijându-le astfel pe cele esenţiale. (Conform spuselor lui Isus aceasta era greşeala pe care o făceau fariseii; vezi Mat. 23:23-24.)

Biruind teama învăţăturii expozitive

Multor pastori le este teamă să predice verset cu verset deoarece sunt multe lucruri în Scriptură pe care nu le înţeleg şi nu vor ca biserica lor să ştie cât ştiu şi cât nu ştiu! Şi această temere vine bineînţeles din mândrie. Nimeni pe lume nu înţelege perfect tot ce este scris în Scriptură. Chiar şi Petru a spus că unele din scrierile lui Pavel erau greu de înţeles (vezi 2 Pet. 3:16).

Când un pastor care predică verset cu verset ajunge la un verset sau pasaj pe care nu îl înţelege, ar trebui să spună pur şi simplu turmei că nu înţelege secţiunea care urmează şi să treacă peste. Poate, de asemenea, cere credincioşilor să se roage ca Duhul Sfânt să îl ajute să înţeleagă. Smerenia lui va fi un exemplu bun în faţa celor pe care îi păstoreşte, fiind ea însăşi o predică.

Pastorul/prezbiterul/supraveghetorul bisericii în case are un avantaj în plus prin faptul că dă învăţătură într-un grup mic, într-o atmosferă neformală, deoarece î se pot pune întrebări în timpul predicii. Aceasta dă posibilitatea Duhului Sfânt de a insufla perspicacitate altor membrii din grup în ceea ce priveşte pasajele studiate. Rezultatul poate fi un mod de a învăţa mult mai eficient pentru toată lumea.

Un punct bun de plecare în învăţarea poruncilor lui Hristos este Predica Lui de pe Munte, care se află în Matei 5-7. Isus a dat multe porunci acolo şi i-a ajutat pe evreii care doreau să Îl urmeze să înţeleagă corect legile lui Moise. Puţin mai târziu în această carte voi vorbi despre Predica de pe Munte verset cu verset pentru a îţi demonstra cum poţi face acest lucru.

Pregătirea predicii

Nu există nici o dovadă în Noul Testament că vreun pastor/prezbiter/supraveghetor şi-a pregătit săptămânal oratoria/predica, cu puncte foarte bine definite şi ilustraţii pe care le-a scris pe foi, aşa cum este obiceiul multor pastori moderni. Cu siguranţă nici unul dintre noi nu ni L-am putea imagina pe Isus procedând astfel. Învăţătura de pe vremea bisericii primare era mai degrabă spontană şi interactivă, urmând stilul evreiesc şi nu oratorică, aşa cum practicau grecii şi romanii, tradiţie ce a fost adoptată ulterior de către biserică atunci când a fost instituţionalizată. Dacă Isus le-a spus ucenicilor să nu se pregătească să se apere atunci când vor fi chemaţi la judecată, promiţându-le că Duhul Sfânt le va da cuvinte spontane, neplanificate, ar trebui să ne aşteptăm ca Dumnezeu să fie capabil să îi ajute şi pe pastori în adunările bisercii!

Asta nu înseamnă că lucrătorii nu ar trebui să se pregătească pe ei înşişi prin rugăciune şi studiu. Pavel l-a îndemnat pe Timotei:

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2 Tim. 2:15).

Lucrătorii care urmează instrucţiunile lui Pavel de a lăsa „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi“ (Col. 3:16) vor fi atât de plini de Cuvântul lui Dumnezeu încât vor fi capabili să îi înveţe pe alţii din „belşugul“ lor. Deci, dragă pastore, cel mai important lucru este să aprofundezi Biblia. Dacă îţi este familiară şi eşti pasionat de tema studiată, nu este nevoie de prea multă pregătire pentru a comunica adevărul lui Dumnezeu. În plus, dacă predici verset cu verset, poţi folosi drept schiţă fiecare verset consecutiv. În acest caz pregătirea ar trebui să constea în rugăciune şi meditaţie asupra versetelor Scripturii pe marginea cărora vei da învăţătură. Dacă păstoreşti o biserică în casă, natura interactivă a învăţăturii va reduce şi mai mult nevoie de schiţare a predicii.

Lucrătorul care crede că Dumnezeu îl va ajuta să dea învăţătură va fi răsplătit prin ajutorul lui Dumnezeu. Deci încrede-te mai puţin în tine însuţi, în pregătirea şi notiţele personale, şi mai mult în Domnul. Treptat, pe măsură ce vei deveni mai încrezător şi mai plin de credinţă, pregăteşte mai puţine notiţe ale predicii, până când te vei putea descurca cu o schiţă sumară sau chiar fără ea.

Cel care este considerat de alţii stăpân pe sine este cel mai predispus să depindă de notiţe, deoarece îi este foarte teamă să nu se facă de râs în public. El are nevoie să conştientizeze că teama lui îşi are rădăcina în nesiguranţă a cărei rădăcină este mândria. Ar fi mai bine să se îngrijoreze mai puţin de cum va fi privit de oameni şi mai mult de părerea lui Dumnezeu despre el şi despre audienţă. Cuvântările nepregătite pot atinge inimile deoarece sunt venite din inimă şi pline de Duhul Sfânt. Gândeşte-te cât de greu ne-ar fi să comunicăm dacă toţi am avea notiţe pregătite pentru toate discuţiile noastre. Conversaţia ar muri! Un stil de conversaţie nepregătit este mult mai sincer decât o simplă oratorie. A învăţa pe alţii nu înseamnă a juca un rol, ci a împărtăşi adevărul. Cu toţii ne putem da seama când ascultăm doar un discurs şi atunci avem tendinţa de a ne astupa automat urechile.

Alte patru gânduri

(1) Unii lucrători sunt ca papagalii – îşi extrag materialele pentru predici din cărţi pe care le-au scris alţii. Pierd astfel binecuvântarea minunată de a fi învăţaţi personal de Duhul Sfânt şi pot, de asemenea, propaga greşelile celor pe care îi copiază.

(2) Mulţi pastori copiază stilul de învăţătură şi de predică ale altor pastori, care sunt de multe ori tradiţionale. De exemplu, se vehiculează în anumite cercuri că predicile sunt pline de Duhul Sfânt numai atunci când sunt spuse cu voce puternică şi repede. Astfel, cei care frecventează biserica trebuie să asculte o predică ţipată de la cap la coadă. Realitatea este că oamenii nu sunt receptivi la ţipetele redundante, aşa cum nu sunt nici la discursurile monotone. O voce variată este mult mai captivantă. Mai mult, predicarea se face cu o voce mai puternică, deoarece are rolul de a îndeamna, în timp ce învăţătura foloseşte mai mult un ton conversaţional deoarece instruieşte.

(3) În timpul a sute de servicii divine la care am participat am putut analiza oamenii care ascultă predicile şi mă uimeşte să descopăr că mulţi pastori şi învăţători nu văd multele semne care indică faptul că oamenii sunt plictisiţi şi/sau nu ascultă. Dragă pastore, oamenii care par plictisiţi aşa şi sunt! Cei care nu se uită la tine în timp ce vorbeşti probabil că nu te ascultă. Oamenii care nu ascultă nu sunt ajutaţi deloc. Dacă oamenii sinceri sunt plictisiţi şi/sau nu ascultă înseamnă că trebuie să îţi îmbunătăţeşti predicile. Dă mai multe exemple. Foloseşte ilustraţii relevante. Inventează parabole. Fii simplu. Vorbeşte din Cuvânt din inimă. Păstrează contactul vizual cu cât mai mulţi oameni. Fii expresiv. Foloseşte-ţi mâinile. Mişcă-te. Nu vorbi prea mult. Dacă grupul este mic, lasă-i pe oameni să pună întrebări cât de multe.

(4) Ideea că fiecare predică trebuie să aibă trei puncte este doar o invenţie umană. Scopul este acela de a face ucenici şi nu de a aplica teoriile homiletice moderne. Isus a spus „Paşte oile Mele“ şi nu „Impresionează oile Mele“.

Pe cine să învăţi

Urmând exemplul lui Isus, lucrătorul ucenicizator va fi într-o oarecare măsură selectiv faţă de cei pe care îi învaţă. Poate eşti surprins, dar este adevărat. Isus a vorbit deseori noroadelor în pilde şi a avut un motiv specific: nu dorea ca toată lumea să înţeleagă ceea ce spunea. Scriptura ne arată foarte clar acest lucru:

Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?“ Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg“ (Mat. 13:10-13).

Privilegiul de a înţelege parabolele lui Isus era rezervat doar celor care se pocăiseră şi luaseră decizia de a-L urma pe El. Celor care respinseseră posibilitatea de a se pocăi, împotrivindu-se voinţei lui Dumnezeu pentru vieţile lor, li Se împotrivea şi Dumnezeu. Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar celor smeriţi le dă har (vezi 1 Petru 5:5).

De asemenea, Isus i-a instruit pe cei care Îl urmau: „Să nu daţi câinilor lucruri sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Mat. 7:6). În mod evident Isus vorbea la figurat. El voia să spună: „Nu daţi lucrurile valoroase celor care nu ştiu să le aprecieze valoarea.“ Porcii nu înţeleg că perlele sunt preţioase şi nici porcii spirituali nu apreciază Cuvântul lui Dumnezeu când îl aud. Dacă ar crede că ceea ce aud este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, i-ar acorda cea mai mare atenţie şi ar asculta de el.

Cum poţi şti cine este un „porc“ spiritual? Îi arunci o singură perlă şi vezi ce face cu ea. Dacă o dispreţuieşte, atunci ştii că este un astfel de om. Dacă i se supune, atunci ştii că nu se încadrează în această categorie.

Din nefericire, prea mulţi pastori fac ceea ce Isus le-a spus să nu facă, aruncând continuu perle la porci, învăţând oameni care se împotrivesc şi resping Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti lucrători pierd timpul acordat de Dumnezeu. Ar fi trebuit de mult să îşi scuture praful de pe picioare şi să plece mai departe, aşa cum a poruncit Isus.

Oile, caprele şi porcii

Adevărul este că nu poţi face ucenici din oameni care nu vor să fie ucenicizaţi, care nu doresc să asculte de Isus. Multe biserici sunt pline de astfel de oameni care sunt doar creştini culturali şi dintre care mulţi consideră că sunt născuţi din nou doar pentru că au acceptat mental câteva adevăruri teologice despre Isus sau creştinism. Aceştia sunt capre sau porci, dar nu oi. Şi totuşi mulţi pastori investesc 90% din timpul lor încercând să-i facă fericiţi, în timp ce îi neglijează pe cei pe care i-ar putea ajuta spiritual şi pe care ar trebui să îi slujească – adevăratele oi. Pastore, Isus doreşte să îi paşti oile, nu caprele şi porcii (vezi Ioan 21:17)!

Dar cum poţi şti care sunt oile? Ele sunt cele care vin la biserică mai devreme şi pleacă mai târziu. Sunt cei care sunt flămânzi după adevăr, deoarece Isus este Domnul lor iar ei doresc să Îi fie plăcuţi. Ei vin la biserică nu doar duminica, ci ori de câte ori este o întâlnire. Se implică în grupurile mici. Sunt cei ce pun întrebări. Sunt plini de entuziasm faţă de Domnul. Caută posibilităţi pentru a sluji.

Dragă pastore, dedică majoritatea timpului şi atenţiei unor astfel de oameni. Ei sunt adevăraţii ucenici. Caprelor şi porcilor care frecventează biserica ta predică-le Evanghelia atâta vreme cât o vor asculta. Dar dacă predici adevărul evanghelic nu vor fi în stare să îl suporte prea mult timp. Fie vor pleca din biserică sau, dacă au puterea necesară, vor încerca să te dea jos de pe poziţia pe care o ai. Dacă reuşesc, scutură-ţi praful de pe picioare şi pleacă. (În cadrul bisericii în case un astfel de lucru nu se poate întâmpla, mai ales dacă biserica se întâlneşte în casa ta!)

De asemenea, evangheliştii nu ar trebui să se simtă obligaţi să propovăduiască mereu Evanghelia aceloraşi oameni care în mod repetat au respins-o. Lasă morţii să-şi îngroape morţii (vezi Luca 9:60). Tu eşti ambasadorul lui Hristos care duce cel mai important mesaj venit din partea Regelui regilor! Poziţia ta este foarte înaltă în Împărăţia lui Dumnezeu, iar responsabilitatea este mare! Nu-ţi irosi timpul spunându-le unora de două ori Evanghelia până când nu a auzit-o o dată toată lumea.

Dacă vrei să fii ucenicizator, ar trebui să fii selectiv faţă de cei pe care îi înveţi şi să nu îţi iroseşti timpul cu oameni care nu vor să se supună lui Isus. Pavel i-a scris lui Timotei:

Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii (2 Tim. 2:2; subliniere personală).

Împlinirea scopului

Imaginează-ţi pentru un moment ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în lucrarea lui Isus, dar care se întâmplă foarte des în bisericile moderne. Imaginează-ţi că, după înviere, Isus ar fi rămas pe pământ şi ar fi făcut o biserică asemănătoare bisericilor instituţionale moderne pe care să o păstorească treizeci de ani. Imaginează-ţi-L predicând aceleaşi comunităţi în fiecare duminică. Imaginează-ţi-l pe Petru apropiindu-se de Ioan şi şoptindu-i gemând la ureche: „Am auzit predica asta de zece ori.“

Ştim că această scenă este absurdă deoarece ştim cu toţii că Isus nu s-ar fi pus niciodată pe El sau pe apostoli într-o asemenea situaţie. Isus a venit să facă ucenici într-un anume fel şi într-o anumită perioadă de timp. În aproape trei ani i-a format pe Petru, pe Iacov, pe Ioan şi pe alţi câţiva. Nu a făcut acest lucru predicându-le în fiecare duminică într-o clădire. L-a făcut trăindu-Şi viaţa în mijlocul lor, răspunzându-le la întrebări şi dându-le posibilitatea de a sluji. Şi după ce Şi-a împlinit sarcina a mers mai departe.

Atunci noi de ce facem ceea ce Isus nu ar fi făcut niciodată? De ce încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu predicând decenii întregi în faţa aceloraşi oameni? Când vom reuşi să ne împlinim îndatorirea? De ce, după câţiva ani, ucenicii noştri nu sunt gata să facă la rândul lor alţi ucenici?

Ceea ce vreau să spun este că, dacă ne facem treaba bine, ar trebui să vină un timp când ucenicii noştri să fie suficient de maturi încât să facă la rândul lor ucenici. Se aşteaptă de la noi să împlinim scopul pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru noi şi Isus ne-a arătat cum să procedăm. Şi să nu uiţi, într-o biserică în case care creşte numeric, este o nevoie continuă de a face ucenici şi de a dezvolta lideri. O biserică în casă sănătoasă nu va cădea în cercul vicios al predicilor aceluiaşi pastor adresate ani la rând aceloraşi oameni.

Motivaţii corecte

Pentru a reuşi să dai acea învăţătură care să rezulte în ucenicizare, nimic nu este mai important decât să ai motivaţii corecte. Când oamenii se implică în lucrare din motive greşite, vor face lucruri greşite. Acesta este motivul principal pentru care există atâtea învăţături contemporane false şi dezechilibrate. Când motivele lucrătorului sunt acelea de a deveni cunoscut, de a avea succes în ochii altora sau de a face o grămadă de bani, în ochii lui Dumnezeu este destinat eşecului. Cel mai trist lucru este acela că s-ar putea să reuşească să îşi atingă scopul de a deveni popular, de a avea succes în ochii altora sau de a face mulţi bani, însă va veni şi ziua când motivele lui greşite vor fi expuse în faţa tronului de judecată al lui Hristos şi nu va primi nici o răsplată pentru munca lui. Dacă i se va permite să intre în Împărăţia cerurilor,[3] toată lumea de acolo va şti adevărul despre el, întrucât lipsa recompensei şi poziţia inferioară vor vorbi. Nu există nici o îndoială că există mai multe ranguri în Rai. Isus a avertizat:

„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).

Desigur, aceşti lucrători care ascultă şi învaţă şi pe alţii poruncile lui Hristos vor suferi datorită acestui lucru pe pământ. Isus le-a promis suferinţe celor care vor asculta de El (vezi Mat. 5:10-12; Ioan 16:33). Este puţin probabil să aibă succes, popularitate sau averi. Ceea ce vor câştiga în schimb sunt recompense viitoare şi laudă din partea lui Dumnezeu. Pe care dintre ele ai prefera să le ai? În acest sens a scris Pavel:

Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.

După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc (1 Cor. 3:5-15).

Pavel s-a asemănat pe sine cu un maestru zidar care pune temelia. Pe Apolo, un învăţător care a venit din Corint după ce Pavel a plantat biserica de acolo, l-a asemănat cu cel ce construieşte deasupra fundaţiei deja zidite.

Observă că Pavel şi Apolo vor fi răsplătiţi în final în funcţie de calitatea şi nu de cantitatea lucrării (vezi 3:13).

Figurat vorbind, Pavel şi Apolo ar putea construi Împărăţia lui Dumnezeu cu şase tipuri diferite de materiale, dintre care trei sunt foarte folosite, relativ ieftine şi inflamabile, iar celelalte trei mai puţin folosite, foarte scumpe, dar neinflamabile. Într-o zi, materialele lor vor fi trecute prin focul judecăţii lui Dumnezeu, iar lemnul, paiele şi fânul vor fi arse, dând la iveală calitatea slabă şi de scurtă durată. Aurul, argintul şi pietrele preţioase care reprezintă lucrări valoroase şi eterne în ochii lui Dumnezeu vor trece testul focului.

Putem fi siguri că învăţătura nebiblică se va face cenuşă la judecata lui Hristos. Şi la fel se va întâmpla cu orice este făcut prin puterea, metodele şi înţelepciunea firii, dar şi cu cele care au la bază motivaţii greşite. Isus a avertizat că orice facem din dorinţa de a fi lăudaţi de oameni nu va fi răsplătit (vezi Mat. 6:1-6, 16-18). Acest gen de lucrări lipsite de valoare s-ar putea să nu fie văzute de ochiul uman acum, dar cu siguranţă va fi descoperit tuturor în viitor, aşa cum a avertizat şi Pavel. Dacă lucrarea mea este din lemn, fân sau paie, eu personal aş prefera să aflu acum, decât să descopăr atunci. Acum mai este vreme pentru pocăinţă; atunci va fi prea târziu.

Evaluarea motivaţiilor personale

Este foarte uşor să ne înşelăm pe noi înşine referitor la motivaţii. Eu unul m-am înşelat. Cum putem şti dacă motivele noastre sunt curate?

Cea mai bună cale este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne descopere dacă motivaţiile noastre sunt greşite şi apoi să ne monitorizăm gândurile şi faptele. Isus ne-a spus să facem fapte bune, ca de exemplu să ne rugăm şi să îi ajutăm pe cei săraci în secret şi că este singurul mod prin care putem fi siguri că facem binele deoarece dorim să Îl lăudăm pe Dumnezeu şi nu să căutăm lauda oamenilor. Dacă ascultăm de Dumnezeu numai când suntem priviţi de alţii, acesta este un semnal că ceva nu e bine deloc. Dacă dorim într-adevăr să Îi fim plăcuţi Domnului – care ne cunoaşte orice gând, cuvânt sau faptă – atunci ne vom lupta să ascultăm de El tot timpul, în lucruri mari sau mici, cunoscute sau necunoscute de alţii.

În acelaşi fel, dacă motivaţiile noastre sunt corecte, nu vom urma moda creşterii bisericii care nu face altceva decât să mărească numărul participanţilor în detrimentul formării de ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

Vom propovădui tot Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne vom focaliza doar asupra subiectelor populare care le convin oamenilor lumeşti şi fireşti.

Nu vom distorsiona Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu vom învăţa pe alţii din Scripturi într-un mod care să violeze contextul Bibliei ca întreg.

Nu vom alerga după titluri şi poziţii de onoare. Nu vom căuta să fim cunoscuţi.

Nu ne vom ataşa de bogaţii.

Nu vom strânge bogăţii pe pământ, ci vom duce o viaţă simplă şi vom da tot ce putem, fiind pentru turma noastră un bun exemplu de administratori înţelepţi.

Vom fi mai preocupaţi de ce crede Dumnezeu despre predica noastră decât de ce cred oameni.

Care sunt motivaţiile tale?

O doctrină care combate ucenicizarea

Lucrătorul care ucenicizează nu-i va învăţa niciodată pe alţii ceva ce ar lucra împotriva scopului de a face ucenici. Astfel, el nu va spune niciodată nimic care să îi facă pe oameni să se simtă liniştiţi când nu ascultă de Domnul Isus. El nu prezintă niciodată harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a păcătui fără teamă de judecată. Din contră, el prezintă harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a se pocăi de păcate şi de a duce o viaţă biruitoare. Scriptura, după cum ştim, declară că doar cei biruitori vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Apoc. 2:11; 3:5; 21:7).

Din nefericire, unii lucrători moderni îmbrăţişează doctrine nebiblice care produc multe pagube scopului ucenicizării. O astfel de doctrină care a devenit foarte populară în Statele Unite este aceea de siguranţa mântuirii necondiţionată şi eternă sau „o dată mântuit, veşnic mântuit“. Această doctrină susţine că oamenii născuţi din nou nu îşi mai pot pierde mântuirea indiferent de felul în care îşi trăiesc viaţa. Deoarece mântuirea se primeşte prin credinţă, spun ei, acelaşi har care îi mântuieşte iniţial pe cei care se roagă să fie mântuiţi îi va şi păstra mântuiţi. Orice alt punct de vedere, susţin ei, nu ar face decât să suţină mântuirea prin fapte.

Bineînţeles că un asemenea punct de vedere este în detrimentul sfinţeniei. De vreme ce ascultarea de Hristos nu este esenţială pentru a ajunge în Rai, atunci există puţine motivaţii de a asculta de Hristos, mai ales când această ascultare are un preţ.

După cum am menţionat anterior, harul pe care îl revarsă Dumnezeu asupra omenirii nu anulează responsabilitatea de a asculta de El. Scriptura spune că mântuirea nu se câştigă doar prin har, ci şi prin credinţă (vezi Efes. 2:8). Atât harul cât şi credinţa sunt necesare pentru a fi mântuit. Credinţa este răspunsul adecvat dat harului lui Dumnezeu, iar crendinţa autentică are întotdeauna ca rezultat pocăinţa şi ascultarea. Conform cuvintelor lui Iacov, credinţa fără fapte este moartă, nefolositoare şi nu poate mântui (vezi Iacov 2:14-26).

De aceea, Scripturile declară în mod repetat că mânutirea depinde de consecvenţa credinţei şi a ascultării. Există pasaje scripturale care vorbesc foarte clar despre acest lucru. De exemplu, Pavel afirmă în scrisoarea către credincioşii coloseni:

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel (Col. 1:21-23; subliniere personală).

Mai clar nu se putea. Numai un teolog ar putea înţelege greşit sau schimba înţelesul cuvintelor lui Pavel. Isus ne va înfăţişa neprihăniţi dacă vom continua prin credinţă. Acest adevăr este reluat în Romani 11:13-24, 1 Corinteni 15:1-2 şi Evrei 3:12-14; 10:38-39, unde se afirmă foarte clar că mântuirea finală depinde de continuitatea credinţei. Toate conţin prepoziţia condiţională dacă.

Importanţa sfinţeniei

Îşi poate pierde credinciosul viaţa veşnică datorită păcatului? Răspunsul se află în multe scripturi, cum ar fi cele care urmează, şi toate garantează că cei care practică diferite păcate nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă un credincios se poate întoarce la practicarea următoarelor păcate enumerate de Pavel, atunci el îşi poate pierde mântuirea finală.

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10; subliniere personală).

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partid, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:19-21; subliniere personală).

Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători (Efes. 5:5-6; subliniere personală).

Observă că în fiecare caz Pavel le scria creştinilor, avertizându-i. De două ori i-a avertizat să nu se lase înşelaţi, indicând faptul că era îngrijorat că unii credincioşi ar putea crede că cineva poate practica păcatele enumerate şi totuşi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus Şi-a avertizat ucenicii cei mai apropiaţi Lui, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, că exista posibilitatea să fie aruncaţi în Iad dacă nu sunt pregătiţi pentru întoarcerea Lui. Observă că următoarele cuvinte le erau adresate lor (vezi Marcu 13:1-4) şi nu unei mulţimi de credincioşi:

„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] nu vă gândiţi.

„Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină!» Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 24:42-51; subliniere personală).

Morala? „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, nu fiţi ca slujitorul necredincios din această pildă.“[4]

Pentru a sublinia importanţa cuvintelor pe care tocmai le spusese ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, Isus a continuat imediat cu pilda celor zece fecioare. La început, toate cele zece fecioare erau pregătite pentru venirea mirelui, dar cinci dintre ele nu au fost pregătite până la capăt şi au fost astfel excluse de la sărbătorirea nunţii. Isus a încheiat parabola cu cuvintele: „Vegheaţi dar [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei], căci nu ştiţi [voi, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Matei 25:13). Altfel spus „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei nu fiţi ca aceste fecioare nechibzuite.“ Dacă nu exista posibilitatea ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie găsiţi nepregătiţi, nu ar fi fost nevoie ca Isus să îi avertizeze.

Isus le-a spus apoi pilda talanţilor. Conţinea acelaşi mesaj „Nu fiţi ca robul care a avut un singur talant şi care nu a făcut nimic cu ceea ce i-a încredinţat stăpânul, neavând ce să îi arate la venirea lui.“ La sfârşitul pildei stăpânul a spus: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 25:30). Isus nu putea transmite mesajul mai clar de atât. Numai un teolog îi poate deforma înţelesul. Exista pericolul ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie aruncaţi în întunericul de afară dacă nu erau ascultători până la întoarcerea lui Isus. Dacă exista această posibilitate pentru Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, atunci ea este valabilă şi pentru noi. Aşa cum a promis Isus, numai cei ce fac voia Tatălui Său din ceruri vor intra în Împărăţia Lui (vezi Mat. 7:21).[5]

Cei care propovăduiesc o doctrină falsă a siguranţei necondiţionate şi eterne lucrează clar împotriva lui Hristos şi îl ajută pe Satan, învăţându-i pe alţii exact opusul a ceea ce proclamau Isus şi apostolii. Ei neutralizează pur şi simplu porunca lui Isus de a face ucenici care să împlinească tot ceea ce a poruncit El, blocând cărarea strâmtă care duce spre Rai şi lărgind-o pe cea care duce spre Iad.[6]

O altă doctrină contemporană care combate ucenicizarea

Nu numai propovăduirea siguranţei mântuirii necondiţionate înşeală oamenii, făcându-i să creadă că sfinţenia nu este esenţială pentru mântuirea finală. Şi dragostea lui Dumnezeu este de multe ori prezentată într-o formă ce neutralizează ucenicizarea. Pastorii pot fi deseori auziţi spunându-le ascultătorilor: „Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat.“ Oamenii interpretează sensul acestei afirmaţii astfel: „Dumnezeu mă acceptă şi mă aprobă indiferent dacă ascult sau nu de El.“ Totuşi, acest lucru nu este nici pe departe adevărat.

Mulţi dintre aceşti predicatori cred că Dumnezeu îi aruncă în Iad pe cei ce nu sunt născuţi din nou şi această convingere este absolut îndreptăţită. Să ne gândim puţin la acest lucru. În mod evident Dumnezeu nu îi aprobă pe cei pe care îi aruncă în Iad. Deci, cum putem spune că îi iubeşte? Oamenii care ajung în Iad, care sunt torturaţi pentru totdeauna şi suferă mânia lui Dumnezeu, sunt ei iubiţi de Dumnezeu? Crezi că ei ţi-ar spune că Dumnezeu îi iubeşte? Cu siguranţă nu! Ei sunt o urâciune înaintea Lui, tocmai de aceea îi pedepseşte în Iad. Nu îi aprobă şi nici nu îi iubeşte.

Aşa stând lucrurile, dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşii de pe pământ este o dragoste plină de milă, care este doar temporară, şi nu o dragoste aprobatoare. El are milă de ei, avertizându-i de judecata Lui şi dându-le posibilitatea să se pocăiască. Isus a murit pentru ei, oferindu-le astfel un mod prin care pot fi iertaţi. Până în acest punct şi numai în acest mod am putea spune că Dumnezeu îi iubeşte. Dar nu îi aprobă niciodată. Nu simte pentru ei aceeaşi dragoste pe care un tată o simte faţă de copilul său. Din contră, Scriptura declară: „Cum se îndură un tată de copii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El“ (Ps. 103:13; subliniere personală). De aceea putem spune că Dumnezeu nu manifestă aceeaşi compasiune faţă de cei ce nu se tem de El. Dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi se aseamănă mai degrabă cu mila pe care o are un judecător faţă de un criminal condamnat la pedeapsa cu moartea, căruia îi dă în schimb sentinţa închisorii pe viaţă.

Nu există nici măcar un singur caz în cartea Faptele Apostolilor unde să se menţioneze că cei care propovăduiau Evanghelia le spuneau celor nemântuiţi că Dumnezeu îi iubeşte. Din contră, predicatorii biblici îi avertizau de multe ori pe cei care îi ascultau de mânia lui Dumnezeu şi îi chemau să se pocăiască, spunându-le că Dumnezeu nu este de acord cu ei, că sunt în pericol şi că trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor. Dacă le-ar fi spus celor cei îi ascultau doar că Dumnezeu îi iubeşte (aşa cum fac mulţi lucrători contemporani) i-ar fi putut induce în eroare determinându-i să creadă că nu erau în nici un pericol, că nu îşi adunau mânie asupra capului lor şi că nu era nevoie să se pocăiască.

Ura lui Dumnezeu faţă de păcătoşi

Contrar afirmaţiilor din zilele noastre care proclamă dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, Scriptura ne spune că Dumnezeu îi urăşte:

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia (Ps. 11:5; subliniere personală).

„Mi-am părăsit casa, şi Mi-am lăsat moştenirea, Mi-am dat pe iubita Mea în mâinile vrăjmaşilor ei. Moştenirea Mea a ajuns pentru Mine ca un leu în pădure, a mugit împotriva Mea; şi de aceea o urăsc“ (Ier. 12:7-8; subliniere personală).

„Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor sunt nişte îndărătnici“ (Osea 9:15; subliniere personală).

Remarcă că toate aceste pasaje scripturale nu spun doar că Dumnezeu urăşte ceea ce fac oamenii – îi urăşte pe ei. Acest adevăr aruncă puţină lumină asupra clişeului că Dumnezeu urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Nu putem separa o persoană de ceea ce face. Ceea ce face vorbeşte despre ceea ce este. Astfel, Dumnezeu este îndreptăţit să îi urască pe cei ce păcătuiesc, nu doar păcatele comise de ei. Dacă Dumnezeu îi aprobă pe cei care fac ceea ce El urăşte, atunci este El Însuşi inconsecvent. În tribunale, oamenii sunt judecaţi pentru nedreptăţile comise şi tot ei primesc pedeapsa care li se cuvine. Nu putem să urâm nedreptatea, dar să îi aprobăm pe cei care o comit.

Oamenii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu

Nu numai că Scriptura afirmă că Dumnezeu îi urăşte pe anumiţi oameni, dar declară, de asemenea, că anumite categorii de oameni păcătoşi sunt o urâciune şi o disgraţie înaintea Lui. Încă o dată observă că pasajele scripturale citate care urmează nu spun că ceea ce fac aceşti oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o urâciune înaintea Lui. Nu ni se spune că păcatele lor sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o scârbă înaintea Lui:[7]

Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5; subliniere personală).

Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârşeşte o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 25:16; subliniere personală).

„Veţi mânca până şi carnea fiilor voştri, veţi mânca până şi carnea fiicelor voastre. Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voştri, şi sufletul Meu vă va urî“ (Lev. 26:29-30; subliniere personală).

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană (Prov. 3:32; subliniere personală).

Cei cu inima stricată sunt o scârbă înaintea Domnului, dar cei ce umblă fără prihană Îi sunt plăcuţi (Prov. 11:20; subliniere personală).

Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Prov. 16:5; subliniere personală).

Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului (Prov. 17:15; subliniere personală).

Cum putem împăca aceste scripturi cu cele care afirmă că Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi? Cum putem spune că Dumnezeu îi urăşte pe păcătoşi şi că sunt o scârbă înaintea Lui, dar că îi şi iubeşte în acelaşi timp?

Trebuie să admitem că există mai multe tipuri de dragoste. Unul dintre ele este necondiţionat. Am putea-o numi dragoste milostivă. Este o dragoste care spune: „Te iubesc în ciuda faptului că …“ Este o dragoste care iubeşte oamenii fără să ţină cont de acţiunile lor. Acesta este genul de dragoste pe care îl are Dumnezeu pentru păcătoşi.

În contradicţie cu dragostea milostivă este dragostea condiţionată. Am putea-o numi dragoste aprobatoare. Este o dragoste care este câştigată sau meritată. Este o dragoste care spune: „Te iubesc datorită faptului că…“

Unii consideră că dacă dragostea este condiţionată, atunci nu este dragoste. Sau o dispreţuiesc deoarece spun că este o dragoste egoistă, spre deosebire de dragostea lui Dumnezeu.

Totuşi, adevărul este că şi Dumnezeu are dragoste condiţionată, după cum vom vedea în Scriptură. Astfel, nu ar trebui să dispreţuim dragostea aprobatoare. Dragostea aprobatoare este principalul mod de dragoste pe care îl manifestă Dumnezeu faţă de adevăraţii Săi copii. Ar trebui să ne dorim mult mai mult dragostea aprobatoare decât dragostea milostivă a lui Dumnezeu.

Este dragostea aprobatoare o dragoste inferioară?

Opreşte-te puţin şi pune-ţi următoarea întrebare: „Ce fel de dragoste aş prefera să aibă oamenii faţă de mine – dragoste milostivă sau dragoste aprobatoare?“ Sunt sigur că ai prefera ca oamenii să te iubească „datorită faptului că“ decât „în ciuda faptului că“.

Ai prefera să îţi auzi soţia spunând: „Nu am nici un motiv pentru care să te iubesc şi nimic din ceea ce eşti nu mă motivează să te onorez“ sau: „Sunt atâtea motive pentru care te iubesc, există multe lucruri pe care le faci şi pentru care te admir“? Desigur, am prefera ca soţiile să ne iubească cu o dragoste aprobatoare şi acesta este modul principal de dragoste care atrage şi ţine cuplurile împreună. Când nu este nimic de admirat în soţie sau soţ, când dragostea aprobatoare a încetat să mai existe, puţine căsnicii supravieţuiesc. Dacă supravieţuiesc, creditul se duce în contul dragostei milostive, care izvorăşte din caracterul evlavios al persoanei care o oferă.

Aşa stând lucrurile, vedem că dragostea aprobatoare sau condiţionată nu este deloc inferioară. În timp ce dragostea milostivă este cea mai demnă de oferit, dragostea aprobatoare este cea mai demnă de câştigat. Mai mult, faptul că dragostea aprobatoare este singurul gen de dragoste manifestat de Tatăl faţă de Isus o ridică la loc de cinste. Dumnezeu Tatăl nu a avut nici măcar un strop de dragoste milostivă faţă de Isus, deoarece nu a fost niciodată ceva nedemn de dragoste în Hristos. Isus a mărturisit:

„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau“ (Ioan 10:17; subliniere personală).

Vedem astfel că Tatăl Îl iubea pe Isus deoarece Isus a ascultat de El până la moarte. Nu poate fi nimic greşit, ci chiar îndreptăţit în dragostea aprobatoare. Isus a câştigat şi a meritat dragostea Tatălui Său.

Isus a mai declarat că a rămas în dragostea Tatălui prin faptul că a ascultat de poruncile Lui:

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui“ (Ioan 15:9-10; subliniere personală).

Mai mult, după cum indică acest pasaj scriptural, trebuie să urmăm exemplul lui Isus şi să rămânem în dragostea Lui păzind poruncile Sale. Este clar că vorbeşte despre dragoste aprobatoare în acest pasaj, comunicându-ne că putem şi ar trebui să câştigăm dragostea Lui şi că putem să ne îndepărtăm de dragostea Lui prin neascultarea faţă de poruncile Lui. Rămânem în dragostea Lui numai dacă păzim poruncile Lui. Acest lucru este rar propovăduit astăzi, dar ar trebui să fie, deoarece sunt cuvintele lui Isus.

Isus a confirmat dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu numai celor ce păzesc poruncile Lui:

„Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu“ (Ioan 16:27; subliniere personală).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui…Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el“ (Ioan 14:21, 23; subliniere personală).

Observă că în al doilea citat Isus nu le promitea credincioşilor nededicaţi că dacă vor începe să păzească cuvintele Lui Se va apropia de ei într-un mod special. Nu! Isus a promis că oricine va începe să Îl iubească şi să păzească cuvântul Lui, va fi iubit de Tatăl şi că atât El cât şi Tatăl Lui vor veni şi vor locui împreună cu acea persoană, referire clară la naşterea din nou. Oricine este născut din nou Îi are atât pe Tatăl cât şi pe Fiul care locuiesc în el prin prezenţa Duhului Sfânt (vezi Rom. 8:9). Deci vedem încă o dată că cei care sunt într-adevăr născuţi din nou sunt cei care se pocăiesc şi care ascultă de Isus şi sunt singurii care câştigă astfel dragostea aprobatoare a Tatălui.

Bineînţeles, Isus încă mai păstrează dragostea milostivă pentru cei care cred în El. Când sunt neascultători, este gata să îi ierte dacă îşi mărturisesc păcatele şi îi iartă pe ceilalţi.

Concluzia

Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu Îşi iubeşte copiii care ascultă de El cu aceeaşi dragoste cu care îi iubeşte pe păcătoşi. El îi iubeşte pe păcătoşi doar cu o dragoste milostivă şi această dragoste este temporară, fiind valabilă până când mor. În acelaşi timp în care îi iubeşte cu o dragoste milostivă, îi urăşte cu o ură ce izvorăşte din neaprobarea caracterului lor. Iată ce ne învaţă Scriptura.

Pe de altă parte, Dumnezeu Îşi iubeşte copiii mult mai mult decât pe cei care nu sunt născuţi din nou. În primul rând îi iubeşte cu o dragoste aprobatoare deoarece s-au pocăit şi luptă să împlinească poruncile lui Isus. Pe măsură ce ei devin din ce în ce mai sfinţi, El are din ce în ce mai puţine motive să îi iubească cu o dragoste milostivă şi din ce în ce mai multe motive să îi iubească cu o dragoste aprobatoare, exact ceea ce îşi doresc şi ei.

De asemenea, aceste lucruri ne mai spun şi că imaginea dragostei lui Dumnezeu descrisă de mulţi predicatori şi învăţători moderni induce pe mulţi în eroare şi este neadevărat. Ia-ţi un timp pentru a evalua în lumina Scripturii următoarele clişee familiare despre dragostea lui Dumnezeu:

1.) Nimic din ceea ce faci nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult sau mai puţin decât o face deja.

2.) Nimic din ceea ce faci nu Îl va putea determina pe Dumnezeu să înceteze să te mai iubească.

3.) Dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată.

4.) Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel.

5.) Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi, dar urăşte păcatul.

6.) Nimic din ceea ce faci nu poate câştiga sau merita dragostea lui Dumnezeu.

7.) Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu este condiţionată de performanţele noastre.

Fiecare dintre afirmaţiile de mai sus pot induce în eroare sau sunt pur şi simplu neadevărate, întrucât majoritatea neagă complet dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu şi multe descriu greşit dragostea Lui milostivă.

Referitor la afirmaţia (1), credincioşii pot face ceva care să Îl determine pe Dumnezeu să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mare: pot fi mai ascultători. Şi pot face ceva care să Îl determine să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mică: pot fi neascultători. În ceea ce îi priveşte pe păcătoşi, există ceva ce Îl poate determina pe Dumnezeu să îi iubească mai mult: pocăinţa. În acest caz ar câştiga dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu. Şi există ceva ce L-ar putea face pe Dumnezeu să îi iubească mai puţin: moartea. În acest fel vor pierde singurul gen de dragoste pe care îl manifesta Dumnezeu faţă de ei, dragostea milostivă.

Referitor la afirmaţia (2), un creştin ar putea pierde dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu prin practicarea păcatului, punându-se în poziţia de a experimenta doar dragostea Lui milostivă. Şi din nou, necredinciosul ar putea să moară şi să curme astfel dragostea milostivă a lui Dumnezeu, singura dragoste pe care a manifestat-o Dumnezeu faţă de el.

Referitor la afirmaţia (3), dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu este cu siguranţă condiţionată. Şi chiar şi dragostea milostivă este condiţionată de existenţa persoanei în cauză. După moarte, dragostea milostivă a lui Dumnezeu se sfârşeşte, deci este condiţionată prin faptul că este temporară.

Referitor la afirmaţia (4), este foarte probabil ca dragostea lui Dumnezeu să nu se manifeste faţă de toţi la fel, deoarece Dumnezeu îi aprobă sau dezaprobă pe toţi, păcătoşi sau sfinţi, la niveluri diferite. Dar este foarte adevărat că dragostea lui Dumnezeu nu este aceeaşi pentru păcătoşi ca şi pentru sfinţi.

Referitor la afirmaţia (5), Dumnezeu îi urăşte şi pe păcătoşi şi păcatele lor. Ar fi mai corect să spunem că pe păcătoşi îi iubeşte cu o dragoste milostivă şi că urăşte păcatele lor. Din punct de vedere al dragostei aprobatoare, îi urăşte.

Referitor la afirmaţia (6), oricine poate şi toţi ar trebui să câştige dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu, dar desigur, nimeni nu Îi poate câştiga dragostea milostivă, deoarece este necondiţionată.

Iar referitor la afirmaţia (7), dragostea milostivă a lui Dumnezeu nu este condiţionată de performanţe, dar dragostea Lui aprobatoare este.

Toate acestea ne spun că ucenicizatorul autentic ar trebui să prezinte dragostea lui Dumnezeu într-un mod adecvat, aşa cum este descrisă în Biblie, deoarece nu doreşte să fie nimeni indus în eroare. Numai oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte aprobator vor intra în Rai, iar Dumnezeu îi iubeşte aprobator numai pe cei care sunt născuţi din nou şi ascultă de Isus. Ucenicizatorul autentic nu propovăduieşte niciodată ceea ce ar putea îndepărta oamenii de sfinţenie. Scopul lui coincide cu scopul lui Dumnezeu, acela de a face ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

[1] Propovăduirea Evangheliei de către evanghelişti ar trebui considerată o formă de învăţătură şi nu există nici un dubiu că evangheliştii trebuie să proclame o evanghelie exactă din punct de vedere biblic.

[2] Nu toţi credincioşii au responsabilitatea de a învăţa public grupuri de oameni, dar toţi au responsabilitatea de a-şi învăţa ucenicii în cadrul relaţiile personale (vezi Mat. 5:19; 28:19-20; Col. 3:16; Evrei. 5:12).

[3] Spun „dacă“, deoarece aceia care sunt lupi în piele de oaie sunt clar „lucrători“ ale căror motivaţii sunt egoiste, iar aceştia vor fi aruncaţi în Iad. Presupun că ceea ce îi diferenţiază de lucrătorii adevăraţi care au motivaţii greşite este gravitatea motivaţiilor.

[4] În mod surprinzător, unii învăţători care nu pot ignora realitatea că Isus îşi avertiza cei mai apropiaţi ucenici şi că slujitorul nechibzuit reprezenta în mod evident un credincios, spun că locul unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor se află la marginea Raiului. Acolo, credincioşii nechibzuiţi îşi vor plânge temporar pierderea răsplatei până când Isus le va şterge lacrimile şi îi va primi în Rai!

[5] Desigur, credincioşii care comit un singur păcat nu îşi pierd imediat mântuirea. Aceia care se roagă pentru iertarea păcatelor lor sunt iertaţi de Dumnezeu (dacă iartă şi ei păcatele altora împotriva lor). Cei care nu cer iertarea lui Dumnezeu se pun în pericolul de a fi disciplinaţi de Dumnezeu. Numai prin împietrirea inimii la disciplinarea lui Dumnezeu rişc credincioşii să îşi piardă mântuirea. Vom discuta mai pe larg subiectul disciplinării lui Dumnezeu într-un alt capitol.

[6] Aceia care încă nu sunt convinşi că un creştin îşi poate pierde mântuire, să citească următoarele pasaje din Noul Testament: Mat. 18:21-35; 24:4-5, 11-13, 23-26, 42-51; 25:1-30; Luca 8:11-15; 11:24-28; 12:42-46; Ioan 6:66-71; 8:31-32, 51; 15:1-6; Fapte 11:21-23; 14:21-22; Rom. 6:11-23; 8:12-14, 17; 11:20-22; 1 Cor. 9:23-27; 10:1-21; 11:29-32; 15:1-2; 2 Cor. 1:24; 11:2-4; 12:21-13:5; Gal. 5:1-4; 6:7-9; Fil. 2:12-16; 3:17-4:1; Col. 1:21-23; 2:4-8, 18-19; 1 Tes. 3:1-8; 1 Tim. 1:3-7, 18-20; 4:1-16; 5:5-6, 11-15, 6:9-12, 17-19, 20-21; 2 Tim. 2:11-18; 3:13-15; Evr. 2:1-3; 3:6-19; 4:1-16: 5:8-9; 6:4-9, 10-20; 10:19-39; 12:1-17, 25-29; Iacov 1:12-16; 4:4-10; 5:19-20; 2 Pet. 1:5-11; 2:1-22; 3:16-17; 1 Ioan 2:15-28; 5:16; 2 Ioan 6-9; Iuda 20-21; Apoc. 2:7, 10-11, 17-26; 3:4-5, 8-12, 14-22; 21:7-8; 22:18-19. Textele folosite drept dovadă în favoarea doctrinei siguranţei mântuirii necondiţionate şi eterne sunt scripturi care doar subliniază credinioşia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea şi nu spun nimic despre responsabilitatea oamenilor. De aceea trebuie interpretate armonios, în raport cu celelalte scripturi menţionate mai sus. Doar pentru că Dumnezeu promite că va fi credincios nu înseamnă că toţi ceilalţi vor fi consideraţi credinioşi. Doar pentru că promit soţiei mele că nu o voi părăsi niciodată şi îmi ţin promisiunea, nu îmi garantează faptul că ea nu mă va părăsi niciodată.

[7] S-ar putea obiecta că toate aceste pasaje din Scriptură care arată ura şi scârba lui Dumnezeu faţă de păcătoşi sunt extrase din Vechiul Testament. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi nu s-a schimbat totuşi de la Vechiul la Noul Testament. Întâlnirea lui Isus cu femeia cananeancă din Matei 15:22-28 este un exemplu excelent al atitudinii nou-testamentale a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. La început, Isus nici măcar nu a răspuns stăruinţelor ei şi chiar a comparat-o cu un câine. Credinţa ei persistentă a fost motivul pentru care i-a arătat îndurare. Atitudinea lui Isus faţă de cărturari şi farisei cu greu ar putea fi considerată drept rezultatul dragostei aprobatoare (vezi Mat. 23).

Deci eşti pastor şi vrei ca biserica ta să crească. Aceasta este o dorinţă frecvent întâlnită printre pastori. Dar de ce vrei să crească? Care este adevăratul tău motiv?

Doreşti ca biserica ta să crească pentru a avea sentimentul reuşitei personale? Vrei să fii respectat şi influent? Vrei să îţi exercizi puterea asupra oamenilor? Speri să te îmbogăţeşti? Toate aceste motive pentru care vrei să crească biserica sunt greşite.

Dacă îţi doreşti ca biserica ta să crească pentru ca numele lui Dumnezeu să fie glorificat ca urmare a cât mai multor vieţi schimbate de Duhul Sfânt, este un motiv corect pentru care să îţi doreşti un asemenea lucru.

Este de asemenea posibil să ne minţim pe noi înşine, gândindu-ne că motivele noastre sunt curate când, de fapt, ele sunt egoiste.

Cum putem descoperi adevăratele noastre motive? Cum putem şti dacă într-adevăr dorim să zidim Împărăţia lui Dumnezeu sau doar dorim să ne construim propriul nostru regat?

O modalitate este aceea de a ne urmări reacţiile interioare la succesul altor pastori. Dacă noi considerăm că motivele noastre sunt curate, că dorim sincer să crească Împărăţia lui Dumnezeu şi biserica Sa, dar descoperim că inima noastră este plină de invidie şi gelozie când auzim despre creşterea altor biserici, această dovadă denotă că motivaţiile noastre nu sunt aşa de curate pe cât credeam. Ele demonstrează că nu suntem interesaţi de creşterea bisericii, ci de cea a bisericii noastre. Şi de ce? Pentru că motivele noastre sunt cel puţin parţial egoiste.

Ne mai putem evalua motivaţiile şi prin monitorizarea reacţiilor interioare când aflăm că se deschide o nouă biserică în zonă. Dacă ne simţim ameninţaţi, acesta este semnul că suntem mai preocupaţi de împărăţia noastră decât de cea a lui Dumnezeu.

Chiar şi pastorii care au biserici mari sau în creştere îşi pot verifica motivele prin intermediul aceloraşi mijloace. Aceştia ar trebui să îşi pună, de asemenea, câteva întrebări de genul: „Aş consimţi vreodată la plantarea unor noi biserici, trimiţând şi renunţând la lideri cheie şi la oameni din comunitatea mea, micşorându-mi astfel biserica?“ Este foarte probabil ca pastorul care se opune unei astfel de idei să îşi zidească biserica pentru propria lui glorie. (Pe de altă parte, pastorul unei biserici extinse ar putea, de asemenea, planta biserici noi tot pentru gloria personală, astfel încât să se poată mândri cu cât de multe biserici au luat naştere din biserica lui.) O altă întrebare pe care şi-ar putea-o pune ar fi: „Mă întovărăşesc cu pastorii bisericilor mai mici sau m-am îndepărtat de ei deoarece m-am integrat într-o clasă superioară?“ Ori: „Aş fi dispus să păstoresc doar doisprezece sau douăzeci de oameni într-o biserică în casă sau ar fi prea puţin pentru eul meu?“ [1]

Mişcarea de creştere a bisericii

În librăriile creştine din America şi Canada, există secţiunii întregi cu rafturi pline de cărţi despre creşterea bisericii. Aceste cărţi precum şi conceptele pe care le cuprind s-au răspândit peste tot în lume. Pastorii sunt înfometaţi după a afla cum să mărească numărul celor care vina la biserică şi, de cele mai multe ori, se grăbesc să adopte sfaturile pastorilor mega-bisericilor americane care sunt consideraţi plini de succes datorită numărului oamenilor care participă la slujbă duminica şi în funcţie de cât de impunătoare este clădiriea bisericii acestora.

Cei care au însă un pic mai mult discernământ, sunt conştienţi că numărul participanţilor şi mărimea clădirii nu sunt neapărat un reper pentru calitatea lucrării de ucenicie. Unele biserici americane au crescut datorită doctrinelor atrăgătoare care pervertesc adevărul biblic. Am vorbit cu mulţi pastori din întreaga lume care au rămas şocaţi când au auzit că o mulţime de pastori americani cred şi proclamă că, odată ce ai fost mântuit, nu îţi mai poţi pierde mântuirea indiferent de ce crezi sau cum îţi trăieşti viaţa. De asemenea, mulţi pastori proclamă Evanghelia redusă la un har ieftin, lăsând oamenii să creadă că pot ajunge în Rai fără a fi sfinţi. Alţii proclamă o Evanghelie a prosperităţii, alimentând lăcomia oamenilor a căror religie este un mijloc de a aduna cât mai multe averi pe pământ. Aceştia sunt pastori ale căror tehnici de extindere a bisericii nu ar trebui imitate.

Am citit şi eu destule cărţi despre acest subiect şi părerile sunt împărţite. Multe conţin strategii şi sfaturi care sunt biblice într-o oarecare măsură, fiind astfel demne de a fi citite. Dar majoritatea sunt mai degrabă bazate pe modelul vechi de 1700 de ani al bisericii instituţionale, decât pe cel biblic. Drept urmare, atenţia este îndreptată nu asupra zidirii trupului lui Hristos prin formarea ucenicilor şi a ucenicizatorilor, ci asupra formării comunităţilor instituţionale individuale care necesită întotdeauna clădiri mai mari, mai mult personal specializat pentru biserică şi mai multe programe, precum şi o organizare ce seamănă mai degrabă cu o companie de afaceri, decât cu o familie.

Unele strategii moderne de creştere a bisericii par să sugereze că serviciile religioase ar trebui să fie mai atractive pentru cei care nu îşi doresc să Îl urmeze pe Isus, doar de dragul cifrelor. Sfatul este acela de a avea predici scurte şi pozitive, închinare inexpresivă, multe activităţi sociale, subiectul banilor să fie scos din calcul, etc. Această abordare nu are drept rezultat formarea de ucenici care să se lepede de ei înşişi şi să împlinească toate poruncile lui Isus. Rezultatul ei constă în creştini practicanţi care nu se deosebesc de restul lumii şi care merg pe calea cea lată direct spre Iad. Aceasta nu este strategia lui Dumnezeu de a câştiga lumea, ci strategia lui Satan de a câştiga biserica. Ea nu reprezintă „creşterea bisericii” ci „creşterea lumească”.

Modelul bisericilor non-ofensive

Cea mai populară strategie americană de creştere a bisericii este cunoscută sub numele de „non-ofensive”. Conform acestei strategii, serviciile de duminică dimineaţă sunt astfel organizate încât: (1) creştinii să se simtă confortabil să îşi invite prietenii nemântuiţi şi (2) oamenii necredincioşi să audă Evanghelia în termeni care să nu îi ofenseze, pe care să îi înţeleagă şi la care să se poată raporta. Serviciile din timpul săptămânii şi grupurile mici sunt rezervate pentru ucenicizarea credincioşilor.

Datorită acestor mijloace, bisericile individuale au crescut destul de mult. În contextul american, bisericile instituţionale au un potenţial extraordinar de a evangheliza şi a face ucenici cu condiţia ca oamenii să fie încorporaţi în grupuri mici (care de obicei nu sunt mici). Aceştia se află într-un proces real de ucenicie numai dacă Evanghelia nu este compromisă (care de multe ori este). Cel puţin bisericile non-ofensive au implementat câteva strategii pentru a-i evangheliza pe necredincioşi, ceea ce lipseşte majorităţii bisericilor instituţionale.

Dar în ce măsură poate fi comparat modelul bisericilor non-ofensive cu modelul biblic de creştere a bisericii?

În cartea Fapte, apostolii şi evangheliştii chemaţi de Dumnezeu propovăduiau Evanghelia în public şi în case, însoţiţi de semne şi minuni care atrăgeau atenţia necredincioşilor. Cei care se pocăiau şi credeau în Domnul Isus stăruiau în învăţătura apostolilor şi se întâlneau regulat în case unde învăţau din Cuvântul lui Dumnezeu, îşi manifestau darurile spirituale, celebrau Cina Domnului, se rugau împreună, etc., toate acestea sub conducerea prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor. Învăţătorii şi prorocii chemaţi de Dumnezeu mergeau din biserică în biserică. Toţi împărtăşeau Evanghelia cu prieteni şi vecini. Nu exista nici un proiect de construcţie care să încetinească lărgirea bisericii şi care să jefuiască Împărăţia lui Dumnezeu de resurse ce puteau ajuta la răspândirea Evangheliei şi la formarea de ucenici. Liderii erau instruiţi repede şi practic, nu trimişi la seminarii şi şcoli teologice. Toate acestea aveau drept rezulat creşterea exponenţială a bisericii, până când toţi oamenii receptivi dintr-o anumită zonă erau câştigaţi pentru Hristos.

Prin comparaţie, modelul non-ofensiv este în mod normal lipsit de semne şi minuni, neavând astfel mijlocul divin de publicitate, atracţie şi convingere. Acesta depinde foarte mult de mijloacele de marketing şi publicitate pentru a atrage oameni înspre o clădire unde pot auzi mesajul Evangheliei. Abilităţile oratorice ale predicatorului împreună cu puterea de persuasiune sunt mijloace esenţiale de convingere. Cât de mult diferă aceste metode de cele menţionate de Pavel, care a scris: „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu“ (1 Cor. 2:4-5).

Mai multe deosebiri

Modelul non-ofensiv este în general lipsit de apostoli şi evanghelişti, deoarece figura principală este pastorul. O întrebare: reprezintă eliminarea apostolilor şi a evangheliştilor din evanghelizare şi transferarea acestor responsabilităţi pastorilor o metodă superioară de a creşte biserica? [2]

Pastorul orientat spre necreştini predică o dată pe săptămână în timpul slujbei de duminică la care creştinii sunt încurajaţi să aducă necredincioşi. Astfel, general vorbind, Evanghelia poate fi auzită doar o dată pe săptămână de către asociaţii nemântuiţi ai membrilor bisericii. Aceşti oameni nemântuiţi trebuie să fie dispuşi să meargă la biserică şi trebuie să fie invitaţi de către membrii bisericii care la rândul lor trebuie să fie dispuşi să îi invite. În modelul biblic, apostolii şi evangheliştii propovăduiau continuu Evanghelia, în public şi în locuri particulare, şi toţi credincioşii împărtăşeau Evanghelia cu prietenii şi vecinii lor. Prin care dintre aceste două metode este cel mai probabil să audă Evanghelia cât mai mulţi oameni nemântuiţi?

Modelul non-ofensiv cere o clădire acceptabilă în care credincioşilor să nu le fie ruşine să îşi invite asociaţii nemântuiţi şi în care să nu le fie ruşine nici asociaţilor nemântuiţi să intre. Şi acesta necesită o sumă substanţială de bani. Înainte ca Evanghelia să fie „răspândită“, trebuie obţinută sau construită o clădire acceptabilă. În America, această clădire trebuie să deţină o locaţie bună, de obicei în zonele centrale. Modelul biblic, din contră, nu necesită nici clădire, nici locaţii speciale, nici bani. Răspândirea Evangheliei nu se limitează la numărul de oameni care intră duminca într-o anumită clădire.

Şi mai multe deosebiri

Există şi alte diferenţe când comparăm modelul bisericilor non-ofensive cu cel biblic.

Apostolii şi evangheliştii din cartea Fapte chemau oamenii la pocăinţă, la credinţa în Domnul Isus şi la botez. Aşteptarea era ca, o dată cu convertirea lor, oamenii să devină ucenicii lui Hristos, împlinind condiţiile pe care le-a menţionat Isus despre ucenicie şi care sunt enumerate în Luca 14:26-33 şi Ioan 8:31-32. Aceştia începeau să Îl iubească pe Isus mai presus de toate, rămânănd în Cuvântul Lui, luîndu-şi crucea şi renunţând la dreputurile pe care le aveau asupra bunurilor care acum Îi aparţineau lui Dumnezeu.

Evanghelia proclamată în bisericile non-ofensive este de multe ori diferită. Păcătoşilor li se spune cât de mult îi iubeşte Dumnezeu, cum le poate El împlini toate nevoile şi că pot fi mântuiţi dacă „Îl acceptă pe Isus ca Mântuitor“. După ce se roagă o scurtă „rugăciune pentru mântuire“, nespunându-li-se nimic despre cântărirea costului uceniciei, aceştia sunt asiguraţi că sunt absolut mântuiţi şi sunt solicitaţi să înceapă un curs prin care să crească în Hristos. Dacă frecventează un astfel de grup (mulţi nu se mai întorc niciodată în biserică), sunt mai degrabă trecuţi prin procesul învăţării sistematice referitoare la doctrinele particulare ale bisericii, decât să fie învăţaţi cum să împlinească mai mult poruncile lui Hristos.

Culmea acestui program de „ucenicie“ este atinsă atunci când credinciosul începe în sfârşit să dea bisericii zeciuiala din venitul său (sursa principală pentru plata ipoceticii şi a salariilor personalului nebiblic, partea cea mai oribilă a administrării, prin care se susţine mai mult ceea ce nu este ordinat de Dumnezeu, luând-se astfel din ceea ce Dumnezeu doreşte să fie investit în Împărăţia Lui) şi când este influenţat să creadă că este „partener în lucrare“ dacă îşi ia în serios rolul de susţinător financiar în cadrul bisericii instituţionale – ceea ce nu este precizat niciunde în Scriptură.

Ce s-ar întâmpla dacă guvernul naţiunii tale, îngrijorat de faptul că nu există suficienţi voluntari pentru a se înscrie în armată, ar decide să se „orienteze pe oameni“? Imaginează-ţi că le-ar promite potenţialilor recruţi că dacă se vor înrola nu li se va cere nimic în schimb – salariul va fi un dar gratuit, un câştig uşor şi nemeritat, că se pot trezi când vor, că vor face antrenamente şi exerciţii numai dacă doresc, că în schimb se vor putea uita la televizor cât vor dori şi că, în cazul izbucnirii unui război, vor putea alege între a participa la bătălii sau a se duce la plajă. Care ar fi rezultatul?

Fără îndoială rândurile armatei s-ar îngroşa! Dar armata nu ar mai fi armată, deoarece nu şi-ar mai îndeplini rolul. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bisericile orientate pe necreştini. Scăderea standardului creşte numărul participanţilor, dar erodează ucenicia şi ascultarea. Aceste biserici orientate pe necreştini, care încearcă să „predice Evanghelia“ duminica şi să „formeze ucenici“ în timpul serviciilor din cursul săptămânii, descoperă că vor întâmpina probleme dacă le vor spune oamenilor din timpul săptămânii că numai ucenicii lui Isus ajung în Rai. În aceste condiţii, oamenii vor considera că au fost minţiţi dumincă dimineaţă. De aceea, aceste bisericii vor trebui să îi înşele şi pe cei din timpul săptămânii, prezentând ucenicia şi ascultarea drept opţiuni şi nu criterii pentru a ajunge în Rai.[3]

Sunt foarte conştient de faptul că unele biserici instituţionale încorporează modelul biblic mai mult decât altele. Dar chiar şi aşa, modelul biblic este de departe cel mai eficient în formarea ucenicilor şi a ucenicizatorilor.

De ce nu mai este aplicat modelul biblic? Lista scuzelor pare nesfârşită, dar la o analiză amănunţită, modelul biblic nu mai este urmat datorită tradiţiei, necredinţei şi neascultării. Mulţi spun că modelul biblic este imposibil de aplicat în zilele noastre. Însă creşterea explozivă din ultima jumătate de deceniu a bisericii din China, de exemplu, se datorează credincioşilor care au urmat pur şi simplu modelul biblic. Se manifestă Dumnezeu diferit în China decât în restul lumii?

Toate acestea ne spun că pastorii care nu sunt americani ar trebui să fie atenţi la metodele americane de creştere a bisericii promovate peste tot în lume. Ar avea mult mai mult succes în împlinirea scopului lui Hristos de a face ucenici dacă ar merge pe urmele modelului biblic de creştere a bisericii.

Consecinţele

Un lucru pe care l-am observat a fost acela că mulţi pledanţi în favoarea învăţăturii moderne de creştere a bisericii sunt rupţi de ceilalţi pastori din întreaga lume. Marea majoritate a acestora păstoresc turme alcătuite din mai puţin de o sută de oameni. Mulţi dintre ei rămân dezamăgiţi după ce încearcă tehnici de creştere a bisericii care, independent de voinţa lor, fie nu funcţionează, fie fac mai mult rău. Nimeni nu pare să admită că există câţiva factori care nu stau în puterea pastorilor şi care limitează creşterea bisericii. Să analizăm câţiva dintre aceştia.

În primul rând şi cel mai important, creşterea bisericii este limitată de numărul populaţiei zonei respective. Este foarte clar că majoritatea bisericilor instituţionale mari sunt localizate în zone metropolitane unde există milioane de oameni din care să îşi atragă membrii. Dacă însă numărul este cel care determină succesul, atunci bisericile ar trebui să fie judecate nu după mărimea pe care o au, ci după procentajul pe care îl deţin din populaţia locală. Conform acestui criteriu, unele biserici formate din doar zece oameni au mai mult succes decât altele formate din zece mii. O biserică ce are zece membrii dintr-un sat de cincizeci de oameni are mai mult succes decât o biserică formată din zece mii într-un oraş cu o populaţie de cinci milioane. (Şi totuşi, pastorii acestor biserici de zece oameni nu vor fi niciodată invitaţi să vorbească la o conferinţă despre creşterea bisericii.)

În al doilea rând, creşterea bisericii este limitată de nivelul de saturare printre oamenii receptivi de către bisericile din regiunea respectivă. La un anumit moment, într-o zonă dată, există doar anumiţi oameni deschişi spre Evanghelie. De îndată ce toţi cei receptivi sunt evanghelizaţi, nu va mai creşte nici o biserică decât dacă membrii se transferă (şi aşa au crescut multe biserici – pe socoteala altor biserici din regiune).

Bineînţeles, orice creştin a fost nereceptiv faţă de Evanghelie la un moment dat, dar a devenit receptiv sub influenţa Duhului Sfânt. Astfel, este foarte probabil ca oameni care nu sunt momentan receptivi să devină receptivi în timp. Când se va întâmpla acest lucru, bisericile vor putea creşte. Ceea ce numim deseori „trezire spirituală“ reprezintă momentul în care mulţi oameni împotrivitori Evangheliei au devenit receptivi. Să nu uităm totuşi că şi o singură persoană care a devenit receptivă înseamnă tot trezire, dar pe scară mai mică. Aşa că pastore, nu dispreţuieşti începuturile slabe!

Isus Şi-a trimis ucenicii să propovăduiească Evanghelia în oraşe despre care ştia că nu sunt receptive, unde nu urma să se pocăiască nici o singură persoană (vezi Luca 9:5). Şi totuşi Isus i-a trimis să predice Evanghelia şi acolo. Au eşuat aceşti ucenici? Nu! Chiar dacă nu a existat nici măcar un singur convertit (şi nu a crescut nici o biserică) ei au avut succes deoarece au ascultat de Isus.

În acelaşi fel, Isus încă mai trimite pastori în sate, oraşe şi suburbii unde ştie că numai un mic procentaj va fi receptiv la Evanghelie. Aceşti pastori care îşi slujesc cu credincioşie micile comunităţi au succes în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă în ochii anumitor experţi în creşterea bisericii ar fi falimentari.

Fiecare pastor ar trebui, de asemenea, să fie încurajat de faptul că, datorită marii Lui îndurări şi ca răspuns la stăruinţele oamenilor Săi, Dumnezeu îi ajută pe cei nereceptivi să îşi deschidă inima. El încearcă să îi convingă pe oameni prin conştiinţa lor, prin creaţia Lui, prin circumstanţe, prin judecata temporară, prin mărturia vie a bisericii Sale, prin propovăduirea Evangheliei şi prin convingerea Duhului Sfânt. Aşa că pastore, îmbărbătează-te! Continuă să fii ascultător, să te rogi şi să propovăduieşti. Înainte de orice mare trezire spirituală există o mare nevoie de trezire spirituală. Şi există întotdeauna cineva care visează la o trezire spirituală. Continuă să visezi!

Un al treilea factor care limitează creşterea bisericii

Un al treilea factor care limitează creşterea bisericilor individuale este abilitatea pastorului. Majoritatea pastorilor nu au abilităţile care sunt necesare supravegherii unei comunităţi mari şi nu este vina lor. Pur şi simplu nu sunt înzestraţi cu aptitudinile organizatorice, administrative sau cu darul învăţăturii/predicării necesare în cadrul unei comunităţi numeroase.

Este clar că aceşti pastori nu sunt chemaţi de Dumnezeu să conducă astfel de comunităţi extinse şi ar fi greşit să încerce să vegheze asupra unei biserici mai mari decât cele instituţionale normale sau decât biserica în case.

Am citit recent o carte foarte cunoscută despre conducere scrisă de pastorul senior al uneia dintre cele mai numeroase biserici din America. Pe măsură ce citeam paginile pline cu sfaturi din experienţa personală destinate pastorilor moderni, un singur gând îmi venea în minte: „Omul acesta nu ne vorbeşte despre cum să fii pastor – ne spune cum să fii director executiv al unei corporaţii imense“. Şi nici nu există altă alternativă pentru pastorii seniori ai mega-bisericilor instituţionale din America. Acesta are nevoie de un personal numeros care să îl ajute, iar a administra acel personal este o slujbă cu normă întreagă. Autorul a cărui carte am citit-o era suficient de abilitat pentru a fi directorul executiv al unei corporaţii seculare extinse. (Şi într-adevăr, în cartea lui cita mai mulţi consultanţi şi manageri de afaceri renumiţi, aplicându-le sfaturile pastorilor care citeau cartea.) Dar mulţi, dacă nu majoritatea cititorilor, nu au abilităţile lui manageriale şi de conducere.

În aceeaşi carte, autorul povestea deschis cum, în timp ce îşi zidea congregaţia imensă, a făcut mai multe greşeli aproape fatale, greşeli ce erau să îl coste familia şi chiar viitorul său în lucrare. Prin harul lui Dumnezeu a supravieţuit. Totuşi, experienţele sale mi-au amintit despre multe momente în care alţi pastorii ai bisericilor instituţionale, luptându-se pentru acelaşi gen de succes, au făcut greşeli similare şi au suferit adevărate naufragii. Unii, dedicându-se bisericii lor, şi-au pierdut copii sau şi-au ruinat căsnicia. Alţii au suferit depresii nervoase sau falimentul lucrării. Alţii au fost atât de deziluzionaţi încât au abandonat în cele din urmă şi lucrarea. Mulţi alţii au supravieţuit, dar atât. Ei continuă să trăiască o viaţă plină de temeri ascunse, întrebându-se dacă sacrificiul lor suprauman merită efortul.

În timp ce citeam această carte îmi întăream încrederea în înţelepciunea bisericii primare, care nu semăna nici pe departe cu bisericile instituţionale moderne şi în care nici un pastor nu era responsabil pentru o turmă mai mare decât aproximativ douăzeci şi cinci de persoane. Aşa cum am afirmat într-un capitol anterior, mulţi dintre pastorii care consideră că au o comunitate prea mică ar trebui să îşi revizuiască lucrarea în lumina Scripturii. Dacă au cincizeci de persoane, probabil biserica lor este prea mare. Dacă există lideri cu potenţial, ar trebui să se roage şi să se gândească să împartă biserica în trei biserici în case şi să vândă clădirea, stabilind drept scop formarea de ucenici şi zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu, în modul în care vrea El.

Dacă aceste lucruri par prea radicale, ar putea cel puţin începe să ucenicizeze viitori lideri sau să înceapă grupuri mici, sau, în cazul în care există deja grupuri mici, să permită câtorva dintre ele să devină biserici în case autonome şi să vadă ce se întâmplă.

Alte tehnici moderne de creştere a bisericii

Pe lângă modelul bisericii orientate spre necreştini există şi alte tehnici promovate astăzi, la fel de esenţiale pentru creşterea bisericii. Multe dintre aceste alte tehnici sunt nebiblice şi intră în categoria „războiului spiritual“. Acestora li se face reclamă prin sintagme de genul „eliberarea din sclavie“, „rugăciune pentru războiul spiritual“ şi „strategii spirituale“.

Vom discuta despre unele dintre aceste practici într-un capitol viitor care tratează războiul spiritual. Poate ne vom întreba totuşi de ce în vremea noastră asemenea practici necesare creşterii bisericii ar fi complet necunoscute apostolilor.

Multe din noile mijloace de creştere a bisericii sunt rezultatul experienţelor câtorva pastori care spun: „Eu am făcut aşa şi aşa şi biserica mea a crescut. Deci, dacă vei face şi tu aceleaşi lucruri, biserica ta va creşte şi ea.“ Totuşi, adevărul este că nu există o legătură reală între creşterea bisericilor lor şi anumite lucruri particulare pe care le-au făcut, deşi ei sunt de altă părere. Această afirmaţie se adevereşte în mod constant când alţi pastori urmează aceleaşi învăţături specifice şi imită aceleaşi etape, şi totuşi biserica lor nu creşte deloc.

Pastorul unei biserici care a crescut ar putea spune: „Când am început să strigăm împotriva demonilor care încătuşau oraşul, a fost o adevărată trezire spirituală în biserica noastră. Deci trebuie să începi să strigi şi tu împotriva demonilor dacă vrei trezire în biserica ta.“

Dar de ce în ultimii 2000 de ani de istorie a bisericii au existat în lume atâtea treziri spirituale extraordinare fără să strige nimeni împotriva demonilor care încăţuşau oraşele? Aceasta dovedeşte că, deşi pastorul a crezut că trezirea a fost rezultatul strigătelor, totuşi s-a înşelat. Mult mai probabil este faptul că oamenii din oraşul respectiv au devenit receptivi la Evanghelie poate ca un rezultat al rugăciunilor unite ale bisericii, iar pastorul s-a întâmplat să fie acolo propovăduind Evanghelia când au devenit receptivi. Creşterea bisericii rezultă de cele mai multe ori în urma faptului că te afli în locul potrivit, la momentul potrivit. (Iar Duhul Sfânt ne ajută să fim în locurile potrivite, la momentele potrivite.)

Dacă a striga împotriva demonilor ce încătuşează oraşele a adus trezire în biserica unuia dintre pastori, atunci de ce, după o periodă, trezirea s-a diminuat şi apoi a încetat, aşa cum se întâmplă întotdeauna? Dacă a striga împotriva demonilor este cheia, atunci raţionamentul ar fi că dacă noi continuăm să strigăm împotriva lor toată lumea din oraş va deveni creştină. Şi totuşi nu toţi devin.

Adevărul este foarte evident atunci când ne gândim puţin. Singurele mijloace pentru creşterea bisericii sunt rugăciunea, învăţătura, multiplicarea ucenicilor, ajutorul dat de Duhul Sfânt, şi aşa mai departe. Şi nici chiar aceste metode biblice nu garantează creşterea bisericii, deoarece Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru. Pot alege să se pocăiască sau nu. Am putea spune că şi Isus a eşuat câteodată în ceea ce priveşte creşterea bisericii, dacă ne gândim la oraşele pe care le-a vizitat şi care nu s-au pocăit.

Toate aceste lucruri ne arată că nu avem nevoie să practicăm alte metode în afară de mijloacele biblice pentru zidirea bisericii. Orice altceva este o pierdere de timp. Sunt lucrări făcute din lemn, fân şi paie, care într-o zi vor fi arse în foc şi nerăsplătite (vezi 1 Cor. 3:8).

În ultimul rând, scopul nu ar trebui să fie doar creşterea numerică a bisericii, ci formarea de ucenici. Dacă biserica se lărgeşte pe măsură ce facem ucenici, atunci slavă Domnului!

[1] Iată un alt avantaj al modelului bisericii în casă – pastorii nu se luptă să aibă comunităţi mari din motive greşite, deoarece mărimea comunităţii este limitată de mărimea casei.

[2] Acesta este unul dintre motivele pentru care în prezent există atât de mulţi evanghelişti, învăţători, profeţi şi chiar apostoli care păstoresc biserici. Multora dintre lucrările lui Dumnezeu nu li se acordă locul meritat în structura bisericii instituţionale şi, astfel, lucrătorii non-pastorali sfârşesc prin a păstori biserici, jefuind biserica de binecuvântarea şi mai mare care ar putea-o aduce trupului de credincioşi din cadrul unei structuri biblice prin lărgirea lui. Se pare că toţi s-au orientat pe construirea propriei lor împărăţii, sub forma unei biserici instituţionale, în ciuda chemării lor. Deoarece se presupune că pastorii au dreptul la zeciuielile „oamenilor lor“, dintre care o bună parte este investită în întreţinerea construcţiilor, lucrătorii non-pastorali recurg la păstorirea bisericilor doar pentru a obţine sprijinul financiar pentru lucrările la care au fost chemaţi de fapt.

[3] Aminteşte-ţi că cerinţele pe care le-a enumerat Isus în Luca 14:26-33 pentru cei ce Îi sunt cu adevărat ucenici nu erau adresate celor ce erau deja credincioşi, ca şi când i-ar fi îndemnat să facă un al doilea pas în călătoria lor spirituală. Din contră, El vorbea mulţimilor. A deveni ucenicul Lui era singura variantă pe care o oferea Isus, pasul spre mântuire. Acest adevăr intră în contradictoriu cu ceea ce propovăduiesc majoritatea bisericilor orientate spre necreştini.

Când oamenii aud pentru prima dată termenul de biserică în case, de obicei presupun în mod eronat că singura diferenţă dintre aceasta şi bisericile instituţionale constă în mărimea şi abilităţile necesare susţinerii „lucrării“. Oamenii ajung uneori la concluzia că biserica în case nu poate face o lucrare la fel de calitativă ca cea desfăşurată în biserici ce deţin o clădire proprie. Dar, dacă definiţia „lucrării“ este contribuţia adusă în procesul formării de ucenici, în ajutarea lor să devină asemenea lui Hristos şi în echiparea acestora pentru slujire, atunci bisericile instituţionale nu oferă nici un avantaj, ci, aşa cum spuneam şi în capitolul anterior, sunt chiar dezavantajate. Desigur, bisericile în case nu pot oferi cantitatea activităţilor multilaterale desfăşurate în bisericile instituţionalizate, dar pot excela printr-o lucrare reală.

Unii oameni contestă ideea că bisericile în case sunt biserici adevărate doar pentru că le lipseşte clădirea. Dacă aceşti confraţi ar fi trăit în perioada primelor trei sute de ani ai bisericii, ar fi contestat autenticitatea fiecărei biserici în parte, deoarece acestea nu aveau clădiri. Adevărul este că Isus a afirmat: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Isus nu a spus nimic despre locul unde ar trebui să se întâlnească credincioşii. Şi a promis că şi acolo unde vor fi doi credincioşi El va fi prezent dacă se întâlnesc în Numele Lui. Ceea ce fac ucenicii lui Isus când se întâlnesc în oraş pentru a lua masa împreună şi vorbesc despre adevărurile biblice, învăţându-se sau îndemnându-se unii pe alţii, se apropie mai mult de modelul adunărilor noul-testamentale decât ceea ce se întâmplă adeseori duminică dimineaţă în multe clădiri bisericeşti.

În capitolul anterior am enumerat câteva din avantajele bisericii în case faţă de cele instituţionale. Aş dori să încep acest capitol prin a enumera alte câteva motive pentru care modelul bisericii în case reprezintă o alternativă biblică validă care poate fi foarte eficientă în împlinirea scopului de a face ucenici. Mai întâi, însă, permite-mi să spun din capul locului că scopul meu nu este acela de a ataca bisericile instituţionale şi pastorii lor. Există o mulţime de pastori evlavioşi şi sinceri în aceste biserici care fac tot ce le stă în putere pentru a fi pe placul Domnului prin orânduielile stabilite. Lucrez cu mii de pastori instituţionali în fiecare an şi îi iubesc şi îi apreciez foarte mult. Sunt printre cei mai deosebiţi oameni din lume. Şi tocmai pentru că ştiu ce slujbă grea au doresc să le prezint o alternativă care îi va ajuta să suporte mai puţine pierderi şi să fie mai eficienţi şi mai fericiţi în acelaşi timp. Modelul bisericii în case este unul biblic şi care are potenţialul de a conduce la eficientizarea uceniciei şi la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu am nici cea mai mică îndoială că marea majoritate a pastorilor instituţionali ar fi mult mai fericiţi, mai eficienţi şi mai împliniţi dacă şi-ar desfăşura lucrarea în contextul bisericilor în case.

Şi eu am fost mai mult de douăzeci de ani pastor instituţional şi mi-am dat toată silinţa să împlinesc tot ce ştiam atunci. Dar numai după ce am vizitat timp de câteva luni mai multe biserici duminica dimineaţa am înţeles pentru prima dată ce înseamnă să nu fii altceva decât un „spectator“. Mi s-au deschis ochii şi am început să înţeleg de ce atât de mulţi oameni sunt lipsiţi de entuziasmul de a merge la biserică. Pentru că, aşa cum făceau aproape toţi ceilalţi în afară de pastor, stăteam în bancă şi aşteptam politicos să se termine slujba. Abia atunci puteam interacţiona cu ceilalţi ca participant şi nu ca spectator plictisit. Această experienţă a fost unul dintre catalizatorii care m-au determinat să mă gândesc la o alternativă mai bună şi să studiez modelul bisericii în case. Am fost surprins să descopăr că în lume există milioane de biserici în case şi am ajuns la concluzia că acestea au câteva avantaje consistente faţă de bisericile instituţionale.

Mulţi dintre cei care citesc această carte nu păstoresc biserici în case, ci biserici instituţionale. Ştiu că multe din lucrurile pe care le scriu pot fi greu de acceptat pentru ei, deoarece la prima vedere par radicale. Însă eu i-aş ruga să mai mediteze şi nu mă aştept să îşi însuşească peste noapte principiile pe care le enunţ. Dar am scris aceste lucruri pentru pastori, motivat fiind de dragoste pentru ei şi pentru bisericile lor.

Singurul model de biserică din Biblie

În primul rând şi cel mai important, în Noul Testament nu sunt menţionate în nici un loc biserici instituţionale care se întâlneau în clădiri speciale, în timp ce bisericile în case erau clar standardul bisericii timpurii:

După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau (Fapte 12:12; subliniere personală).

„…Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului [dar, evident, nu în clădirile bisericiilor] şi în case…“ (Fapte 20:20; subliniere personală).

Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila….Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor (Rom. 16:3-5a; subliniere personală; vezi, de asemenea, Romani 16:14-15 unde sunt menţionate alte două posibile biserici în casele din Roma).

Bisericile din Asia vă trimit sănătate. Acuila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor, vă trimit multă sănătate în Domnul (1 Cor. 16:19; subliniere personală).

Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui (Col. 4:15; subliniere personală).

…către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta… (Filimon 1:2; subliniere personală).

S-a argumentat că singurul motiv pentru care biserica timpurie nu şi-a construit biserici este acela că nu se maturizase încă. Însă această „copilărie“ a durat câteva decenii bune, conform consemnărilor istorice din Noul Testament (şi mai bine de două secole după). Deci, dacă semnul maturizării bisericii este construirea de clădiri, biserica apostolilor despre care citim în cartea Fapte nu s-a maturizat niciodată.

Aş sugera că motivul pentru care nici unul dintre apostoli nu a construit vreo biserică este acela că un astfel de lucru ar fi fost socotit cel puţin în afara voii lui Dumnezeu, având în vedere că Isus nu dăduse acest exemplu şi nici nu lăsase instrucţiuni în privinţa aceasta. El făcea ucenici fără a avea nevoie de clădiri speciale şi Îşi învăţase ucenicii să facă şi ei la rândul lor ucenici. Pur şi simplu nu consideraseră că aveau nevoie de clădiri speciale. Când Isus le-a spus ucenicilor să mergă în lume şi să facă alţi ucenici, aceştia nu s-au gândit în sinea lor: „Ceea ce doreşte Isus de la noi este să construim clădiri în care să le predicăm oamenilor o dată pe săptămână.“

Mai mult, construirea unor clădiri specifice ar fi putut fi considerată o încălcare directă a poruncii lui Isus de a nu strânge comori pe pământ, irosind banii pe ceva ce nu este necesar şi jefuind Împărăţia lui Dumnezeu de resurse care ar putea fi folosite în lucrarea transformatoare.

Adminstrarea biblică a bunurilor

Aceasta conduce la cel de al doilea avantaj al bisericilor în case comparativ cu bisericile instituţionale: Modelul bisericii în case promovează o administrare evlavioasă a resurselor membrilor ei, ceea ce reprezintă cu siguranţă un aspect important al uceniciei.[1] Nici un ban nu se irosea pe construirea, cumpărarea, închirierea, repararea, extinderea, redecorarea, încălzirea sau răcorirea bisericii. Drept urmare, ceea ce s-ar fi irosit pe clădiri putea fi folosit pentru a-i hrăni şi a-i îmbrăca pe cei săraci, pentru a răspândi Evanghelia şi pentru a face ucenici, aşa cum făceau cei din Faptele Apostolilor. Gândeşte-te la ce s-ar fi putut face pentru Împărăţia lui Dumnezeu dacă miliardele de dolari cheltuiţi pe construirea bisericilor ar fi fost folosiţi la răspândirea Evangheliei şi pentru ajutorarea săracilor! Aproape că nici nu ne putem imagina.

Mai mult, bisericile în case formate din nu mai mult de 20 de oameni puteau fi supravegheate de prezbiteri/pastori/supraveghetori „care construiau corturi“ (adică neplătiţi), ceea ce este foarte posibil dacă acestea sunt formate din mai mulţi creştini maturi. Astfel de biserici nu ar avea în principiu nevoie de bani pentru a putea funcţiona bine.

Desigur, Biblia lasă de înţeles că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar trebui să fie plătiţi conform muncii lor, astfel încât cei care îşi dedică tot timpul lucrării să poată trăi de pe urma ei (vezi 1 Tim. 5:17-18). Zeciuiala a zece salariaţi dintr-o biserică în casă poate ajuta pastorul să trăiască decent. Cinci persoane care dau zeciuială îi pot oferi pastorului libertatea de a investi jumătate din timpul său în lucrare.

Urmând modelul bisericii în case, banii care ar fi folosiţi pe clădiri pot sprijini financiar pastorii şi, astfel, pastorii instituţionali nu ar trebui să se teamă că proliferarea bisericilor în case le-ar ameninţa siguranţa slujbei. Mai degrabă ar însemna că mulţi alţi bărbaţi şi femei ar putea împlini dorinţa pe care le-a pus-o Dumnezeu în inimă, aceea de a-L sluji dedicându-se lucrării Sale.[2] Aceasta ar putea conduce spre împlinirea scopului de a face ucenici. Mai mult, o biserică în casă formată din douzeci de salariaţi ar putea investi jumătate din veniturile primite în misiunea de a evangheliza şi a-i sprijini pe cei săraci.[3]

Când o biserică instituţională doreşte să înceapă tranziţia spre o reţea de biserici în case, există câteva categorii de oameni care se vor împotrivi deoarece se tem să nu îşi piardă slujba. Personalul administrativ, de strângere de fonduri şi poate o parte din membrii care se ocupă de lucrări specifice precum cele cu copii şi cu tinerii sunt cei mai puţin disponibili să schimbe lucrări care nu prea au fundamente biblice cu cele care au. Bisericile în case nu au nevoie de lucrări cu copii şi tinerii, deoarece această responsabilitate biblică revine părinţilor, iar oamenii din bisericile în case îşi dau silinţa să împlinească ceea ce spune Biblia şi nu normele creştine culturale. Tinerii creştini care nu au părinţi credincioşi pot fi integraţi în bisericile în case şi ucenicizaţi, aşa cum se procedează şi în bisericile instituţionale. Nu ţi-ai întrebat niciodată de ce în Noul Testament nu se menţionează nimic despre „pastorii de tineret“ şi „de copii“? Astfel de lucrări nu existau în primii 1900 de ani de creştinism. De ce au devenit dintr-o dată atât de importante, în special în ţările vestice bine dezvoltate?[4]

În ultimul rând, în special în naţiunile sărace, pastorilor le este aproape imposibil să închirieze sau să deţină o clădire pentru biserică dacă nu sunt sponsorizaţi de creştinii din vest. Consecinţele nedorite ale acestei dependenţe se extind. Totuşi, adevărul este că timp de 300 de ani această problemă nu exista în creştinism. Dacă eşti pastor într-o naţiune a cărei comunitate nu îşi poate permite să deţină o clădire, nu trebuie să flatezi câţiva americani în speranţa că vei da de aur. Dumnezeu ţi-a rezolvat deja problema. Chiar nu ai nevoie de o clădire pentru a fi eficient în multiplicarea ucenicilor. Urmează modelul biblic.

Sfârşitul familiilor împărţite

Un alt avantaj remarcabil pe care îl au bisericile în case este următorul: ucencizarea copiilor şi a tinerilor. Una dintre cele mai mari erori săvârşite de bisericile instituţionale actuale (mai ales de cele numeroase din Statele Unite) este aceea că le oferă copiilor şi tinerilor lucrări excepţionale. Totuşi, ascund faptul că, marea majoritate a copiilor care participă ani de zile la întâlnirile grupului şi se simt bine, nu se mai întorc niciodată în biserică după ce „îşi părăsesc cuibul“. (Întreabă orice pastor de tineret despre aceste statistici – ar trebui să le cunoască.)

În plus, bisericile care au pastori pentru copii şi adolescenţi promovează părinţilor în mod constant ideea falsă că fie sunt incapabili, fie nu sunt responsabili de creşterea spirituală a copiilor lor. „Avem noi grijă de maturizarea spirituală a copiilor dumneavoastră. Suntem profesionişti.“

Sistemul acesta este destinat eşecului, întrucât crează un cerc vicios de compromisuri din ce în ce mai mari. Totul începe cu părinţii care caută biserici în care să se simtă bine copii. Dacă adolescentul Ionuţ spune în drum spre casă că s-a simţit bine la biserică, părinţii sunt emoţionaţi, deoarece echivalează interesul lui pentru biserică cu cel pentru lucrurile spirituale. De multe ori însă se înşeală amarnic.

Pastorii seniori de succes doresc ca bisericile lor să crească, iar pastorii pentru copii şi tineret pleacă de multe ori de la întâlnirile comitetului presaţi de faptul că trebuie să creeze programe „relevante“ care să îi ajute pe copii să se simtă bine. („Relevant“ este de obicei echivalentul „distracţiei“ pentru ei; „relevant“ nu înseamnă neapărat „a conduce copii spre pocăinţă şi spre împlinirea poruncilor lui Hristos.“) Dacă li se pot vinde aceste programe copiilor, părinţii naivi vor reveni (cu bani cu tot), iar biserica va creşte.

Succesul grupului de tineret este în mod special apreciat în funcţie de numărul participanţilor. Pastorii de tineret se surprind făcând tot ce este necesar pentru a-i păstra, ceea ce duce de multe ori la compromiterea vieţii spirituale veritabile. Vai de pastorul de tineret căruia îi spune pastorul senior că l-au reclamat părinţii că se plâng copii de mesajele sale plictisitoare sau critice!

Dar ce binecuvântaţi s-ar simţi în trupul lui Hristos pastorii de tineret dacă ar deveni lideri de biserici în case. Ei posedă deja abilităţi de relaţionare extraordinare, sunt plini de élan tineresc şi de energie. Mulţi dintre ei devin pastori de tineret fiindcă acesta este primul pas necesar în dobândirea abilităţilor supraumane necesare pentru a deveni pastor senior şi a supravieţui în această slujbă. Mulţi dintre ei sunt mai mult decât capabili să păstorească o biserică în casă. Ceea ce fac cu grupul de tineret este mult mai aproape de modelul biblic de biserică decât ceea ce se întâmplă în sala principală a bisericii! Acelaşi lucru se poate spune şi despre pastorii de copii, care probabil sunt cu mult înaintea pastorilor seniori în ceea ce priveşte abilitatea de a sluji în bisericile în case unde toată lumea, inclusiv copiii, stau într-un cerc restrâns, participând şi chiar mâncănd bucuroşi împreună.

Copii şi tinerii sunt în mod natural mai uşor de modelat în bisericile în case, deoarece înţeleg astfel ce înseamnă o comunitate reală de creştini şi au mai multe şanse de a interacţiona, de a pune întrebări şi de a se raporta la oameni de alte vârste ca parte a familiei creştine. În bisericile instituţionale sunt expuşi permanent unui spectacol şi unui mod „distractiv“ de învăţare, înţeleg foarte puţin sau chiar deloc ce înseamnă comunitatea, sunt de obicei foarte conştienţi de ipocrizia perversă existentă şi, ca şi la şcoală, învaţă să se raporteze doar la semenii de vârsta lor.

Ce să faci în aceste adunări mixte cu copiii care plâng şi devin nerăbdători?

Ar trebui să te bucuri întotdeauna de ei, putând să iei şi măsuri practice pentru a avea grijă de ei atunci când fac probleme. De exemplu, pot fi duşi în altă cameră pentru a se juca sau li se pot da culori şi hârtie pentru a sta pe covor şi a colora. Într-o comunitate care se întâlneşte în case, sugarii şi copiii mici nu reprezintă probleme de care să vrei să scapi lăsându-i pe mâna unui supraveghetor străin. Ei sunt iubiţi de toţi cei din familia extinsă. Un copil care începe să plângă într-o biserică instituţională este de multe ori privit ca o perturbare a serviciului formal şi devine o situaţie jenantă pentru părinţii care s-ar putea să simtă privirile insistente şi dezaprobatoare ale străinilor. Un copil care începe să plângă într-o biserică în casă este înconjurat de familie şi nimeni nu se supără că i s-a reamintit astfel că au în mijlocul lor un mic dar din partea lui Dumnezeu – un copil pe care l-au ţinut cu toţii în braţe. Părinţii ai căror copii sunt necontrolaţi pot fi învăţaţi cu blândeţe de către alţi părinţi ce să facă în aceste situaţii. Încă o dată, între credincioşi există relaţii sincere, pline de afecţiune. Nu se bărfesc unii pe alţii, aşa cum se întâmplă atât de des în biserica instituţională. Ei se cunosc şi se iubesc unii pe ceilalţi.

Pastori fericiţi

Deoarece am păstorit mai multe biserici timp de două decenii, deoarece am vorbit cu zeci de mii de pastori din întreaga lume, deoarece am mulţi prieteni pastori, cred că pot spune că ştiu cam care sunt cerinţele pentru a păstori o biserică modernă. Ca orice pastor din bisericile instituţionale, am experimentat şi eu „latura întunecată“ a lucrării. Şi uneori poate fi foarte întunecată. De fapt, poate că „brutal“ ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a o descrie.

Aşteptările cerute de la majoritatea pastorilor crează în mod natural tensiuni care uneori le distrug însăşi relaţia cu propria familie. Pastorii sunt descurajaţi din multe motive. Trebuie să fie în acelaşi timp politicieni, judecători, angajaţi, psihologi, coordonatori de activităţi, contractori de clădiri, consilieri maritali, vorbitori în public, manageri, cititori de gânduri şi administratori. De multe ori se trezesc în competiţii acerbe cu alţi pastori pentru a căpăta o parte mai mare din trupul lui Hristos. Le rămâne foarte puţin timp pentru disciplinele spirituale. Mulţi se simt prinşi în capcana propriei vocaţii şi plătiţi necorespunzător. Comunităţile lor le sunt clienţi şi angajatori. Şi uneori aceşti angajatori şi clienţi îţi pot face viaţa foarte dificilă.

În schimb, pentru pastorul bisericii în casă lucrurile sunt mult mai uşoare. În primul rând, dacă trăieşte o viaţă exemplară de ucenicie şi îi învaţă pe alţii să împlinească poruncile lui Isus fără a face compromisuri, vor fi puţine capre doritoare să facă parte din acel grup. De fapt, adunările în case ţin la distanţă multe capre, aşa că va avea de păstorit mai mult oi.

În al doilea rând, îşi poate iubi şi uceniciza toate oile deoarece nu are decât doisprezece – douăzeci de adulţi de supravegheat. Se poate bucura de o oarecare apropiere, întrucât el este într-un fel tatăl familiei. Le poate oferi timpul pe care îl merită. Îmi amintesc că mă simţeam de multe ori singur când eram pastorul unei biserici instituţionale. Nu mă puteam apropia de nimeni din comunitatea mea de teamă să nu se supere alţii că nu îi includ în cercul meu restrâns de prieteni sau să devină geloşi pe cei ce făceau parte din cerc. Tânjeam după o prietenie sinceră cu alţi credincioşi, dar nu aş fi riscat să plătesc preţul.

În cadrul familiei strâns unite ce formează biserica în case, pastorul va fi încurajat de membrii să dea socoteală, deoarece le este cel mai bun prieten şi nu un actor oarecare pe o scenă.

Pastorul bisericii în case poate petrece mult timp dezvoltând lideri pentru noi biserici în case, astfel ca atunci când se vor multiplica, liderii să fie pregătiţi. Nu trebuie să îşi privească cei mai promiţători lideri cum îşi retrag darurile spirituale din biserică pentru a merge la un institut teologic în altă zonă.

Ar avea, de asemenea, timp să dezvolte altă lucrarea în afara comunităţii locale. Poate că ar putea lucra în închisori, în azile sau s-ar putea implica în evanghelizarea personală a refugiaţilor sau a oamenilor de afaceri. În funcţie de experienţa sa, ar putea dedica o bună parte din timp plantării altor biserici în case sau mentorării tinerilor pastori ai bisericilor în case care s-au format în timpul lucrării lui.

El nu este deloc stresat că trebuie să fie un orator performant duminică dimineaţă. Nu este nevoie să pregătească o predică succintă, întrebându-se în acelaşi timp cum ar putea mulţumi atâţia oameni care sunt la niveluri spirituale atât de diferite.[5] Îşi poate desfăta inima privind felul în care Duhul Sfânt îl foloseşte pe fiecare membru din adunare şi îl încurajează să îşi folosească darurile spirituale. Poate lipsi de la întâlniri şi totul să meargă foarte bine şi fără el.

Nu are nici o clădire care să îi distragă atenţia, nici angajaţi pe care să îi coordoneze.

Nu are nici un motiv să concureze cu alţi pastori locali.

Nu mai există nici un „comitet al bisericii“ care să-i facă viaţa mizerabilă şi în cadrul căruia neînţelegerile referitoare la măsurile interne abordate sunt la ordinea zilei.

Pe scurt, acesta poate fi ceea ce l-a chemat Dumnezeu să fie şi nu ceea ce îi impune creştinismul secular să fie. Nu este nici actorul principal, nici preşedintele unei companii, nici pivotul central. Este o persoană care face ucenici şi care echipează sfinţii.

Oi Fericite

Bisericile în case autentice şi biblice reprezintă ceea ce îşi doresc şi îi împlinesc pe credincioşii autentici. Toţi credincioşii veritabili tânjesc după relaţii cu alţi creştini, deoarece dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată din plin în inima lor. Astfel de relaţii sunt trăsături şi rezultate ale bisericii în case. Este ceea ce Biblia numeşte părtăşie, împărtăşirea neprefăcută a experienţelor personale cu alţi fraţii şi surori. Bisericile în case crează un context în care credincioşii pot acţiona „unii faţă de alţii“ aşa cum ar trebui şi cum este menţionat şi în multe pasaje din Noul Testament. În cadrul bisericilor în case, credincioşii se pot îndemna, încuraja, zidi, consola, învăţa, sluji unul pe celălalt şi se pot ruga unul pentru celălalt. Se pot îndemna la lucruri bune şi la dragoste, îşi pot mărturisi păcatele unul altuia, îşi pot purta poverile, se pot sfătui cu psalmi şi cu cântece de laudă. Pot plânge împreună cu cei ce plâng şi se pot bucura cu cei ce se bucură. Astfel de lucruri nu se întâmplă prea des în timpul întîlnirilor de duminică din bisericile instituţionale unde credincioşii stau jos şi asistă. Membrul unei biserici în case mi-a spus: „Când cineva din trup este bolnav, nu am sentimentul că duc mâncare unui străin pentru că m-am înscris pe lista «lucrării cu alimente». Duc mâncare unei persoane pe care o cunosc şi pe care o iubesc.“

Credincioşii adevăraţi se bucură să interacţioneze şi să se implice în vieţile celorlalţi. Pasivitatea de a sta şi a asculta predici irelevante sau redundante an după an le insultă inteligenţa şi nevoile spirituale. Ei preferă mai degrabă să aibă posibilitatea de a împărtăşi lucrurile personale pe care le-au învăţat cu privire la Dumnezeu şi la Cuvântul Său, iar bisericile în case le oferă această şansă. Urmând mai degrabă exemplul biblic decât cel cultural, fiecare persoană are „o cântare, o învăţătură, o descoperire, o vorbă în altă limbă, o interpretare“ (1 Cor. 14:26). În bisericile în case nimeni nu este pierdut în mulţime sau exclus dintr-un grup.

Credincioşii autentici doresc să fie folosiţi în slujba lui Dumnezeu. În biserica noastră în casă fiecare are posibilitatea de a-i binecuvânta pe alţii, iar responsabilităţile sunt împărţite astfel încât nimeni nu este extenuat, aşa cum sunt de obicei membrii dedicaţi ai bisericilor instituţionale. Fiecare poate cel puţin să aducă ceva de mâncare pentru a o servi împreună, ceea ce în Scriptură este numită „masă de dragoste“ (Iuda 12). Masa luată în bisericile în case urmează exemplul originar al Cinei Domnului, care făcea parte din cina pascală. Cina Domnului nu este „gustarea sfîntă a lui Dumnezeu“, aşa cum spunea un băieţaş dintr-o biserică instituţională. Ideea de a mânca o bucată de pâine şi a bea puţin vin înconjurat de străini câteva secunde din timpul serviciului divin este complet străină de Biblie şi de bisericile în case. Înţelesul sacramental al Comuniunii este foarte diferit în contextul în care ucenicii care se iubesc unii pe alţii servesc masa împreună.

Într-o biserică în casă închinarea este simplă, sinceră şi participativă, nu doar spectacol. Credincioşii autentici se bucură să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.

Echilibrul doctrinar şi tolerarea

În întâlnirile informale şi deschise ale adunărilor în grupuri mici, învăţătura poate fi cercetată de oricine poate citi. Surorile şi fraţii care se cunosc şi se iubesc unii pe alţii sunt dispuşi să analizeze cu respect şi punctele de vedere diferite de ale lor şi, chiar dacă grupul nu ajunge la un consens, dragostea, nu doctrina, continuă să îi lege unii de alţii. Orice învăţătură dată de oricine din grup, inclusiv de prezbiteri/pastori/supraveghetori este analizată de toţi ceilalţi în dragoste, deoarece Învăţătorul trăieşte în fiecare dintre ei (vezi Ioan 2:27). Evaluările implicaţiilor şi cântărirea modelelor biblice împiedică deviaţiile doctrinare.

Această abordare diferă foarte mult de standardele bisericilor instituţionale moderne, unde doctrina bisericii este stabilită de la bun început şi nu poate fi modificată. Drept urmare, doctrinele greşite trăiesc veşnic, iar doctrina în sine devine turnesolul acceptării. Tot din acest motiv, un singur punct dintr-o predică poate avea drept rezultat o adevărată emigrare. Cei care nu sunt de acord cu punctul respectiv vor căuta îndată altă biserică unde să găsească un pastor cu a cărui învăţătură să fie de accord. Aceştia preferă să plece, decât să rămână, deoarece ştiu că nu are nici un rost să vorbească cu pastorul despre diferenţele lor doctrinare. Chiar dacă ar reuşi să îl convingă să îşi schimbe punctul de vedere, ar trebui să îşi păstreze noua poziţie ascunsă de ceilalţi oameni din biserică, ce nu ar fi de acord cu el, şi de cei care îi sunt superiori în denominaţia respectivă (ca de exemplu episcopii). Diferenţele doctrinare din bisericile instituţionale produc pastori care sunt cei mai abili politicieni din lume, oratori care se exprimă în generalităţi şi care evită orice ar putea naşte controverse, lăsându-i pe toţi să creadă că este în tabăra lor.

Noul curent

În mod interesant, din ce în ce mai multe biserici instituţionale dezvoltă structuri în grupuri mici, recunoscându-le valoarea în ucenicie. Unele biserici merg şi mai departe, bazându-şi forma principală de organizare pe grupuri mici, considerându-le a fi cel mai important aspect al lucrării lor. Întâlnirile „în plen“ sunt secundare ca importanţă faţă de grupurile mici (cel puţin teoretic).

Aceştia sunt paşi în direcţia bună pe care Dumnezeu o binecuvântează, întrucât binecuvântările Sale sunt revărsate peste noi în măsura în care ne conformăm voii Lui. Într-adevăr, „bisericile-celulă“ sunt structuri care facilitează procesul uceniciei mai mult decât bisericile instituţionale standard. Ele se află la jumătatea drumului dintre modelul bisericilor instituţionale şi cel al bisericilor în case, combinând elementele acestora.

Cum anume se deosebesc bisericile instituţionale cu grupuri mici de modelul primar al bisericilor în case? Există câteva diferenţe.

De exemplu, grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale servesc uneori, din nefericire, la promovarea multor lucruri greşite din cadrul bisericii, mai ales când motivul pentru care au fost iniţiate aceste grupuri este acela de a întări regatul pastorului senior. Acesta se foloseşte în mod consecvent de oameni pentru a-şi atinge propriile scopuri, iar grupurile mici sunt exact ce le trebuie. În acest caz, liderii sunt selectaţi în funcţie de loialitatea faţă de biserica mamă şi bine ar fi să nu fie nici prea talentaţi, nici prea carismatici, ca nu cumva diavolul să le bage în cap ideea că se pot descurca şi singuri. Acest gen de politică împiedică eficienţa grupurilor mici şi, ca orice altă biserică instituţională, îi direcţionează greşit pe liderii chemaţi cu adevărat, care doresc să urmeze institute şi seminarii biblice. În acest fel, biserica este jefuită de daruri spirituale extraordinare, iar asftel de oameni sunt îndreptaţi înspre locuri în care să li se ţină mai degrabă prelegeri, decât să fie incluşi în procesul practic al uceniciei.

Grupurile mici din bisericile instituţionale se transformă adeseori în ceva mai mult decât grupuri de părtăşie. Nu există un proces real de ucenicie. Deoarece se presupune că oamenii sunt hrăniţi spiritual duminică dimineaţă, grupurile mici sunt uneori focalizate pe alte lucruri decât Cuvântul lui Dumnezeu, nedorindu-se a se repeta dimineţile de duminică.

Grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale sunt adeseori organizate de un membru care face parte din personalul bisericii şi nu iniţiate de Duhul Sfânt. Ele devin un alt program dintre multe alte programe ale bisericii. Oamenii sunt puşi laolaltă pe criterii de vârstă, statut social, contexte, interese, statut marital sau locaţie geografică. Caprele sunt de multe ori amestecate cu oile. Toată această organizare umană nu ajută credincioşii să înveţe să se iubească unii pe alţii dincolo de diferenţele dintre ei. Aminteşte-ţi că multe din bisericile primare erau o amestecătură de iudei cu neamuri. Se întâlneau regulat pentru a lua masa împreună, ceea ce era interzis de tradiţia evreiască. Cât de mult trebuie să fi învăţat din această experienţă! Ce posibilităţi de a-şi manifesta dragostea! Ce mărturii ale puterii Evangheliei! Şi atunci de ce considerăm că trebuie să îi despărţim pe toţi în grupuri omogene care să asigure reuşita grupurilor mici?

Bisericile instituţionale organizate în grupuri mici încă mai păstrează spectacolul de duminică dimineaţă, unde audienţa vine pentru a-i privi pe profesionişti. Grupurilor mici li se interzice să se întâlnească în timpul „adevăratelor“ servicii divine, inducând tuturor ideea că serviciile divine instituţionale sunt cele cu adevărat importante. Datorită acestui mesaj, mulţi, dacă nu chiar majoritatea celor ce frecventează slujba de duminică dimineaţă, nu se vor implica în grupuri mici chiar dacă sunt încurajaţi în acest sens, deoarece le consideră opţionale. Sunt mulţumiţi cu faptul că participă la serviciul săptămânal cel mai important. Astfel, conceptul de grup mic este promovat ca fiind oarecum important, dar nu la fel de important ca slujba oficială. Cea mai bună oportunitate de a avea părtăşie, ucenicie şi creştere spirituală autentice este călcată în picioare. Se transmite un mesaj greşit. Serviciul instituţional încă tronează.

Alte deosebiri

Bisericile instituţionale cu grupuri mici încă mai sunt structurate sub forma unei piramide în care fiecare îşi cunoaşte locul în ierarhie. Oamenii din vârf se pot numi „lideri slujitori“, dar de multe ori nu sunt altceva decât directori executivi responsabili cu deciziile executive. Cu cât mai numeroasă biserica, cu atât este mai departe pastorul de membrii turmei lui. Dacă este sincer, un pastor va recunoaşte că era mai fericit când păstorea o turmă mai mică – asta dacă îl prinzi într-un moment de slăbiciune.

În acelaşi timp, bisericile instituţionale cu grupuri mici încă mai promovează diviziunea clericală. Liderii grupurilor mici sunt întotdeauna subordonaţi meseriaşilor plătiţi. Lecţiile studiului biblic sunt întotdeauna înmânate clerului şi aprobate de acesta, de vreme ce liderilor grupurilor mici nu li se poate da prea multă autoritate. Grupurilor mici nu li se permite să ia Cina Domnului sau să boteze. Aceste sacramente sunte rezervate clasei de elită care deţine titluri şi diplome. Cei care sunt chemaţi la o lucrare vocaţională în trupul lui Hristos trebuie să urmeze şcoli şi seminarii teologice pentru a se califica pentru o lucrare „reală“ şi a putea intra în grupul de elită.

Uneori grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale nu sunt altceva decât mini-servicii bisericeşti care nu durează mai mult de 60-90 minute şi în care o persoană talentată conduce închinarea şi o alta la fel de talentată dă învăţătură aprobată „de sus“. Duhul Sfânt nu prea mai are loc să îi folosească pe alţii, să împartă daruri spirituale sau să dezvolte lucrători.

De multe ori, în bisericile instituţionale oamenii nu sunt dedicaţi grupurilor mici, frecventându-le sporadic. Aceste grupuri sunt uneori planificate pe o perioadă limitată, iar profunzimea comunitară este mai mică decât în bisericile în case.

Grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale se întâlnesc de obicei în timpul săptămânii pentru a nu aglomera sfârşitul de săptămână. În consecinţă, un grup mic ce se întâlneşte la mijlocul săptămânii se limitează la nu mai mult de două ore şi este greu accesibil celor care au copii la şcoală sau locuiesc la o distanţă considerabilă de locul întâlnirii.

Chiar şi atunci când bisericile instituţionale promovează lucrarea grupurilor mici, încă mai există clădirea în care trebuie să se investească bani. De fapt, dacă grupurile mici aduc noi oameni în biserică, se vor cheltui şi mai mulţi bani pentru programele ce se desfăşoară în clădire. În plus, grupurile mici organizate în cadrul bisericilor instituţionale necesită mărirea personalului cu cel puţin o persoană. Asta înseamnă bani în plus pentru un program în plus.

Şi poate cel mai rău lucru este că pastorilor bisericilor instituţionale ce au grupuri mici nu le prea mai rămâne timp pentru a forma ucenici. Aceştia sunt prea ocupaţi cu multele lor responsabilităţi şi găsesc puţin timp pe care să îl poată investi în ucenicia de la om la om. Cel mult îi poate uceniciza pe liderii grupurilor mici, dar chiar şi cu aceştia se întâlneşte de cele mai multe ori o dată pe lună.

Părerea mea este că toate aceste lucruri indică faptul că bisericile în case sunt mult mai biblice şi mai eficiente în procesul de formare şi multiplicare a ucenicilor care să facă la rândul lor alţi ucenici. Sunt totuşi conştient că părerea mea nu poate schimba aşa repede sute de ani de tradiţie clericală. De aceea, îi îndemn pe pastorii bisericilor instituţionale să facă ceva în direcţia îndreptării bisericilor lor spre un model biblic de ucenicie.[6] De exemplu, ar putea uceniciza personal viitori lideri sau iniţia o lucrare cu grupuri mici. Duminica dimineaţă ar putea avea o adunare gen „biserica primară“, clădirea bisericii să fie închisă, şi fiecare persoană să ia masa cu alţii, întâlnindu-se astfel aşa cum obişnuiau creştinii din primele trei secole.

Pastorii care au grupuri mici în bisericile lor s-ar putea gândi la permiterea unora dintre aceste grupuri să formeze biserici în case şi să vadă ce se întâmplă. Dacă grupurile mici sunt sănătoase şi sunt conduse de pastori/prezbiteri/supraveghetori chemaţi de Dumnezeu, ar trebui să fie capabile să se descurce pe cont propriu. Nu au nevoie de biserica mamă mai mult decât ar avea nevoie de ea o biserică tânără neafiliată. De ce să nu îi lăsăm liberi?[7] Banii pe care îi dădea fiecare membru bisericii mamă ar putea susţine pastorul bisericii în casă.

Faptul că aprob bisericile în case nu înseamnă că nu am nimic bun de spus despre bisericile instituţionale? Absolut deloc! Ele sunt de apreciat în măsura în care formează ucenici care se supun lui Hristos. Totuşi, organizarea şi practicile acestora pot constitui uneori piedici şi nu avânt în direcţia atingerii scopului pe care l-a stabilit Hristos pentru noi şi de multe ori nu fac altceva decât să devoreze pastori.

Ce se întâmplă în timpul adunării unei biserici în casă

Bisericile în case nu trebuie să fie identice ca formă. Este loc pentru o gamă mare de variaţii. Fiecare bisercă în casă ar trebui să reflecte nuanţele culturale şi sociale specifice – unul dintre motivele pentru care bisericile în case pot fi foarte eficiente în evanghelizare, mai ales în ţările care nu au o tradiţie culturală creştină. Membrii bisericilor în case nu îşi invită vecinii într-o clădire complet străină care are ritualuri complet străine de ale lor – obstacole majore în calea convertirii. Ei îşi invită vecinii la masă împreună cu alţi prieteni.

Servirea mesei împreună este o componentă foarte importantă a bisericii în case. În multe cazuri aceasta implică sau reprezintă Cina Domnului şi fiecare biserică individuală poate decide modul în care îi poate evidenţia cel mai bine semnificaţia spirituală. După cum am menţionat anterior, la origine Cina Domnului a fost de fapt masa pascală, având ea însăşi semnificaţie spirituală. Celebrarea Cinei Domnului ca element principal sau ca parte a servirii mesei împreună este un obicei preluat de la adunările primilor credincioşi. Despre aceştia citim:

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă (Fapte 2:42, 46; subliniere personală).

Primii credincioşii frângeau literal pâinea, mâncând împreună, ceea ce se întâmpla practic la fiecare masă. Avea oare această frângere a pâinii în timpul mesei vreo semnificaţie pentru primii creştini? Biblia nu spune clar acest lucru. Totuşi, William Barclay scrie în cartea sa intitulată Cina Domnului următoarele: „Nu este nici un dubiu că Cina Domnului a început sub forma servirii mesei în familie sau între prieteni într-o casă privată… Ideea unei bucăţi mici de pâine şi a unei guri de vin nu are absolut nici o legătură cu Cina Domnului care, în varianta ei originară, era luată între prieteni, în casele lor.“ Este uimitor faptul că fiecare teolog modern este de acord cu Barclay, şi totuşi, în acest aspect, biserica perpetuează modelul tradiţional şi nu pe cel al Cuvântului lui Dumnezeu!

Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ce le-a poruncit El; deci atunci când le-a poruncit să frângă pâinea şi să bea împreună din vin spre amintirea Lui, ei îşi vor fi învăţat ucenicii să facă la fel. Se putea face acest lucru în timpul unei mese obişnuite? Conform cuvintelor lui Pavel adresate credincioşilor din Corint se pare că da:

Când vă adunaţi dar în acelaşi loc [şi nu vorbeşte despre clădirea bisericii, deoarece nu exista nici una], nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat (1 Cor. 11:20-21; subliniere personală).

Şi-ar mai avea rostul asemenea cuvinte dacă Pavel s-ar fi referit la Cina Domnului aşa cum o practică bisericile moderne? Ai auzit vreodată de probleme apărute în timpul slujbei din bisericile moderne deoarece unii îşi iau cina adusă de ei, alţii rămân flămânzi iar alţii se îmbată când iau Cina Domnului? Asemenea cuvinte aveau sens numai dacă Cina Domnului era luată în contextul servirii mesei împreună. Pavel continuă:

Ce! N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu [nu uita, Pavel nu se referea la o clădire, ci la o adunare de oameni care formau biserica lui Dumnezeu], şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud (1 Cor. 11:22).

Cum ar fi putut fi oamenii făcuţi de ruşine dacă ceea ce se întâmpla nu era în contextul unei mese luate împreună? Pavel sublinia faptul că unii din credincioşii corinteni care ajungeau mai devreme la întâlnirile lor îşi terminau mâncarea fără să îi mai aştepte şi pe ceilalţi să sosească. Dacă venea cineva atât de sărac încât nu avea ce să împartă cu ceilalţi la masă, nu numai că era lăsat flămând, dar îl şi făceau de ruşine deoarece era evident că nu adusese nimic.

Imediat după aceasta Pavel a scris mai multe despre Cina Domnului, un sacrament pe care el „îl primise de la Domnul“ (1 Cor. 11:23) şi le-a spus din nou ce s-a întâmplat la prima Cină a Domnului (vezi 1 Cor. 11:24-25). Apoi i-a atenţionat să nu ia Cina Domnului în chip nevrednic, afirmând că dacă nu se vor cerceta pe ei înşişi îşi vor mânca şi bea propria osândă, manifestată prin neputinţe, boli şi moarte prematură (vezi 1 Cor. 11:26-32).

Apoi a concluzionat,

Asftel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunaţi spre osândă (1 Cor. 11:33-34).

În acest context, jignirea adusă Cinei Domnului era îndreptată spre credincioşi. Pavel i-a avertizat din nou că cei care consumau singuri mâncarea pe care ar fi trebuit să o împartă cu alţii erau în pericolul de a fi judecaţi (sau disciplinaţi) de Dumnezeu. Soluţia era simplă. Dacă îi era cuiva atât de foame încât nu îi mai putea aştepta pe ceilalţi, era bine să mănânce ceva înainte de a veni la întâlnire. Iar cei care ajungeau primii trebuiau să îi aştepte pe cei care întârziau la masă, eveniment care includea sau era considerat Cina Domnului.

Analizând întregul pasaj, pare evident că ceea ce le spunea Pavel era că dacă motivul pentru care se strângeau împreună era Cina Domnului, ar fi trebuit să o facă într-un mod care să Îi facă plăcere Domnului şi care să reflecte dragoste şi respect unul pentru celălalt. Oricum, este clar ca lumina zilei că biserica timpurie practica Cina Domnului în case, fără oficierea clerului şi în contextul obişnuit al servirii mesei. Noi de ce nu facem aşa?

Pâinea şi Vinul

Natura elementelor Cinei Domnului nu este cel mai important lucru. Dacă ne-am chinui să imităm perfect Cina Domnului ar trebui să ştim mai întâi ingredientele precise din care era făcută pâinea şi strugurii din care era făcut vinul. (Unii din patriarhii bisericii din primele secole specificau clar că vinul trebuia diluat cu apă, altfel Împărtăşania era practicată incorect.)

Pâinea şi vinul erau elementele cele mai obişnuite folosite la masa evreiască. Isus a dat o semnificaţie profundă unor elemente care erau incredibil de obişnuite, mâncare pe care practic o mânca zilnic orice om. Dacă ar fi vizitat o altă cultură, într-un alt moment al istoriei, este posibil ca Cina Domnului să fi constat din brânză şi lapte de capră, sau din prăjituri din orez şi suc de ananas. Deci, orice mâncare sau băutură ar fi putut reprezenta trupul şi sângele Lui la o cină luată cu ucenicii. Ceea ce este important este semnificaţia spirituală. Să nu ignorăm spiritul legii, în timp ce îi respectăm cu sfinţenie litera!

Nu este necesar ca masa servită împreună să aibă un caracter extrem de solemn. Creştinii timpurii, după cum am citit deja, „frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă“ (Fapte 2:46; subliniere personală). Seriozitatea este însă cu siguranţă adecvată momentului în care se celebrează sacrificiul lui Isus şi se consumă produsele specifice. Autoevaluarea este întotdeaună bine venită înainte de luarea Cinei, după cum indică şi seriozitatea cuvintelor prin care Pavel îi avertizează pe credincioşii din Corint în 1 Corinteni 11:17-34. Orice încălcare a poruncii lui Hristos de a ne iubii unii pe alţii este o invitaţie adresată lui Dumnezeu de a ne disciplina. Orice neînţelegere sau dezbinare ar trebui rezolvată înainte de masă. Fiecare credincios ar trebui să se evalueze pe sine şi să îşi mărturisească păcatele, ceea ce, conform cuvintelor lui Pavel, ar fi echivalentul lui „a se judeca pe sine“.

Manifestarea Duhului Sfânt prin Trup

Luarea mesei împreună ar putea avea loc înainte sau după închinare, învăţătură şi împărtăşirea darurilor spirituale. Fiecare biserică în case îşi poate stabili forma, iar aceasta poate varia de la o întâlnire la alta.

În Scriptură se vede foarte clar că adunările bisericii timpurii erau destul de diferite de serviciile religioase din bisericile instituţionale. 1 Corinteni 11-14 ne vorbeşte în mod deosebit despre ceea ce se întâmpla atunci când se întâlneau primii creştini şi nu avem nici un motiv să gândim că nu poate şi nu trebuie folosit şi astăzi acelaşi model. Este de asemenea clar că ceea ce descria Pavel că se întâmpla în adunările bisericii timpurii nu putea avea loc decât în grupuri mici. Logistic vorbind, ceea ce descria Pavel nu se putea întâmpla într-o întâlnire în plen.

Eu sunt primul care admite că nu înţelege tot ceea ce a scris Pavel în aceste patru capitole din 1 Corinteni. Totuşi, pare destul de evident că cele mai remarcabile caracteristici ale întâlnirilor descrise în 1 Corinteni 11-14 erau prezenţa Duhului Sfânt printre ei şi manifestarea acestuia în membrii trupului. El dădea daruri spirituale fiecărei persoane în parte pentru zidirea întregului trup.

Pavel enumeră cel puţin nouă daruri spirituale: profeţia, vorbirea în limbi, tălmăcirea, cuvinte de înţelepciune, cuvinte de cunoaştere, deosebirea duhurilor, darul vindecărilor, credinţa şi săvârşirea minunilor. El nu afirmă că toate aceste lucruri erau folosite la fiecare întâlnire, dar cu siguranţă implică posibilitatea manifestării lor, iar în 1 Corinteni 14:26 pare să se rezume la câteva dintre cele mai des întâlnite manifestări ale Duhului Sfânt:

Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

Să analizăm fiecare din aceste cinci manifestări frecvente şi apoi, într-unul din capitolele următoare, vom vorbi despre cele nouă daruri spirituale enumerate în 1 Corinteni 12:8-10.

Primul pe listă este cântarea sau psalmul. Psalmii puşi în inimă de Duhul Sfânt sunt menţionaţi de Pavel şi în alte două scrisori către biserici, subliniindu-le importanţa pe care o au în adunările creştinilor.

Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului (Efes. 5:18-19).

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (Col. 3:16).

Diferenţa dintre psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti nu este foarte clar delimitată, dar ideea principală este aceea că toate au la bază cuvintele lui Hristos, sunt inspirate de Duhul Sfânt şi ar trebui cântate de creştini pentru a se învăţa şi îndemna unii pe alţii. Desigur, multe din cântările de laudă şi corale pe care le-au cântat credincioşii de-a lungul istoriei se înscriu în mod normal în una dintre aceste categorii. Din nefericire, multora dintre cântările de laudă şi corale moderne le lipseşte profunzimea biblică, dovedind astfel că nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi, deoarece sunt atât de superficiale, nu au nici o valoare reală de a-i învăţa sau îndemna pe credincioşii. Totuşi, credincioşii care se adună în bisericile în case ar trebui să se aşteapte ca Duhul Sfânt nu numai să îi inspire pe membrii să aleagă cântece creştine bine cunoscute, vechi sau noi, dar să şi dea unora dintre ei cântări speciale care să poată fi folosite spre zidirea tuturor. Într-adevăr, ce minunat este ca bisericile să aibă propriile cântări inspirate de Duhul Sfânt!

Învăţătura

A doua pe lista lui Pavel este învăţătura. Acest lucru indică o dată în plus faptul că în astfel de întâlniri oricine poate împărtăşi învăţături inspirate de Duhul Sfânt. Bineînţeles, fiecare învăţătură ar trebui cercetată şi văzută dacă este în conformitate cu învăţătura apostolilor (întrucât toată lumea stăruia în această învăţătură, vezi Fapte 2:42, iar noi ar trebui să facem la fel). Dar observă că nu există nici o indicaţie, nici aici nici oriunde în Noul Testament, care să spună că aceaşi persoană ar trebui să ţină o predică săptămânală când se întruneşte biserica, dominând astfel întâlnirea.

În Ierusalim erau şi adunări mai mari, la Templu, unde propovăduiau apostolii. Ştim că şi prezbiterilor li s-a dat responsabilitatea de a da învăţătură în biserici şi că unii oamenii sunt în mod deosebit chemaţi la această lucrare. Pavel a dat multă învăţătură, în public sau în case (vezi Fapte 20:20). Însă în contextul întâlnirilor mai restrânse, Duhul Sfânt s-ar putea să îi folosească şi pe alţii să dea învăţătură, nu numai pe apostoli, pe prezbiteri sau pe învăţători.

Când vine vorba despre învăţătură, s-ar părea că avem un avantaj mare faţă de biserica timpurie – acela că putem aduce Bibliile personale la întâlniri. Pe de altă parte, poate tocmai accesul nostru facil la Biblie este cel care ne-a ajutat să dezvoltăm doctrine elevate despre a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima noastră şi a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, răpindu-ne tocmai vitalitatea pe care ar trebui să ne-o inspire Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost îndoctrinaţi până în pânzele albe. Multe studii biblice în grupuri mici sunt la fel de irelevante şi plictisitoare ca şi predicile de duminică dimineaţă. O regulă bună pe care să o luăm în calcul referitor la învăţătura dată în biserica în case spune aşa: când copiii mai mari nu reuşesc să îşi ascundă plictiseala, înseamnă că probabil părinţii lor rezistă cu stoicism. Copiii sunt barometre foarte bune pentru depistarea adevărului.

Revelaţia

Al treilea dar pe care îl menţionează Pavel este „descoperirea“. Aceasta poate însemna orice le este revelat de Dumnezeu membrilor trupului. De exemplu, Pavel menţionează în mod specific cum este posibil ca unui necredincios care participă la o întâlnire a creştinilor să îi fie dezvăluite „tainele inimii“ prin intermediul prorociei. Rezultatul este acela că s-ar putea să se simtă „judecat“ şi „chemat să dea socoteală“ şi că „va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“ (1 Cor. 14:24-25).

Vedem încă o dată că prezenţa reală a Duhului Sfânt era un element aşteptat la întâlnirile bisericii şi că se întâmplau lucruri supranaturale datorită prezenţei Lui. Creştinii timpurii credeau cu adevărat în promisiunea lui Isus că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Dacă Isus Însuşi era în mijlocul lor, puteau avea loc şi minuni. Ei se închinau literal „prin Duhul lui Dumnezeu“ (Fil. 3:3).

În orice caz, prorocia, despre care vom vorbi imediat mai mult, poate conţine elemente care dezvăluie inimile oamenilor. Însă revelaţia poate fi dată şi prin alte mijloace, precum vise sau viziuni (vezi Fapte 2:17).

Vorbirea în limbi şi tălmăcirea

În al patrulea rând Pavel a enumerat două daruri care merg mână în mână: vorbirea în limbi şi tălmăcirea (interpretarea vorbirii în limbi). Corintul abunda şi abuza de vorbirea în limbi. Mai precis, oamenii vorbeau în limbi în timpul întâlniri bisericii şi nu era nimeni care să traducă, astfel că nimeni nu înţelegea ce se spunea. Ne-am putea întreba de ce să îi învinuim pe corinteni, când de fapt Duhul Sfânt era Cel care le dăduse darul vorbirii în limbi fără să le dea şi darul tălmăcirii. Există un răspuns destul de satisfăcător la această întrebare şi îl voi aborda într-unul din capitolele ulterioare. În orice caz, Pavel nu le-a interzis să vorbească în limbi (aşa cum fac multe biserici instituţionale), ci a interzis interzicerea vorbirii în limbi, declarând că aceasta este porunca Domnului (vezi 1 Cor. 14:37-39)![8] Era un dar care, folosit adecvat, putea zidi trupul şi confirma prezenţa supranaturală a lui Dumnezeu în mijlocul lor. Dumnezeu era Cel care le vorbea prin oameni, amintindu-le adevărul şi voia Lui.

Pavel a pledat destul de mult în capitolul 14 pentru superioritatea prorocie faţă de vorbirea în limbi neinterpretată. El i-a încurajat mult pe corinteni să îşi dorească să profeţească, ceea ce indică faptul că darurile Duhului Sfânt se manifestă mai degrabă printre cei care şi le doresc. De asemenea, Pavel i-a mustrat pe credincioşii tesaloniceni: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile“ (1 Tes. 5:19-20). Acest lucru demonstrează că focul Duhului poate fi „stins“ de credincioşi prin îmbrăţişarea unei atitudini greşite faţă de darul prorociei. Tocmai de aceea darul prorociei se manifestă atât de rar printre creştinii contemporani.

Primii paşi

Bisericile în case sunt create de Duhul Sfânt prin lucrarea unui om care le plantează sau prin prezbiteri/pastori/supraveghetori cărora Dumnezeu le-a dat această viziune. Nu uita că un prezbiter/pastor/episcop biblic poate fi ceea ce bisericile instituţionale numesc „creştin matur“. Nici un plantator de biserici în case nu are nevoie de educaţie teologică oficială.

De îndată ce Duhul Sfânt dă unui fondator viziunea bisericii în case, acesta trebuie să Îi ceară lui Dumnezeu în rugăciune alţi oameni care ar dori să i se alăture. Domnul îl va pune în contact cu oameni care au aceaşi viziune, confirmându-i călăuzirea. Sau poate va fi călăuzit spre necredincioşi receptivi pe care să îi aducă la Hristos şi pe care să îi ucenicizeze apoi în biserica în casă.

Cei care sunt la începutul aventurii de a avea o biserică în casă ar trebui să anticipeze faptul că va fi nevoie de timp până când membrii se vor simţi confortabil unii cu ceilalţi şi până vor învăţa să se raporteze şi să fie călăuziţi de Duhul Sfânt. Vor exista şi examene şi greşeli pe acest drum. Concepte ca participarea fiecărui membru, conducerea biblică prin slujire, prezbiteri care echipează, călăuzirea Duhului Sfânt, înzestrarea cu daruri, servirea mesei şi o atmosferă neformală dar totuşi spirituală, sunt destul de străine celor care sunt familiarizaţi cu serviciile religioase din bisericile instituţionale. De aceea, într-o nouă biserică în casă ar fi înţelept să existe o abordare plină de har şi răbdare. Forma iniţială poate fi similară unui studiu bilbic de casă, unde o persoană conduce închinarea, o alta împărtăşeşte un mesaj pregătit dinainte şi apoi se poate încheia cu un moment de rugăciune, părtăşie şi apoi servirea mesei. Totuşi, deoarece forma biblică a bisericilor în case este studiată de grup, prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar trebui să încurajeze membrii să dea tot ce au mai bun de dragul lui Dumnezeu. Şi apoi, bucură-te de rezultate!

Întâlnirile în bisericile în case se pot ţine prin rotaţie în casa fiecărui membru sau în casa unei persoane care o pune la dispoziţie în fiecare săptămână. Unele biserici în case se întâlnesc ocazional în locuri publice când vremea este frumoasă. Timpul şi locul întâlnirii nu trebuie să fie neapărat duminică dimineaţă, ci oricând este cel mai bine pentru membrii. În încheiere, este bine să începi un grup mic, cu nu mai mult de doisprezece oameni.

Cum se face tranziţia de la o instituţie la o biserică în casă

Probabil mulţi dintre pastorii care citesc aceste rânduri lucrează în contextul bisericilor instituţionale şi poate că şi tu, drag cititor, eşti unul dintre ei. Dacă am atins o coardă sensibilă care tânjeşte după genul de biserică pe care l-am descris, atunci probabil te întrebi deja cum ai putea face tranziţia. În primul rând te încurajez să nu te grăbeşti. Începe prin a-i învăţa pe ceilalţi doar adevăruri biblice şi prin a face tot ceea ce poţi în contextul structurii deja existente pentru a face ucenici care să se supună poruncilor lui Hristos. Este mult mai probabil ca ucenicii autentici să dorească să facă tranziţia spre o structură biblică pe măsură ce îi înţeleg importanţa. În schimb, caprele şi oamenii religioşi cel mai probabil se vor opune unei astfel de tranziţii.

În al doilea rând, studiază ce spune Scriptura despre acest subiect şi învaţă comunitatea despre organizarea bisericilor în case şi binecuvântările inerente. Ai putea anula un serviciu religios din timpul săptămânii sau de duminică dimineaţă pentru a începe întâlniri săptămânale pe grupuri în case supravegheate de credincioşi maturi. Încurajează-i să participe toţi. Modelează treptat aceste întâlniri pentru a se apropia cât mai mult de tiparul bisericii în case. Apoi, acordă-le oamenilor timpul de care au nevoie pentru a învăţa să se bucure de binecuvântările din grupul lor.

De îndată ce încep să se simtă bine la întâlnirile în case, poţi anunţa că una dintre duminicile lunare se va desfăşura ca în biserica timpurie. În acea duminică biserica va fi închisă şi toată lumea se va întâlni în case, aşa cum se întâlnea biserica primară, servind masa împreună, luând Cina Domnului, având părtăşie unii cu alţii, rugându-se şi închinându-se împreună, împărtăşind împreună învăţătură şi daruri spirituale. Dacă va avea succes, ai putea avea astfel de întâlniri o duminică pe lună, şi apoi două, şi apoi trei. În cele din urmă ai putea permite fiecărui grup să formeze biserici în casă independente, libere să se multiplice şi să crească şi v-aţi putea întâlni cu toţii o dată la câteva luni. Acest proces de tranziţie descris ar putea dura de la unu la doi ani.

Sau, dacă vrei să mergi mai prudent, ai putea începe împreună cu alţi membrii interesaţi doar o singură întâlnire în casă pe care să o conduci personal (încă o dată menţionez că bisericile în case nu trebuie să se întâlnească neapărat duminică dimineaţă). Ar putea fi prezentată sub forma unui experiment din care veţi avea cu toţii multe de învăţat.

Dacă are succes, pune un supraveghetor peste grup şi permite-i să devină o biserică independentă care să participe la slujba oficială doar o duminică pe lună. În felul acesta biserica respectivă va rămâne parte a bisericii mamă şi nu va fi privită cu răutate de cei ce frecventează comunitatea instituţională. Acest lucru i-ar putea, de asemenea, influenţa şi pe alţii din biserică să se gândească dacă vor să facă parte din următoarea biserică în casă care va fi plantată de biserica instituţională.

Dacă primul grup creşte, împarte grupul în două şi roagă-te ca ambele grupuri nou formate să aibă lideri buni şi suficiente daruri spirituale care să se manifeste între membrii grupului. Aceste două grupuri se pot întâlni la o dată stabilită de comun acord pentru a se bucura unii de alţii, poate o dată pe lună sau o dată la trei luni.

Indiferent de varianta aleasă, păstrează-ţi privirile aţintite pe scop chiar şi atunci când eşti dezamăgit – şi vei avea ceva parte de astfel de momente. Bisericile în case constau în oameni, iar oamenii sunt dificili. Nu renunţa.

Este foarte probabil să nu dorească toţi membrii din comunitatea instituţională să facă această tranziţie, aşa că la un moment dat va trebui să iei decizia de a te dedica în întregime bisericii în casă sau grupului de biserici în case, lăsând în urmă instituţia. Aceea va fi o zi importantă pentru tine!

Biserica ideală

Ar putea pastorul unei biserici în casă să aibă mai mult success în ochii lui Dumnezeu decât cel care conduce o mega-biserică ce deţine o clădire impunătoare şi mii de participanţi în fiecare duminică? Da, dacă face ucenici care împlinesc poruncile lui Isus şi care fac la rândul lor alţi ucenici, conform modelului Lui şi nu adună capre spirituale o dată pe lună pentru a privi un concert şi a asculta o cuvântare antrenantă sfinţită de câteva texte scripturale scoase din context.

Pastorul decis să urmeze modelul bisericii în case nu va avea niciodată o comunitate mare. Dar pe termen lung va aduce mai multe roade durabile, pentru că ucenicii lui vor face la rândul lor ucenici. Mulţi dintre pastorii care au comunităţi „mici“ de 40-50 de oameni şi care se luptă pentru mai mulţi ar trebui să îşi revizuiască modul de a gândi. S-ar putea ca biserica lor să fie deja prea mare. Poate ar trebui să înceteze să se mai roage pentru o clădire mai mare şi să înceapă să se roage pentru lideri pe care să îi pună peste două noi biserici în case. (Te rog, atunci când se întâmplă acest lucru nu dai noii biserici un nume şi ţie titlul de „episcop“!)

Trebuie să eradicăm concepţia că, atunci când vine vorba de biserici, cu cât sunt mai mari, cu atât mai bine. Dacă am fi sinceri şi am judeca pe baza Scripturii, comunităţile singulare ce constau din sute de spectatori ce nu sunt ucenici şi care se întâlnesc în clădiri specifice sunt chiar bizare. Dacă vreunul din apostolii originari ar vizita bisericile instituţionale moderne s-ar lua cu mâinile de păr!

O ultimă obiecţie

S-a afirmat de foarte multe ori că în Vest, unde creştinismul face deja parte din cultură, oamenii nu vor accepta niciodată ideea întâlnirilor sub forma bisericilor în case. Acesta este motivul pentru care trebuie să rămânem la modelul instituţional.

În primul rând, acest argument este contrazis de faptul că mişcarea bisericilor în case câştigă din ce în ce mai mult teren în Occident.

În al doilea rând, oamenii deja se întâlnesc bucuroşi în case pentru petreceri, mese, părtăşie, studii biblice şi grupuri mici. Acceptarea ideii de biserică în casă cere doar o uşoară adaptare a modului de gândire.

În al treilea rând, este adevărat că oamenii religioşi, „caprele spirituale“, nu vor accepta niciodată conceptul de biserică în casă. Nu ar face în veci ceva ce i-ar putea determina să pară ciudaţi în ochii vecinilor lor. Dar adevăraţii ucenici ai lui Isus Hristos, când îi înţeleg fundamentele biblice, vor accepta fără îndoială conceptul de biserică în casă. Vor realiza repede cât de puţin necesară este clădirea bisericii în procesul uceniciei. Dacă vrei să clădeşti o biserică mare din „lemn, fân şi trestie“ (vezi 1 Cor. 3:12), vei avea nevoie de o clădire, dar ea va arde. Dacă însă vrei să faci ucenici şi ucenicizatori, clădind biserica lui Isus Hristos din „aur, argint şi pietre scumpe“, atunci nu e nevoie să iroseşti bani şi energie pe clădiri.

Este foarte interesant că cea mai indigenă mişcare de evanghelizare contemporană este mişcarea gen „întoarcerea la origini“ a bisericilor chineze în case, care a adoptat o strategie deosebită pentru evanghelizarea lumii a treia. Cei implicaţi spun: „nu dorim să construim nici o clădire, niciunde! Această formă permite răspândirea rapidă a Evangheliei, este mai greu de depistat de autorităţi şi ne permite să ne canalizăm toate resursele în lucrarea practică de evanghelizare.“[9] Iată un exemplu biblic şi înţelept de urmat!

[1] Vezi „Jesus on Money“ din Biblical Topics ce se află pe site-ul www.shepherdserve.org.

[2] Deşi pare forţat, singurul motiv real pentru care este nevoie de clădiri se datorează lipsei de supraveghetori care să păstorească bisericile în case şi care este rezultatul neucenicizării potenţialilor lideri din bisericile instituţionale. Oare nu cumva pastorii bisericilor instituţionale extinse se fac vinovaţi de împiedicare dezvoltării unor lucrări autentice de către potenţiali pastori din comunitatea lor chemaţi de Dumnezeu? Ba da!

[3] Această rată de până la zece-douăzeci de oameni nu ar trebui privită ca o masacrare a pastorilor. Privind lucrurile în lumina modelului biblic, Isus a avut doisprezece ucenici, iar Moise a pus judecători peste zece oameni (vezi Ex. 18:25). Majoritatea pastorilor instituţionali au în sarcină mai mulţi oameni decât pot uceniciza.

[4] Ne-am putea, de asemenea, întreba de ce în Scriptură nu se menţionează nimic despre „pastori seniori“, „pastori asociaţi“ sau „pastori asistenţi“ . Încă o dată, aceste titluri care par absolut esenţiale în bisericile moderne datorită organizării, nu erau necesare bisericii timpurii tot datorită organizării. Bisericile în case de douăzeci de oameni nu au nevoie de pastori seniori, asociaţi sau asistenţi.

[5] Mulţi pastori nu devin niciodată buni oratori, chiar dacă sunt chemaţi de Dumnezeu şi le pasă de slujitorii lui Hristos. De fapt, am fi prea răi dacă am spune că multe sau cel puţin unele din predicile pastorilor sunt plictisitoare? Cei care stau în strană înţeleg foarte bine ce a vrut să spună un critic al bisericii prin „priviri pierdute în gol“. Însă aceşti pastori care sunt oratori plictisitori se dovedesc de multe ori a fi persoane care ştiu să întreţină o discuţie, iar oamenii se plictisesc foarte rar atunci când discută unii cu alţii. Tocmai de aceea învăţătura interactivă din cadrul bisericilor în case este întotdeauna interesantă. Timpul zboară repede în astfel de contexte, spre deosebire de privirile care se îndreaptă destul de des spre ceas în timpul slujbei oficiale din biserică. Pastorii bisericilor în case nu trebuie să se teamă că vor fi plictisitori.

[6] Una dintre definiţiile mele preferate date cuvântului nebunie este aceasta: A face acelaşi lucru de mai multe ori şi a aştepta rezultate diferite. Pastorii pot predica ani de zile despre responsabilitatea fiecărui membru de a se implica în procesul de ucenicie, dar dacă nu fac ceva pentru a schimba forma sau organizarea, oamenii vor continua să vină la biserică, să se aşeze în bancă, să asculte şi să plece acasă. Dragă pastore, dacă vei continua să faci ceea ce nu a schimbat oamenii în trecut, cu siguranţă nu îi va schimba nici pe viitor. Schimba ceea ce faci tu!

[7] Desigur, motivul pentru care mulţi pastori se opun acestei idei este acela că de fapt îşi clădesc propriile imperii şi nu Împărăţia lui Dumnezeu.

[8] Sunt conştient că există oameni care consideră că manifestările supranaturale ale Duhului au caracterizat doar primul secol şi că de atunci acestea au încetat. Astfel dar, nu avem nici un motiv pentru care să căutăm ceea ce a experimentat biserica primară, iar vorbirea în limbi nu mai este valabilă. Nu sunt foarte deschis spre astfel de oameni care sunt mai degrabă Saduchei moderni. Întrucât am avut câteva ocazii să mă închin lui Dumnezeu în Japoneză, după cum afirmă japonezii care m-au auzit, deşi eu nu am învăţat niciodată această limbă, ştiu că aceste daruri nu au încetat să fie oferite de Duhul Sfânt. Mă întreb însă de ce aceşti saduchei moderni afirmă că Duhul Sfânt încă mai cheamă, mai convinge oameni de păcate, îi mai regenerează pe păcătoşi, dar neagă orice altă lucrare a Duhului în afara celor menţionate. Acest gen de „teologie“ este produsul necredinţei şi neascultării umane, nu are nici un fundament biblic şi chiar lucrează împotriva scopului lui Hristos. Conform scrierilor lui Pavel din 1 Cor. 14:37, aceasta este o dovadă clară a neascultării de Hristos.

[9] Paul Hattaway, Înapoi la origini (Back to Jerusalem), (Carlisle: Piquant, 2003), p. 58.

Timp de mulţi ani şi în multe feluri am urmat fără să îmi dau seama practici care lucrau împotriva scopului pe care Dumnezeu dorea ca eu să îl urmez, acela de a face ucenici. Însă treptat, Duhul Sfânt mi-a deschis prin harul Său ochii pentru a-mi vedea greşelile. Un lucru pe care l-am învăţat este acesta: ar trebui să filtrez tot ce am fost învăţat şi am crezut prin lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Tradiţiile noastre ne împiedică mai mult decât orice să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Mai rău, suntem foarte mândri de tradiţiile noastre şi convinşi că facem parte dintr-un grup de elită ce pătrunde adevărul mai bine decât ceilalţi creştini. Un profesor a afirmat în mod sarcastic: „În lume există 32.000 de denominaţiuni. Nu-i aşa că eşti fericit că faci parte din cea singura care deţine adevărul?“

Drept rezultat al mândriei noastre, Dumnezeu ni Se împotriveşte deoarece Se împotriveşte celor mândri. Dacă vrem să facem progrese şi să fim pe deplin pregătiţi să stăm înaintea lui Isus, trebuie să ne smerim. Pentru că doar faţă de astfel de oameni Îşi manifestă Dumnezeu harul.

Rolul Pastorului

Lucrătorul ar trebui să modeleze tot ce face în lucrare conform scopului de a forma ucenici. El ar trebui să se întrebe constant: „În ce măsură contribuie acţiunile mele la procesul de modelare de ucenici care să păzească poruncile lui Isus?“ Dacă această întrebare evaluativă este pusă cu sinceritate, va elimina multe activităţi inutile.

Să analizăm lucrarea pastorului/prezbiterului/supraveghetorului[1], persoană ale cărei sarcini îl leagă de o biserică locală specifică. Dacă această persoană va forma ucenici care împlinesc poruncile lui Isus, care ar trebui să fie una dintre responsabilităţile principale? Învăţătura este ceea ce ne vine în minte în mod natural. Isus a spus că ucenicii sunt formaţi prin intermediul învăţăturii (vezi Mat. 28:19-20). Un criteriu pentru a deveni prezbiter/pastor/supraveghetor este acela de a „fi în stare să înveţe pe alţii“ (1 Tim. 3:2). Cei care „se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora“ ar trebui „să fie învredniciţi de îndoită cinste“ (1 Tim. 5:17).

De aceea, pastorul ar trebui să îşi evalueze fiecare predică punându-şi întrebarea, „În ce măsură ajută această predică la îndeplinirea sarcinii de a face ucenici?“

Totuşi, putem considera că pastorul îşi îndeplineşte responsabilitatea de a da învăţătură numai pentru că predică la serviciile de Duminică sau la cele din cursul săptămânii? Dacă aşa consideră el, atunci pierde din vedere faptul că Scriptura precizează că responsabilitatea de a da învăţătură este împlinită în primul rând prin felul în care îşi trăieşte viaţa şi prin exemplul pe care îl dă. Învăţătura publică este un surplus care se adaugă învăţăturii pe care o transmite prin modelul vieţii lui zilnice. De aceea, ceea ce se cere de la prezbiteri/pastori/supraveghetori are mai mult de a face cu caracterul şi stilul de viaţă al unei persoane decât cu abilităţile de a comunica. Din cele cincisprezece criterii pentru supraveghetori enumerate în 1 Timotei 3:1-7, paisprezece se referă la caracter şi numai una la abilitatea de a da învăţătură. Din cele optsprezece criterii pentru prezbiteri enumerate în Tit 1:5-9, şaptesprezece se referă la caracter şi numai una la abilitatea de a da învăţătură. Pavel i-a adus mai întâi aminte lui Timotei „…fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“ (1 Tim. 4:12; subliniere personală). Şi apoi a adăugat, „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora“ (1 Tim. 4:13). Astfel, cel care a fost menţionat primul a fost exemplul caracterului lui Timotei, pentru a-i sublinia importanţa, şi apoi învăţătura publică.

Petru a scris de asemenea:

Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei (1 Pet. 5:1-3; subliniere personală).

Cine ne inspiră să ne lepădăm de noi înşine şi să ne supunem lui Hristos? Cei cărora le admirăm predicile sau cei cărora le admirăm vieţile? Pastorii nededicaţi şi alunecoşi nu inspiră pe nimeni să îşi ia crucea. Dacă astfel de pastori predică ocazional despre dedicarea faţă de Hristos, cel mai probabil vor spune generalităţi, altfel ascultătorii lor le-ar pune la îndoială sinceritatea. Majoritatea liderilor creştini proeminenţi din trecut nu sunt ţinuţi minte pentru predicile lor, ci pentru sacrificiile aceastora. Exemplul lor ne inspiră mult timp după ce pleacă.

Dacă pastorul nu oferă un exemplu de ascultare aşa cum face un ucenic autentic al lui Isus Hristos, îşi iroseşte timpul cu predicile. Dragă pastore, exemplul tău vorbeşte de zece ori mai mult decât predicile tale. Îţi inspiri oamenii să se lepede de ei înşişi şi să Îl urmeze pe Hristos printr-un exemplu personal de lepădarea de sine şi urmare a lui Hristos?

Dar cum poate un pastor să înveţe oamenii prin exemplul personal dacă aceştia îl cunosc numai ca oratorul de duminică dimineaţa? Nu au decât cinci secunde pentru a-i cunoaşte viaţa, atât cât durează o strângere de mână la ieşirea din biserică. Poate că exemplul pastoral modern are ceva lacune.

Predica de duminică dimineaţă

O altă premiză greşită de la care poate pleca un pastor este aceea că principala lui responsabilitate este să transmită predici publice săptămânale. Învăţătura lui Isus consta nu numai din predici publice (care se pare că în cea mai mare parte a lor erau destul de scurte), ci şi din discuţii particulare ce erau iniţiate de curiozitatea ucenicilor. Mai mult, asemenea discuţii nu se limitau doar la o jumătate de oră pe săptămână într-o clădire, ci pe maluri, în case şi pe drumurile prăfuite, pentru că viaţa Lui era expusă privirilor ucenicilor. Acelaşi model de învăţătură l-au adoptat şi apostolii. După ziua Cincizecimii, cei doisprezece învăţau pe oameni „în Templu şi prin case“ (Fapte 5:42; subliniere personală). Interacţionau zilnic cu credincioşii şi comunitatea. Pavel, de asemenea, îi învăţa „în public şi prin case“ (Fapte 20:20; subliniere personală).

Dacă eşti pastor, îţi poţi compara lucrarea de învăţătură prezentă cu cea a lui Isus şi a primilor apostoli. Poate vei începe, de asemenea, să te întrebi dacă ai făcut până acum ceea ce doreşte Dumnezeu să faci sau faci ceea ce sute de ani de tradiţie te au învăţat să faci. Dacă îţi pui această întrebare este un semn bun. Un semn foarte bun. Acesta este primul pas în direcţia cea bună. Poate te ai gândit chiar mai departe. Poate ţi-ai spus: „Cum mi-aş putea face timpul necesar cerut de o astfel de lucrare, pentru a putea învăţa oamenii prin case sau pentru a-i implica în viaţa mea cotidiană, astfel încât să-i pot influenţa prin exemplu personal?“ Aceasta este o întrebare foarte importantă, deoarece te poate ajuta să descoperi şi alte lucruri eronate în conceptul modern referitor la rolul unui pastor.

Poate chiar ţi-ai spus: „Nu sunt sigur că vreau să îmi trăiesc viaţa atât de aproape de oamenii din biserică. La Institutul Biblic am învăţat că nu este bine să te apropii prea mult de enoriaşi. Trebuie să menţii distanţa pentru a păstra respectul profesional. Nu trebuie să le fii prieten apropiat.“

Un asemenea gând denotă faptul că ceva este cu adevărat foarte greşit în felul în care decurg lucrurile în bisericile moderne. Isus a fost atât de apropiat de cei doisprezece, încât unul dintre ei s-a simţit liber să stea la masă culcat pe pieptul Lui (vezi Ioan 13:23-25). Câţiva ani de zile ei au şi locuit împreună. Păstrarea distanţei profesionale faţă de ucenici pentru a-i putea conduce mai bine cade!

Compararea metodelor primare şi moderne

Dacă scopul nostru este acela de a ne supune lui Isus şi de a face ucenici, nu ar fi înţelept să urmăm metodele folosite de El pentru a face ucenici? Pentru El au fost destul de eficiente. La fel de eficiente au fost şi pentru apostolii care au călcat pe urmele Lui.

Cât de eficiente sunt metodele moderne de a face ucenici care să împlinească poruncile lui Hristos? Întrucât sondajele făcute în mijlocul creştinilor americani, de exemplu, arată în mod repetat că în principiu nu există nici o diferenţă între stilul de viaţă al creştinilor practicanţi şi cel al necreştinilor, poate că este timpul să ne punem mai multe întrebări şi să cercetăm din nou Scriptura.

Iată o întrebare majoră pe care ar trebui să ne-o punem: „Cum a reuşit biserica primară să facă ucenici fără a avea nici biserici construite, nici personal instruit, nici şcoli şi semninarii biblice, nici cărţi de cântări sau retroproiectoare, nici microfoane fără fir sau dublu-casetofoane, nici programe duminicale sau lucrări cu tinerii, nici echipe de închinare sau coruri, nici ordinatoare sau aparatură de multiplicat, nici emisiuni creştine radio şi TV, nici sute şi mii de cărţi creştine şi nici chiar Biblii personale? Nu aveau nevoie de nici unul dintre aceste lucruri pentru a face ucenici şi nici Isus nu a avut. Şi deoarece nici unul dintre aceste lucruri nu era esenţial atunci, nu este nici acum. Ele pot ajuta, dar nu sunt esenţiale. De fapt, multe dintre aceste lucruri pot şi chiar ne împiedică să facem ucenici. Permite-mi să-ţi dau două exemple.

Să analizăm mai întâi elementul modern esenţial de a avea în fruntea bisericii numai pastori absolvenţi ai institutelor sau seminariilor teologice. Un asemenea concept îi era total necunoscut lui Pavel. După ce planta biserici în unele oraşe, pleca pentru câteva săptămâni sau luni şi se întorcea apoi pentru a desemna prezbiteri care să îi conducă (vezi, de exemplu, Fapte13:14-14:23). Ceea ce înseamnă că, în absenţa lui Pavel, acele biserici nu aveau conducători oficiali timp de săptămâni sau luni şi că majoritatea prezbiterilor investiţi în funcţie erau de fapt credincioşi tineri care nu avuseseră nimic de genul unei educaţii formale de doi sau trei ani care să îi fi pregătit pentru această slujbă.

Astfel, Biblia ne învaţă că pastorii/prezbiterii/supraveghetorii nu au nevoie de o educaţie formală de doi-trei ani pentru a fi eficienţi în lucrarea lor. Nimeni nu poate aduce argumente obiective împotriva acestui fapt. Totuşi, acestă cerinţă modernă transmite următorul mesaj credincioşilor: „Dacă vrei să fii lider în biserică ai nevoie de ani de instruire adecvată.“[2] Această perspectivă încetineşte procesul de creere de lideri, care încetineşte procesul de formare de ucenici şi care, la rândul lui, încetineşte extinderea bisericii. Mă întreb cum ar fi saturat companiile americane Avon şi Amway piaţa dacă, înainte de a-i autoriza să vândă săpun sau parfurm, ar fi cerut fiecărui distribuitor să se mute cu familia într-un alt oraş pentru a se instrui oficial timp de trei ani.

„Dar păstorirea este o îndatorire atât de dificilă şi complexă!“ spun unii. „Biblia ne spune să nu punem în funcţie de supraveghetor un nou convertit“ (vezi 1 Tim. 3:6).

În primul rând, problema constă în definiţia noului convertit, iar în mod clar conceptul lui Pavel era diferit de al nostru, de vreme ce a pus în funcţii de prezbiter/pastor/supraveghetor pe cei ce deveniseră creştini doar de câteva luni.

În al doilea rând, unul dintre motivele pentru care pastoratul modern este atât de dificil şi complex este acela că întregul nostru sistem de structurare a bisericii şi a lucrării este mult mai diferit de modelul biblic. L-am făcut atât de complex încât, într-adevăr, doar câţiva super-oameni pot supravieţui exigenţelor lui!

„Dar Dumnezeu a interzis ca biserica să fie păstorită de cineva fără a avea mai întâi o educaţie teologică!“ spun alţii. „Aceşti supraveghetori neinstruiţi pot induce turmei învăţături greşite!“

Se pare că nu aceasta era temerea lui Pavel. Adevărul este că astăzi avem un cler instruit în institute şi seminarii biblice care nu crede în naşterea din fecioară, care aprobă homosexualitatea, care propovăduieşte că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să conducă automobile luxoase, care afirmă că Dumnezeu predestinează anumiţi oameni spre a fi condamnaţi sau care spune fără cea mai mică ezitare că se poate ajunge în Rai şi fără ascultare de Hristos. Şcolile şi seminariile teologice au servit de multe ori la înaintarea doctrinelor false, iar clerul autorizat le-a răspândit şi mai mult.

Creştinii „de rând“ se tem să îi confrunte pe profesionişti deoarece ei au fost la seminar şi pot scoate şi alte „texte argumentative“. Mai mult, clericii au format şi divizat bisericile de restul trupului lui Hristos prin doctrine deformate, până acolo încât au ajuns să facă reclamă acestor diferenţe chiar şi prin denumirile de pe plăcuţele din faţa bisericii, transmitând lumii mesaje precum: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini.“ Şi pentru a produce şi mai mult rău, îi etichetează pe toţi cei care nu sunt de acord cu doctrinele lor indiscutabile şi scindabile ca fiind „dezbinători“. Încă mai există Inchiziţia şi este condusă tocmai de oameni cu diplomă. Acesta este exemplul pe care doreşte Isus să îl ofere cei care ar trebui să fie ucenicizatori şi care sunt cunoscuţi de lume pentru dragostea lor unii faţă de ceilalţi?

Creştinii aleg biserici bazate pe aumite particularităţi doctrinare, iar deţinerea doctrinei autentice a devenit mai importantă decât trăirea unui mod de viaţă autentic. Şi toate acestea deoarece a fost abandonat modelul biblic.

O alternativă biblică

Pledez oare în favoarea învestirii unui credincios convertit de trei luni în poziţia de supraveghetor al bisericii (aşa cum a făcut însuşi Pavel)? Da, dar numai dacă aceşti credincioşi îndeplinesc cerinţele biblice pentru prezbiteri/supraveghetori şi numai dacă le sunt încredinţate biserici care urmează modelul biblic. Cu alte cuvinte, aceste biserici trebuie să fi fost plantate de curând şi supuse unui lucrător fondator matur, precum apostolii, care să poată priveghea asupra lor.[3] În acest fel, prezbiterii nou-învestiţi nu sunt lăsaţi pe cont propriu.

În al doilea rând, comunităţile trebuie să fie suficient de mici pentru a se putea întâlni în case, aşa cum a fost cazul bisericii timpurii.[4] În felul acesta bisericile sunt mult mai uşor de administrat. Tocmai de aceea una dintre cerinţele pentru prezbiteri/supraveghetori este aceea de a fi în stare să îşi conducă bine propria gospodărie (vezi 1 Tim. 3:4-5). Administrarea unui „grup de credincioşi“ nu este mai dificilă decât administrarea propriei familii.

În al treilea rând, comunitatea trebuie să fie formată din oameni care au răspuns prin pocăinţă chemării la Evanghelia biblică şi care sunt astfel ucenici autentici ai Domnului Isus Hristos. Toate dificultăţile apărute în urma încercării de a păstori oi, care sunt de fapt capre, sunt astfel eliminate.

Iar în al patrulea rând, pastorii/prezbiterii/supraveghetorii trebuie să îşi împlinească rolul biblic şi nu cel cultural. Aceasta înseamnă că nu trebuie să deţină poziţia centrală, cea mai înaltă şi atrăgătoare, aşa cum se practică în majoritatea bisericilor moderne.[5] Mai degrabă, trebuie să fie părţi ale trupului, slujitori smeriţi care să propovăduiască prin vorbă şi exemplu personal şi al căror scop să fie acela de a face ucenici, nu prin a fi oratori duminică dimineaţa, ci prin a urma metodele lui Isus.

Mergând pe acest drum, bisericile pot fi conduse şi de unii credincioşi convertiţi de trei luni.

Clădirile bisericilor

Cum rămâne cu clădirile bisericilor? Şi ele sunt un alt element modern „esenţial“ fără care biserica timpurie s-a descurcat chiar foarte bine. Ajută ele la procesul de modelare al ucenicilor?

Când eram pastor, mă simţeam mai mult ca un agent imobiliar, bancher, constractant principal şi strângător de fonduri de meserie. Visam clădiri, căutam clădiri, recondiţionam clădiri vechi, închiriam clădiri, construiam clădiri noi şi le reparam când Dumnezeu ne trimitea ploaie prin crăpături. Clădirile consumă mult timp şi multă energie. Motivul pentru care am făcut atât de multe lucruri care se învârteau în jurul clădirilor era acela că eram sigur, ca mulţi alţi pastori, că nu puteam reuşi fără a avea o clădire, un loc în care să se adune biserica.

Clădirile consumă, de asemenea, mulţi bani. Foarte mulţi. (În Statele Unite unele comunităţi cheltuiesc zeci de milioane de dolari pe construcţii.) După ce visul meu de a avea clădiri a fost împlinit, am visat la ziua în care vom achita ipoteca pe ele, ca să putem folosi toţi banii pentru lucrare. La un moment dat, în timp ce îi învăţam pe oamenii din biserică despre administrarea eficientă şi ieşirea din datorii, mi-am dat seama că eu reuşisem să ne bag pe toţi în datorii! (Halal exemplu personal.)

Majoritatea bisericilor construite sunt folosite pentru câteva ore, o dată sau de două ori pe săptămână. Ce alte organizaţii din lume îşi construiesc clădiri pe care să le folosească atât de puţin? (Răspuns: numai cultele şi religiile eretice.)

Aceşti saci fără fund în care turnăm bani cauzează o grămadă de probleme. Pastorul care are o clădire are nevoie şi de un flux monetar şi acest lucru îi afectează acţiunile. Este tentat să se îngrijească de cei bogaţi (pentru care nu este un sacrificiu să dea bani), să compromită orice învăţătură care ar putea deranja pe unii şi să sucească Scriptura cât să îi permită să îşi atingă scopul. Predicile lui vor gravita în jurul subiectelor care nu vor împiedica depunerea banilor şi care vor încuraja înmulţirea acestora. Datorită acestui fapt, creştinii încep să creadă că cele mai importante aspecte ale vieţii de creştin sunt: (1) darea zeciuielii (despre care, a-propos, Isus a spus că este una dintre cele mai mici porunci) şi (2) mersul la biserică (unde se colectează zeciuiala în fiecare duminică). Cu greu am putea spune că aceasta înseamnă ucenicie. Şi totuşi mulţi pastori visează la biserici în care fiecare să facă măcar aceste două lucruri. Dacă cel puţin jumătate din membrii bisericii ar face aceste două lucruri, pastorul ar putea scrie cărţi şi şi-ar putea vinde secretele la milioane de alţi pastori!

Realitatea relevă următorul aspect: în Faptele Apostolilor nu există nici o consemnare despre comunităţi care să fi cumpărat sau construit biserici. Credincioşii se întâlneau de cele mai multe ori în case.[6] Nu s-au strâns niciodată colecte pentru fonduri destinate construcţiilor. Nu există nici o indicaţie în epistole de construcţii de biserici. Mai mult, nimeni nu s-a gândit la construirea unei biserici timp de 300 sute de ani, până când biserica s-a unit cu lumea, ca urmare a decretului lui Constantin. Trei sute de ani! Gândeşte-te cât de mult timp! Şi biserica a înflorit şi s-a multiplicat considerabil, chiar şi în vremuri de persecuţie intensă, deşi nu au avut clădiri. Asemenea fenomene au fost repetate de multe ori de-a lungul secolelor care au urmat. Recent, s-a întâmplat chiar şi în China, unde există probabil peste un milion de biserici în case.

Ora 11.00 de duminică este cea mai fragmentată oră

Adaptate modelului american, facilităţile bisericii moderne trebuie să aibă cel puţin suficient spaţiu pentru a oferi camere separate pentru diferite lucrări pe categorii de vârstă. Totuşi, în biserica timpurie nu se auzise despre lucrări separate cu bărbaţi, femei şi copii pe vîrste. Biserica era unificată în toate sensurile, nu fragmentată în toate sensurile. Unitatea familiei era păstrată, iar păstorirea spirituală era o responsabilitate sprijinită de structura bisericii şi nu erodată de aceasta, aşa cum face structura bisericii moderne.

Ne ajută clădirea bisericii sau ne împiedică să facem ucenici? Din punct de vedere istoric, procesul de ucenicie a fost mult mai eficient secole întregi fără clădiri din mai multe motive.

Adunările în case, aşa cum se strângea biserica timpurie din primele trei secole, cuprindeau mai multe aspecte: se lua masa împreună cu bucurie, se dădea învăţătură, se cânta şi se împărtăşea timp de mai multe ore din darurile spirituale, credincioşilor li se oferea o atmosferă propice creşterii spirituale reale. Aşezaţi unii în faţa celorlalţi, membrii trupului lui Hristos se simţeau mai degrabă participanţi decât spectatori la cinema, aşa cum se simt cei care merg la biserică şi care sunt aşezaţi unii în spatele celorlalţi, încercând să vadă spectacolul de pe scenă peste capetele celor din faţă. Atmosfera naturală din jurul mesei conducea la transparenţă, la consolidarea unor relaţii sincere şi la părtăşie autentică, ceea ce nu poate fi comparat cu „părtăşia“ modernă care de foarte multe ori se rezumă la o strângere de mână apatică a unor străini din rândul vecin la semnalul pastorului.

Învăţăturile erau mai degrabă sub formă de întrebări şi răspunsuri şi discuţii între oameni egali, nicidecum prelegeri făcute de oameni care poartă haine ciudate, vorbesc teatral şi domină de sus audienţa politicoasă (şi adeseori plictisită). Pastorii nu „pregăteau predica săptămânală“. Oricine (inclusiv prezbiterii/pastorii/supraveghetorii) putea primi învăţătură de la Duhul Sfânt.

Când casa se umplea, prezbiterul(ii) nu se gândea(au) la obţinerea unei clădiri şi mai mari. Ci toată lumea ştia că trebuia să se împartă în două grupuri şi unde se putea întâlni noul grup şi cine să vegheze asupra lui nu era decât o chestiune de călăuzire a Duhului Sfânt. Din fericire, nu trebuiau să strângă CV-uri de la străini şi de la specialişti în extinderea bisericii pentru a le analiza deviaţiile filozofice şi doctrinare; se aflau chiar printre ei oameni care aspirau să fie supraveghetori, care fuseseră instruiţi practic şi pe care îi cunoşteau deja pe membrii viitoarei mici turme. Noua biserică în case avea posibilitatea de a evangheliza o nouă zonă şi de a le demonstra necredincioşilor ce erau creştinii – oameni care se iubeau unii pe alţii. Puteau invita necredincioşi la întâlnirile lor la fel de uşor cum i-ar fi invitat la masă.

Pastorul binecuvântat

Nici unui pastor/prezbiter/supraveghetor al bisericii în case nu i s-a mistuit lucrarea în foc deoarece a fost copleşit de responsabilităţile pastorale, curent destul de răspândit în bisericile moderne. (Un sondaj relevă că în SUA peste 1.800 de pastori pe lună părăsesc lucrarea.) Acesta avea doar o turmă mică de care să aibă grijă şi dacă membrii ei îi împlineau nevoile financiare ca să se poată focaliza doar pe lucrare, îi rămânea timp să se roage, să mediteze, să propovăduiască Evanghelia celor necredincioşi, să îi ajute pe cei săraci, să îi viziteze şi să se roage pentru cei bolnavi şi să petreacă timp de calitate în echiparea noilor ucenici pentru a face împreună cu el toate aceste lucruri. Administrarea bisericii era simplă.

Acesta lucra în unison cu ceilalţi prezbiteri/pastori/supraveghetori din regiunea în care era. Nu se frământa să aibă „cea mai mare biserică din oraş“ sau să concureze cu fraţii pastori şi să aibă „cea mai bună lucrare cu tinerii“ sau „cel mai încântător program al copiilor“. Oamenii nu se duceau la adunare pentru a judeca performanţa echipei de închinare sau cât de încântător a fost pastorul. Aceştia erau născuţi din nou şi Îl iubeau pe Isus şi pe oamenii Lui. Le plăcea să mănânce împreună şi să împartă orice lucru bun pe care li-l dădea Dumnezeu. Scopul lor era acela de a asculta de Isus şi de a se pregăti să stea în faţa tronului Său de judecată.

Cu siguranţă erau probleme şi în bisericile în case şi acestea sunt tratate şi în epistole. Dar multe dintre problemele care năpăstuiesc bisericile moderne şi care împiedică ucenicia erau necunoscute bisericii primare, doar pentru că modelul lor de biserică locală era mult mai diferit de ceea ce a devenit trei secole mai târziu şi începând cu evul mediu. Gândeşte-te încă o dată la următorul aspect: Până la începutul secolului al patrulea nu existau biserici construite. Dacă ai fi trăit în timpul acestor trei secole, ce modificări ar suferi lucrarea ta actuală?

Pe scurt, cu cât mai mult călcăm pe urmele modelelor biblice, cu atât mai eficienţi vom fi la împlinirea scopului lui Dumnezeu de a face ucenici. Cele mai mari piedici în procesul uceniciei în bisericile contemporane se datorează structurilor şi practicilor nebiblice.

[1] Este destul de evident că pastorul (substantivul grecesc este poimain, adică pastor) este echivalentul prezbiterului (substantivul grecesc este presbuteros), şi este, de asemenea, echivalentul supraveghetorului (substantivul grecesc este episkopos, tradus şi cu episcop). Pavel, de exemplu, i-a învăţat pe prezbiterii efeseni (presbuteros), cărora le spunea că Duhul Sfânt i-a făcut supraveghetori (episkopos), pentru a păstori (verbul grecesc este poimaino) Biserica Domnului (vezi Fapte 20:28). De asemenea, în Tit 1:5-7 el a folosit sinonimic cuvintele prezbiteri (presbuteros) şi supraveghetori (episkopos). Şi Petru i-a îndemnat pe prezbiteri (presbuteros) să păstorească (poimaino) turma (vezi 1 Pet. 5:1-2). Ideea că epicscopul are un rang mai înalt decât pastorul sau prezbiterul şi că este cel care supraveghează mai multe biserici este o invenţie umană.

[2] Tendinţa modernă de a pune accentul pe clerici instruiţi reprezintă efectul unei boli larg răspândite, aceea de a echivala acumularea cunoştinţelor cu maturizarea sprituală. Considerăm că cine are mai multe cunoştinţe este şi mai matur din punct de vedere spiritual, deşi s-ar putea să fie chiar contrariul, dacă este plin de mândrie datorită a cunoştinţelor pe care le are. Pavel chiar a scris: „cunoştinţa îngâmfă“ (1 Cor. 8:1). Ca să nu mai vorbim că cine ascultă zilnic prelegeri plictisitoare timp de doi sau trei ani este cu siguranţă pregătit să ţină prelegeri plictisitoare săptămânal!

[3] În prima scrisoare a lui Pavel către Timotei şi în cea către Tit, acesta menţionează că le încredinţează lor slujba de a desemna prezbiteri/supraveghetori în biserici. Astfel, Timotei şi Tit trebuia să îi supravegheze din când în când. Probabil că se întâlneau periodic cu prezbiterii/supraveghetorii respectivi pentru a-i uceniciza, aşa cum a scris Pavel: „Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:2).

[4] Vezi Fapte 2:2, 46; 5:42; 8:3; 12:12; 16:40; 20:20; Rom. 16:5; 1 Cor. 16:19; Col. 4:15; Filimon. 1:2; 2 Ioan 1:10

[5] Este important de menţionat că scrisorile lui Pavel către biserici se adresau tuturor oamenilor din diverse biserici şi nu numai prezbiterilor şi supraveghetorilor. Numai în două din scrisorile sale către biserici îi menţionează pe prezbiteri/pastori/supraveghetori. O dată sunt incluşi în salut, ca şi când Pavel nu ar fi vrut să considere că scrisoarea nu li se adresează şi lor (vezi Fil. 1:1). În cel de-al doilea caz, Pavel îi menţionează pe pastori printre alţi lucrători care ajută la echiparea sfinţilor (vezi Efes. 4:11-12). De remarcat este, de asemenea, faptul că Pavel nu face nici o referire la rolul prezbiterilor atunci când dă instrucţiuni despre care considerăm noi că se referă la prezbiteri, precum administrarea Cinei Domnului şi rezolvarea conflictelor dintre creştini. Toate aceste lucruri indică faptul că prezbiterii/pastorii nu ocupau rolul central, cel mai important, aşa cum se întâmplă în bisericile moderne.

[6] Vezi Fapte 2:2, 46; 5:42; 8:3; 12:12; 16:40: 20:20; Rom. 16:5; 1 Cor. 16:19; Col. 4:15; Filimon. 1:2; 2 Ioan 1:10

În ultimii douăzeci şi cinci de ani am avut privilegul să călătoresc în peste 40 de naţiuni ale lumii şi să vorbesc la conferinţe de 3-5 zile în faţa a mii şi mii de lucrători creştini. La aceste conferinţe au participat lideri creştini dedicaţi aparţinând mai multor denominaţiuni şi ramuri ale trupului lui Hristos. Fiecare călătorie mi-a confirmat că este nevoie de mai mult de o conferinţă de 3-5 zile pentru a împlini nevoile existente. Sunt atât de multe nevoi de acoperit pentru a echipa liderii creştini, încât această carte îşi propune să acopere cel puţin o parte din goluri.

Am avut, de asemenea, privilegiul de a păstori mai multe biserici timp de aproape 20 de ani. Deşi conform anumitor standarde am avut „succes“, în cea mai mare parte a acestei perioade m-am aflat în mijlocul multor lupte interioare, deoarece nu am înţeles anumite principii fundamentale referitoare la o lucrare biblică. Mă gândesc cu o îngrijorare constantă la milioanele de lucrători creştini sinceri cărora le lipseşte ceea ce mi-a lipsit mie şi care au nevoie să fie mai bine echipaţi pentru ceea ce au de dus la îndeplinire. Unele dintre principiile pe care eu nu le-am înţeles sunt atât de importante, încât, o dată înţelese, stabilesc cursul lucrării pentru tot restul vieţii unui slujitor. Ele au devenit standardul de evaluare al fiecărui aspect al unei lucrări. Aceste principii sunt tratate în primele capitole ale acestei cărţi şi nu ar trebui trecute cu vederea, deoarece toate celelalte capitole devin pur şi simplu nefolositoare fără această fundaţie.

Această carte se adresează în mod deosebit pastorilor, deoarece ei sunt cu siguranţă cei mai cunoscuţi lideri creştini. Dar tot ceea ce am scris se aplică şi evangheliştilor, învăţătorilor, misionarilor, plantatorilor de biserici, învăţătorilor de la şcoala duminicală, etc. Orice membru din trupul lui Hristos poate beneficia de pe urma acestei cărţi, întrucât fiecăruia dintre membrii trupului lui Hristos i s-a încredinţat un anumit dar din partea lui Dumnezeu.

Am scris cartea în special pentru lucrătorii creştini din afara Statelor Unite, Europa de Vest şi Australia/Noua Zeelandă. În funcţie de cunoştinţele tale, de experienţă şi de naţionalitatea lucrării, vei considera unele capitole mai utile decât altele. De exemplu, pastorii chinezi vor găsi în capitolul referitor la bisericile în case puţine lucruri pe care să nu le ştie deja. Totuşi, s-ar putea ca pastorii nefamiliarizaţi cu conceptul de biserică în case să considere acest capitol extrem de util.

Este puţin probabil ca toţi cititorii să fie de acord cu felul în care am abordat fiecare subiect al acestei cărţi. Nu lăsa însă acest lucru să te impiedice să învăţi câte ceva din fiecare capitol.

Aşa cum ne-a învăţat şi Domnul Isus, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, altfel aceste burdufuri rigide şi vechi se vor sparge. Numai burdufurile noi sunt suficient de flexibile încât să reziste presiunii produse de fermentarea noului vin. Deşi o parte din ceea ce am scris poate fi considerat vin nou, în realitate este totuşi un vin destul de vechi – cel puţin la fel de vechi ca Noul Testament. Aşa că, dacă încep să se spargă burdufurile vechi, nu este din cauza adevărurilor cuprinse în această carte! Isus S-a bucurat că Dumnezeu a ales să ascundă adevărul Său de cei „înţelepţi şi pricepuţi“ şi să îl descopere pruncilor (Matei 11:25). De asemenea, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har“ (Iacov 4:6). Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru mulţimea de liderii creştini smeriţi de pe întreg cuprinsul pământului. Fie ca Dumnezeu să îi binecuvânteze pe măsură ce citesc această carte.

David Servant

Capitolul Unu

Stabilirea scopului corect

Pentru a avea succes în ochii lui Dumnezeu este esenţial ca lucrătorul să înţeleagă scopul pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru el. Dacă nu înţelege acest scop, nu are nici un etalon după care să îşi dea seama dacă a reuşit sau a eşuat[1]. S-ar putea să considere că a avut succes, când, de fapt a ratat ţinta. Şi aceasta este o adevărată tragedie. El se aseamănă unui atlet care jubilează de bucurie că a trecut primul linia de sosire a unei curse de 800m şi îşi ridică victorios mâinile în faţa mulţimii aclamante, fără să realizeze că aleargă într-o cursă de 1600m. Neînţelegerea scopului i-a asigurat eşecul. Gândul că a câştigat i-a adus insuccesul. În acest caz, se aplică zicala: „Cei dintâi vor fi cei din urmă.“

Majoritatea lucrătorilor au un scop specific pe care îl numesc de obicei „viziune“, ceva unic ce încearcă să realizeze bazându-se pe chemarea şi darurile specifice. Chemarea şi darurile fiecărei persoane în parte sunt unice, fie că vorbim despre păstorirea bisericii dintr-un anumit oraş, despre evanghelizarea unei anumite regiuni sau despre transmiterea anumitor adevăruri. Dar scopul dat de Dumnezeu la care mă refer este general şi se aplică fiecărui lucrător. Este viziunea de ansamblu. Aceasta ar trebui să fie viziunea generală din spatele fiecărei viziuni unice. Însă, de multe ori, realitatea este alta. Nu numai că mulţi lucrători au viziuni specifice care nu se armonizează cu viziunea generală a lui Dumnezeu, dar unii au viziuni specifice care de fapt lucrează împotriva viziunii generale a lui Dumnezeu. Şi eu m-am aflat o dată în această ultimă catogorie, deşi păstoream o comunitate în continuă creştere.

Şi atunci, care este scopul sau viziunea generală pe care Dumnezeu a dat-o fiecărui lucrător? Răspunsul poate fi găsit în Matei 28:18-20, un pasaj atât de familiar, încât îi pierdem adeseori înţelesul. Să analizăm fiecare verset în parte.

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18).

Isus a dorit ca ucenicii să înţeleagă că Tatăl Său I-a dat autoritatea supremă. Desigur, intenţia Tatălui a fost (şi este) aceea ca toţi să-I se supună Fiului, ca şi în cazul tuturor celor pe care îi investeşte cu autoritate. Dar Isus este unic prin faptul că Dumnezeu I-a dat toată autoritatea, în cer şi pe pământ, nu doar una limitată, aşa cum o dă oamenilor. Isus este Domn.

Aşa stând lucrurile, orice persoană care nu se raportează la Isus ca la Domnul său greşeşte. Mai presus de orice, Isus este în primul rând Domn. Tocmai de aceea în Noul Testament este numit de mai mult de 600 de ori „Domn“. (Mântuitor este numit de numai 15 ori). Din acest motiv a scris Pavel „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii“ (Rom. 14:9; subliniere personală). Isus a murit şi a înviat cu scopul de a stăpâni ca Domn peste oameni.

Credinţa care mântuieşte cu adevărat

Atunci când evangheliştii şi pastorii moderni îi invită pe cei nemântuiţi să „Îl accepte pe Isus ca Mântuitor“ (sintagmă sau concept niciunde precizat în Biblie), dovedesc de fapt o carenţă fundamentală în înţelegerea Evangheliei. Când temnicerul filipean, de exemplu, l-a întrebat pe Pavel ce să facă pentru a fi mântuit, Pavel nu i-a răspuns: „Primeşte-L pe Isus ca Mântuitor“. Ceea ce a spus a fost „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit…“ (Fapte 16:31; subliniere personală). Lua seama, nu vor fi mântuiţi doar pentru că îmbrăţişează o doctrină despre mântuire sau despre Isus, ci doar atunci când vor crede într-o persoană – Domnul Isus Hristos. Aceasta este credinţa care mântuieşte. Prea mulţi oameni consideră că sunt mântuiţi deoarece cred că moartea lui Isus a fost un sacrificiu suficient pentru păcatele lor, că mântuirea se câştigă prin credinţă sau o mulţime de alte lucruri despre Isus şi despre mântuire. Dar nu este adevărat. Şi Diavolul crede toate aceste lucruri despre Isus şi despre mântuire. Credinţa care mântuieşte este credinţa în Isus. Şi cine este El? El este Domn.

În mod normal, dacă eu cred în Isus ca Domn, voi şi acţiona ca atare, supunându-mă Lui din toată inima. Dacă nu mă supun Lui, nu cred în El. Dacă cineva spune „Cred că în cizmele mele este un şarpe veninos“ şi apoi le încalţă fără teamă, evident nu crede ceea ce afirmă. Oamenii care spun că se încred în Isus dar nu s-au pocăit încă de păcatele lor şi nu s-au predat Lui în inimile lor, sunt oameni care nu cred cu adevărat în Isus. Poate cred într-un Isus imaginar, dar nu în Isus-Domnul, Cel care are toată puterea în cer şi pe pământ.

Am spus toate aceste lucruri pentru că înţelegerea greşită a mesajului fundamental al creştinismului de către un lucrător îi va cauza mari probleme. Succesul acestuia nu va fi în nici un fel susţinut de Dumnezeu, deoarece denaturează cel mai important mesaj pe care El vrea ca lumea să îl audă. Chiar şi pastorul unei biserici în creştere poate eşua lamentabil în ceea ce priveşte împlinirea viziunii generale a lui Dumnezeu pentru lucrarea sa.

Marea viziunea

Să ne întoarcem la Matei 28:18-20. După ce Şi-a declarat autoritatea supremă, Isus a dat o poruncă:

„Aşadar duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20a).

Observă că Isus a folosit cuvântul „aşadar“. Altfel formulat, El a spus: „…deoarece am toată autoritatea…deoarece sunt Domn… bineînţeles că oamenii ar trebui să asculte de Mine… şi de aceea vă poruncesc (şi voi ar trebui să ascultaţi de Mine) să mergeţi şi să faceţi ucenici, învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit.“

Acesta este scopul general, viziunea de ansamblu a lui Dumnezeu pentru lucrarea noastră: Responsabilitatea noastră este aceea de a face ucenici care să păzească tot ce a poruncit Isus.

De aceea a spus Pavel că a primit harul şi apostolia „ca să aducem … la ascultarea credinţei pe toate neamurile“ (Rom. 1:5; subliniere personală). Scopul a fost ascultarea; mijlocul prin care se ajunge la ascultare este credinţa. Oamenii care se încred în mod sincer în Domnul Isus păzesc poruncile Lui.

De aceea a predicat Petru în ziua Cinzecimii „Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi“ (Fapte 2:36). Petru a dorit ca cei care L-au răstignit pe Isus să ştie că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos. Îl uciseseră pe Cel de care Dumnezeu dorea ca ei să asculte! Adânc tulburaţi, au întrebat: „Ce să facem?“, iar Petru a spus mai întâi de toate: „Pocăiţi-vă!“ Adică întoarceţi-vă de la neascultare la ascultare. Faceţi-L pe Isus Domn. Apoi Petru le-a spus să fie botezaţi aşa cum a poruncit Isus. Petru a format ucenici – urmaşi ascultători de Hristos – şi a început în mod adecvat cu mesajul adecvat.

Astfel, lucrătorul ar trebui să aibă abilitatea de a-şi evalua rezultatele. Fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: „Conduce lucrarea mea oamenii spre ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Hristos?“ Dacă ne punem această întrebare, vom reuşi. Dacă nu, vom eşua.

Evanghelistul care îndeamnă oameni doar să „Îl primească pe Isus“, fără a le spune să se pocăiască de păcatele lor – eşuează. Pastorul care încearcă să formeze o comunitate mare, organizând multe activităţi sociale şi încercând să mulţumească pe toată lumea – eşuează. Învăţătorul care nu predă decât „curente doctrinare“ carismatice moderne – eşuează. Apostolul care plantează biserici formate din oameni care afirmă că ei cred în Isus, dar care nu ascultă de El – eşuează. Prorocul care profeţeşte numai binecuvântările care urmează să se reverse peste oameni – eşuează.

Eşecul personal

Acum câţiva ani, când păstoream o biserică în creştere, Duhul Sfânt mi-a pus o întrebare care mi-a deschis ochii să văd cât de departe eram de îndeplinirea viziunii generale a lui Dumnezeu. În timp ce citeam despre judecata viitoare a oilor şi caprelor din Matei 25:31-46, Duhul Sfânt mi-a pus următoarea întrebare: „Dacă ar muri astăzi şi ar sta în faţa acestei judecăti, câţi dintre oamenii din comunitatea ta ar fi oi şi câţi ar fi capre?“ Sau, mai specific: „Câţi dintre oamenii din biserica ta au dat anul trecut mâncare pentru surorile şi fraţi flămânzi, apă pentru creştinii însetaţi, adăpost pentru cei fără acoperiş sau pentru urmaşii lui Hristos care călătoresc, haine pentru cei goi? Câţi i-au vizitat pe cei bolnavi sau pe credincioşii din închisori?“ Mi-am dat seama că foarte puţini dintre ei au făcut aceste lucruri sau altele similare, deşi toţi veneau la biserică, fredonau melodii de închinare, îmi ascultau predicile şi dădeau bani la colectă. Astfel, conform criteriilor creştine, nu se încadrau în categoria oilor şi în parte eu eram de vină, deoarece nu îi învăţasem despre cât de important era pentru Dumnezeu ca fiecare dintre noi să împlinească nevoile apăsătoare ale surorilor şi fraţilor noştri în Hristos. Nu îi învăţasem să păzească toate poruncile lui Hristos. De fapt, mi-am dat seama că neglijasem ceea ce era extrem de important pentru Dumnezeu – cea de a doua mare poruncă, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine – ca să nu mai vorbesc despre noua poruncă pe care ne-a dat-o Isus de a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. Mai mult, am înţeles în cele din urmă că, deşi predicam o versiune modestă a binecunoscutei „evanghelii a prosperităţii“, nu făceam altceva decât să propovăduiesc bisericii mele ceva ce era împotriva scopului general al lui Dumnezeu, acela de a face ucenici. Deşi Isus a dorit ca urmaşii Lui să nu îşi strângă comori pe pământ (vezi Mat. 6:19-24) şi să fie mulţumitori pentru ceea ce au, chiar dacă este vorba doar de hrana zilnică şi un acoperiş deasupra capului (vezi Evrei 13:5; 1 Tim. 6:7-8), eu predicam bisericii mele prospere că Dumnezeu dorea să aibă şi mai multe avuţii. Într-o anume măsură îi învăţam pe oameni să nu asculte de Isus (aşa cum fac sute şi mii de pastori din întreaga lumea).

De îndată ce am conştientizat ce făceam, m-am pocăit şi mi-am cerut iertare faţă de biserică. Am început să încerc să fac ucenici, învăţându-i să păzească toate poruncile lui Hristos. Şi am făcut acest lucru cu teamă şi emoţii, deoarece bănuiam că unii membrii ai bisericii nu doreau să împlinească sincer toate poruncile lui Hristos, preferând un creştinism convenţional care nu le cerea nici un sacrificiu personal. Şi am avut dreptate. După cum stăteau lucrurile, erau destule persoane cărora nu le păsa de creştinii din lume în suferinţă. Nu erau interesaţi să ducă Evanghelia celor care nu auziseră niciodată de ea. Erau interesaţi, în primul rând, să obţină mai mult pentru ei. Când venea vorba de sfinţenie, evitau doar acele păcate care generau scandal, care erau condamnate chiar şi de cei mai răi oameni, trăind o viaţă comparativă cu cea a majorităţii americanilor conservatori. Dar nu Îl iubeau într-adevăr pe Domnul, pentru că nu voiau să asculte de poruncile lui Isus, singurul mod prin care El a spus că ne putem dovedi dragostea faţă de El (Ioan 14:21).

Temerile mele s-au adeverit – unii creştini practicanţi nu erau altceva decât capre în piei de oaie. Când le-am cerut să se lepede de sine şi să îşi ia crucea, unii s-au mâniat. Pentru ei, biserica era în primul rând o interacţiune socială îmbinată cu muzică bună, tocmai ceea ce preferă oamenii în cluburi şi baruri. Tolerau predicile atâta vreme cât le vorbeau despre siguranţa mântuirii şi despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dar nu doreau să audă despre ceea ce le cerea Dumnezeu. Nu doreau să asculte oameni care le-ar pune la îndoială mântuirea. Nu erau dispuşi să îşi adapteze viaţa la dorinţele lui Dumnezeu, dacă trebuia plătit un preţ pentru asta. Bineînţeles, erau dispuşi să îşi împartă o parte din bani, atâta vreme cât reuşeai să îi convingi că Dumnezeu le va da mai mult în schimb şi cât beneficiau şi ei de ceva, de exemplu de îmbunătăţirea facilităţilor din biserică.

Timpul evaluării personale

Acesta este un moment potrivit pentru ca fiecare dintre lucrătorii care citesc această carte să îşi pună aceeaşi întrebare pe care mi-a pus-o mie Duhul Sfânt: „Dacă ar muri astăzi şi ar sta în faţa acestei judecăti, câţi dintre oamenii din biserica ta ar fi oi şi câţi ar fi capre?“ Când lucrătorii îi asigură că sunt mântuiţi pe cei din biserica lor care nu se comportă ca nişte oi, le spun exact opusul a ceea ce doreşte Dumnezeu să li se spună. Acel lucrător lucrează împotriva lui Hristos. Conform a ceea ce spune în Matei 25:31-46, el acţionează contrar a ceea ce Isus vrea să li se spună unor astfel de oameni. Motivul pentru care a spus Isus aceste cuvinte a fost acela de a-i avertiza pe cei care nu fac parte dintre oi. El nu doreşte ca aceştia să creadă că vor ajunge în Rai.

Isus a spus că toţi oamenii vor cunoaşte că suntem ucenicii Lui dacă ne iubim unii pe alţii (vezi Ioan 13:35). Cu siguranţă se referă la o dragoste care o depăşeşte pe cea existentă între necreştini, altfel ucenicii Lui nu ar putea fi deosebiţi de necredincioşi. Genul de dragoste despre care vorbea Isus este acea dragoste care se sacrifică. Dacă ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El, ne vom da viaţa unii pentru alţii (vezi Ioan 13:34; 1 Ioan 3:16-20). Ioan a scris, de asemenea, că ştim că am trecut de la moarte la viaţă, cu alte cuvinte că am fost născuţi din nou, dacă ne iubim unii pe alţii (vezi 1 Ioan 3:14). Oamenii nemulţumiţi, care îi vorbesc de rău şi îi urăsc pe lucrătorii ce predică împlinirea poruncilor lui Hristos, manifestă ei acea dragoste care îi caracterizează pe oamenii născuţi din nou? Dacă nu, atunci se încadrează în categoria caprelor şi sunt în drum spre Iad.

Ucenici din toate naţiunile

Înainte de a merge mai departe, să ne întoarceam încă o dată la Matei 28:19-20, Marea şi Principala Poruncă pe care a dat-o Isus ucenicilor Lui, pentru a vedea dacă mai putem desprinde şi alte adevăruri.

„Aşadar, duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20a).

Observă că Isus doreşte să facem ucenici din toate naţiunile sau, mai corect spus, conform originalului din limba Greacă – din toate grupurile etnice din lume. Dacă Isus a poruncit acest lucru, sunt determinat să cred că poate fi posibil. Putem face ucenici ai lui Hristos în fiecare grup etnic din lume. Această sarcină nu a fost dată doar primilor unsprezece ucenici, ci fiecăruia dintre ucenicii care au urmat, deoarece Isus le-a spus celor unsprezece să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ce le-a poruncit El. Astfel, cei unsprezece şi-au învăţat ucenicii să împlinească porunca lui Hristos de a face ucenici din toate naţiunile, poruncă ce se transmitea în mod direct fiecărui ucenic nou. Fiecare ucenic al lui Isus trebuie să fie implicat într-un fel sau altul în ucenicizarea naţiunilor.

Această situaţie explică în parte de ce nu a fost încă împlinită „Marea Însărcinare“. Deşi există milioane de creştini practicanţi, numărul ucenicilor care sunt într-adevăr dedicaţi ascultării de Isus este mult mai mic. Marea majoritate a creştinilor practicanţi nu este interesată să facă ucenici în fiecare grup etnic, deoarece pur şi simplu nu sunt dedicaţi împlinirii poruncilor lui Hristos. Atunci când vine vorba despre acest lucru, folosesc de obicei scuze precum: „Nu este lucrarea mea“ şi „Nu mă simt chemat în această direcţie“. Mulţi pastori fac asemenea afirmaţii, ca de altfel toţi cei ce sortează şi îşi aleg care dintre poruncile lui Hristos merită să fie inclusă în agenda lor.

Dacă fiecare dintre creştinii practicanţi ar crede cu adevărat în Domnul Isus Hristos, lumea întreagă ar fi auzit de mult Evanghelia. Dedicarea colectivă a ucenicilor lui Hristos ar fi făcut posibil acest lucru. Aceştia ar înceta să îşi mai irosească timpul şi banii pe lucruri temporale şi pieritoare şi le-ar folosi pentru a împlini ceea ce le-a poruncit Domnul lor. Totuşi, atunci când un pastor evlavios îşi anunţă biserica de vizita unui misionar ce va fi invitat să vorbească la serviciul duminical următor, trebuie să se aştepte ca numărul audienţiei din ziua respectivă să scadă. Mulţi dintre cei încadraţi în categoria caprelor vor sta acasă sau vor merge în altă biserică. Nu sunt interesaţi să împlinească ultima poruncă a Domnului Isus Hristos. De cealaltă parte, cei din categoria oilor vor fi întotdeauna entuziasmaţi de perspectiva implicării în ucenicizarea tuturor naţiunilor.

Un ultim gând referitor la Matei 28:18-20: Isus le-a spus, de asemenea, ucenicilor să îi boteze pe cei ce vor deveni ucenici, iar apostolii au împlinit cu credincioşie această poruncă. I-au botezat îndată pe cei ce s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus. Botezul reprezintă identificarea credinciosului cu moartea şi învierea lui Hristos. Noii creştini au murit şi au înviat ca o creaţie nouă în Hristos. Isus a vrut să fie ilustrat acest adevăr prin botezarea fiecărui nou creştin, pentru a-şi aduce aminte că acum este o făptură nouă, care are o nouă identitate. Este un singur duh cu Hristos şi i s-a dat puterea de a asculta de Dumnezeu prin Hristos care trăieşte în el. Era mort în păcatele sale, dar acum a fost curăţit şi adus la viaţă prin Duhul Sfânt. Nu a fost „doar iertat“, ci transformat radical. Astfel, Dumnezeu ne indică încă o dată că adevăraţii credincioşi sunt oameni schimbaţi care se comportă foarte diferit faţă de cum au acţionat când erau morţi spiritual. Ultimele cuvinte ale lui Isus implică acest adevăr: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28:29). Nu ţi se pare rezonabil să considerăm că prezenţa continuă a lui Hristos în oameni ar trebui să le influenţeze comportamentul?

Isus defineşte ucenicia

Am stabilit că scopul principal pe care ni l-a dat Isus este să facem ucenici, adică oameni care s-au pocăit de păcatele lor şi care învaţă şi păzesc poruncile Lui. Apoi, în Ioan 8:31 şi 32, Isus defineşte ce este un ucenic:

„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“

Conform spuselor lui Isus, ucenici autentici sunt aceia care rămân şi se stabilesc în cuvântul Lui. Aceştia, pe măsură ce învaţă adevărul din Cuvântul Lui, sunt „elibaraţi“, iar paragrafele următoare indică faptul că Isus vorbea despre eliberarea de păcat (vezi Ioan 3:34-36). Deci, din definiţia lui Isus, vedem încă o dată că ucenicii sunt aceia care învaţă şi împlinesc poruncile Lui.

Mai târziu Isus le-a zis:

„Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei“ (Ioan 15:8; subliniere personală).

Astfel, conform definiţiei dată de Isus, ucenicii Îl glorifică pe Dumnezeu aducând roadă. Aceia care nu aduc nici un rod nu dovedesc că sunt ucenicii Lui.

Isus a vorbit şi mai clar despre rodul adus de ucenicii veritabili în Luca 14:25-33. Să citim pentru început versetul 25:

Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors, şi le-a zis…

Se mulţumea Isus doar cu faptul că Îl urmau „multe“ noroade? Îşi împlinise scopul acum că reuşise să câştige o biserică mare?

Nu, Isus nu era mulţumit doar pentru că avea în preajmă multe noroade care Îi ascultau predicile, Îl priveau săvârşind miracole şi mâncau câteodată din mâncarea pe care le-o dădea El. Isus caută oameni care să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea şi raţiunea lor. El doreşte oameni care să păzească poruncile Lui. El vrea ucenici. De aceea le-a spus mulţumilor care Îl urmau:

„Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:26).

Nu există nici o îndoială: Isus a stabilit un criteriu pentru cine doreşte să Îi fie ucenic. Dar trebuie oare ca ucenicii Lui să îi urască literal pe toţi aceşti oameni pe care în mod natural îi iubesc cel mai mult? Foarte puţin probabil, de vreme ce Scripturile ne poruncesc să ne onorăm părinţii şi să ne iubim soţii/soţiile şi copii.

Isus folosea de fapt hiperbola, adică exagera cu scopul de a sublinia ceva. Redus la esenţă, nu a vrut să spună decât că: dacă vrem să Îi fim ucenici trebuie să Îl iubim mai presus de orice, mult mai mult decât pe cei dragi. Aşteptarea lui Isus este absolut rezonabilă de vreme ce este Dumnezeul pe care ar trebui să Îl iubim cu toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea şi raţiunea noastră.

Nu uita: slujba lucrătorilor este aceea de a face ucenici, ceea ce înseamnă că trebuie să multiplice acel gen de oameni care să Îl iubească pe Isus mai presus de orice, cu mult mai mult decât îşi iubesc soţii/soţiile, copii sau părinţii. Ar fi bine ca fiecare dintre lucrătorii care citesc aceste rânduri să se întrebe: „În ce măsură reuşesc să multiplic astfel de oameni?“

Cum îi recunoaştem pe cei care Îl iubesc pe Isus? El ne-a spus în Ioan 14:21: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte.“ De aceea, ar fi potrivit să concluzionăm că oamenii care Îl iubesc pe Isus mai mult decât îşi iubesc soţiile/soţii, copii şi părinţii sunt aceia care împlinesc poruncile Lui. Ucenicii lui Isus păzesc poruncile Lui.

A doua cerinţă

Isus a continuat să vorbească mulţimilor care Îl urmau în ziua aceea, spunând:

„Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:27).

Aceasta este ce-a de a doua cerinţă pe care a stabilit-o Isus pentru a putea deveni ucenicii Săi. Ce a vrut să spună? Li se cere ucenicilor să poarte literal în spate bucăţi mari de lemn? Nu, Isus folosea din nou hiperbola.

Majoritatea, dacă nu chiar toţi evreii care Îl ascultau pe Isus asistaseră la moartea pe cruce a infractorilor condamnaţi. Romanii crucificau infractorii pe un drum public în afara cetăţii, încercând să minimalizeze rata infracţiunilor prin maximizarea efectului crucificării.

De aceea, presupun că expresia „poartă-ţi crucea“ era destul de folosită în zilele lui Isus. Fiecare persoană crucificată auzise soldaţii romani spunând: „Ia-ţi crucea şi urmează-mă!“

Acestea erau cuvinte înspăimântătoarea pentru condamnaţi, deoarece ştiau că marchează începutul orelor şi chiar zilelor de agonie terifiantă. O astfel de expresie trebuie să se fi răspândit relativ uşor, înţelegându-se prin ea „Acceptă greutăţile inevitabile care îţi vor sta în cale“.

Imi imaginez taţii spunându-le fiilor: „Fiule, ştiu că urăşti să desfunzi haznaua. Este o muncă murdară şi urât mirositoare. Dar este responsabilitatea ta să faci asta o dată pe lună, aşa că poartă-ţi crucea. Du-te şi desfundă haznaua.“ Îmi imaginez soţiile spunându-le soţilor: „Dragul meu, ştiu cât de mult urăşti să plăteşti taxe romanilor. Dar astăzi a venit vremea şi colectorul de taxe se îndreaptă spre noi chiar acum. Aşa că poartă-ţi crucea. Du-te şi plăteşte-i omului.“

A-ţi lua crucea este sinonim cu a renunţa la sine, acesta fiind sensul pe care l-a folosit şi Isus în Matei 16:24: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.“ Am putea parafraza versetul astfel: „Dacă doreşte cineva să Mă urmeze, să-şi pună de o parte propriile planuri, să îmbrăţişeze greutăţile inevitabile care vor veni ca o consecinţă a deciziei luate, şi să Mă urmeze.“

Deci, adevăraţii ucenici sunt dispuşi să sufere de dragul de a-L urma pe Isus. Şi-au făcut deja socoteala preţului de plătit înainte de a începe, şi, ştiind că greutăţile sunt inevitabile, au pornit la drum hotărâţi să termine cursa. Afirmaţiile făcute în continuare de Isus referitor la cântărirea preţului susţine această interpretare. Au fost folosite în acest scop două ilustraţii:

„Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el, şi să zică: «Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.» Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălat împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace“ (Luca 14:28-32).

Isus nu putea fi mai clar de atât: „Dacă vreţi să fiţi ucenicii Mei, cântăriţi dinainte preţul ca să nu renunţaţi atunci când drumul devine anevoios. Ucenicii veritabili acceptă greutăţile care vin ca rezultat al faptului că Mă urmează pe Mine.“

A treia cerinţă

Isus a mai enumerat încă un criteriu al uceniciei pentru mulţimile care Îl ascultau în ziua aceea:

„Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14:33).

Ar fi din nou logic să concluzionăm că Isus folosea hiperbola. Nu trebuie să renunţăm la toate bunurile noastre în sensul de a rămâne fără acoperiş, haine sau mâncare. Trebuie, totuşi, să renunţăm la toate posesiunile noastre, în sensul de a le încredinţa lui Dumnezeu şi a nu ne mai închina lor, ci a-L sluji pe Dumnezeu cu ele. Consecinţa va presupune cu siguranţă renunţarea la multe din posesiunile care nu ne sunt necesare, precum şi trăirea unei vieţi modeste de administrare şi împărţire evlavioasă a bunurilor, aşa cum au făcut primii creştini despre care citim în Faptele Apostolilor. A fi ucenicul lui Hristos înseamnă a asculta de poruncile Lui, iar El le-a poruncit urmaşilor Lui să nu îşi adune comori pe pământ, ci sus în cer.

Pe scurt, conform a ceea ce a spus Isus, dacă vreau să fiu ucenicul Lui, trebuie să aduc roade; trebuie să Îl iubesc mai presus de orice, mult mai mult decât îmi iubesc propria familie; trebuie să fiu dispus să înfrunt greutăţile inevitabile care vor veni ca o consecinţă a deciziei personale de a-L urma; şi trebuie să folosesc veniturile şi posesiunile mele aşa cum îmi spune El. (Şi multe dintre poruncile Lui au ceva de spus în această privinţă, de aceea nu trebuie să ne păcălim singuri, aşa cum fac mulţi, spunându-ne: „Dacă Dumnezeu mi-ar spune ce să fac cu toate bunurile mele, aş face tot ce mi-ar cere.“)

Acesta este genul de urmaşi devotaţi ai lui Hristos pe care noi, lucrătorii spirituali, avem responsabilitatea să îi formăm! Acesta este scopul menit de Dumnezeu pentru noi! Suntem chemaţi să fim lucrători care să formeze ucenici.

Iată un adevăr fundamental pe care mulţi dintre lucrătorii spirituali din întreaga lume îl pierd cu desăvârşire din vedere. Dacă şi-ar evalua lucrarea, aşa cum am făcut eu, ar fi nevoiţi să accepte, ca şi mine, că s-au îndepărtat cu mult de la împlinirea dorinţei şi aşteptărilor lui Dumnezeu. Când am analizat nivelul de devotament faţă de Hristos al oamenilor din comunitatea mea, nu m-am îndoit că vor fi mulţi care nu vor putea fi clasificaţi drept ucenici veritabili.

Pastore, gândeşte-te la comunitatea pe care o ai în grijă. Pe câţi dintre oamenii tai îi consideră Isus ucenicii Lui, conform criteriilor din Luca 14:26-33? Evanghelistule, mesajul predicat de tine formează oameni care să se dedice împlinirii tuturor poruncilor lui Hristos?

Acum este momentul să ne evaluăm lucrările înainte de a sta în faţa lui Isus la evaluarea finală. Dacă sunt departe de împlinirea scopului Său, eu aş prefera să aflu mai degrabă acum, decât atunci. Tu nu?

Un ultim gând

În mod evident Isus doreşte ca oamenii să fie ucenicii Lui, după cum le-a şi spus mulţimilor prin cuvintele din Luca 14:26-33. Cât de important este să devenim ucenicii Lui? Putem alege să nu Îi fim ucenici? Isus a răspuns acestor întrebări la sfârşitul discursului din Luca 14:34-35.

„Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă“ (Luca 14:34-35).

Observă că nu este doar o afirmaţie fără legătură cu cele spuse anterior. Sarea ar trebui să săreze. De aceea se numeşte sare. Dacă îşi pierde puterea de a săra, nu mai este bună de nimic şi este „aruncată afară“.

Ce legătură are acest lucru cu a fi ucenic? Aşa cum sarea trebuie să aibă puterea de a săra, tot aşa şi Isus Se aşteaptă ca oamenii să Îi fie ucenici. De vreme ce este Dumnezeu, singura obligaţie rezonabilă este aceea de a-L iubi mai presus de orice şi de a ne lua crucea. Dacă nu vom deveni ucenicii Lui, respingem însuşi scopul pentru care ne-a creat. Nu mai suntem buni de nimic şi suntem „aruncaţi afară“. Nu prea sună a „Rai“, nu-i aşa?

Cu o altă ocazie, Isus le-a spus ucenicilor (vezi Mat. 5:1):

„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni“ (Mat. 5:13).

Iată câteva avertismente destul de serioase. În primul rând, Dumnezeu Se poate folosi numai de cei care sunt ca sarea (metaforă clară pentru „supunere totală“). Ceilalţi, „nu mai sunt buni de nimic…decât să fie lepădaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni.“ În al doilea rând, este posibil ca cei ce sunt „sare“ să îşi piardă „gustul“, alftel Isus nu ar fi avut nici un motiv să Îşi avertizeze ucenicii. În ce măsură contrazic aceste adevăruri învăţăturile tuturor celor ce afirmă astăzi că putem ajunge în Rai şi fără să fim ucenici ai lui Hristos sau că mântuirea nu se poate pierde? Vom discuta mai detaliat despre aceste idei eronate în capitolele viitoare.

[1] Pe parcursul acestei cărţi mă voi referi la lucrători folosind masculinul doar pentru a fi consecvent şi pentru că majoritatea lucrătorilor cu vocaţie, ca de exemplu pastorii, sunt bărbaţi. Totuşi, pe baza Scripturilor, sunt convins că Dumnezeu cheamă şi femeile pentru lucrări spirituale vocaţionale şi chiar cunosc câteva femei ale căror lucrări sunt eficiente. Acest subiect va fi dezbătut în capitolul intitulat Implicarea femeilor în lucrare.

Din punct de vedere biblic, ucenicul este un om care crede sincer în Domnul Isus Hristos, care rămâne în Cuvântul Lui şi care este în mod constant eliberat de păcat. Ucenic este cel care învaţă să păzească toate poruncile lui Hristos, care Îl iubeşte pe Isus mai mult decât propria familie, confortul şi bunurile personale şi care manifestă dragoste prin stilul de viaţă. Cei ce sunt cu adevărat ucenici ai lui Isus se iubesc unii pe alţii şi demonstrează această dragoste în mod practic[1]. Acesta este genul de oameni de care are nevoie Isus.

Este clar că cei care nu sunt ucenicii Domnului nu pot face alţi ucenici. De aceea, înainte de a încerca să facem ucenici pentru El, trebuie să fim siguri că noi înşine suntem ucenicii Lui. Atunci când le este evaluată lucrarea conform definiţiei biblice a ceea ce ar trebui să fie un ucenic, mulţi lucrători nu se clasifică. Nici nu poate fi vorba ca astfel de lucrători să facă ucenici, şi, de fapt, nici nu încearcă. Nu sunt suficient de dedicaţi lui Isus Hristos pentru a îndura dificultăţile care apar atunci când vrei să modelezi ucenici autentici.

Voi considera că lucrătorii care vor continua să citească această carte sunt cu adevărat ucenici ai Domnlui Isus Hristos, devotaţi împlinirii poruncilor Lui. Dacă nu faci parte din această categorie, nu are nici un sens să citeşti mai departe, decât dacă doreşti din tot sufletul să devii un ucenic autentic. Nu mai aştepta! Lasă-te pe genuchi şi pocăieşte-te! Prin harul Său minunat, Dumnezeu te va ierta şi te va face o creaţie nouă în Hristos.

Redefinirea uceniciei

Deşi Isus a menţionat foarte clar ce este un ucenic, mulţi i-au înlocuit definiţia cu una personală. De exemplu, pentru unii, cuvântul ucenic este un termen vag care se aplică tuturor celor care declară că sunt creştini. Pentru ei, cuvântul ucenic a fost dezgolit de tot mesajul biblic.

Alţii consideră că ucenicia este un al doilea pas, opţional, pe care îl fac credincioşii care doresc să se dedice mai mult. Aceştia consideră că poţi fi un credincios consacrat şi fără să fii ucenicul lui Isus! Deoarece este foarte greu să ignore faptul că Scripturile vorbesc clar despre cerinţa lui Isus specifică de a face ucenici şi criteriile ce trebuiesc respectate, se spune că există două categorii de credincioşi care merg în Rai: creştinii, cei care cred în Isus, şi ucenicii, cei care cred şi sunt devotaţi total lui Isus. Se spune adesea că această dublă clasificare cuprinde mulţi creştini şi puţini ucenici, dar că ambele categorii vor merge în Rai.

Această doctrină nu face altceva decât să neutralizeze porunca lui Hristos de a face ucenici, care la rândul ei neutralizează formarea altor ucenici. Dacă a deveni ucenic înseamnă a te lăpăda de tine însuţi şi a trece prin greutăţi şi dacă a fi ucenic este o alternativă opţională, marea majoritate va alege să nu devină ucenici, mai ales dacă gândesc că vor fi primiţi în cer şi ca non-ucenic.

În acest caz, iată câteva întrebări foarte importante pe care să ni le punem: Ne învaţă Scriptura că putem merge în Rai fără a fi mai înainte ucenici ai lui Isus Hristos? Este ucenicia un pas opţional pentru credincioşi? Există două categorii de creştini: credincioşii nededicaţi şi ucenicii devotaţi?

Răspunsul la toate aceste întrebări este Nu. Nicăieri în Noul Testament nu ni se spune că există două categorii de creştini: credincioşii şi ucenicii. Dacă citim Faptele Apostolilor, vom vedea referiri repetate la ucenici şi este foarte clar că nu se vorbeşte despre o clasă superioară de credincioşi, adică cei ce sunt mai devotaţi decât ceilalţi. Oricine credea în Isus era un ucenic[2]. De fapt, „pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia“ (Fapte 11:26; subliniere personală).

Comentariul lui Isus

Cu siguranţă Isus nu a considerat că a deveni ucenic este un pas secundar şi opţional pentru credincioşi. Cele trei cerinţe ale Lui din Luca 14 referitoare la ucenicie nu erau adresate sub forma unei invitaţii făcută credincioşilor de a trece la un nivel superior de dedicare. Din contră, cuvintele Lui se adresau fiecărui om din mulţime. Ucenicia este primul pas în relaţia cu Dumnezeu. Mai mult, citim în Ioan 8:

Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:30-32).

Nimeni nu poate aduce argumente inteligente împotriva adevărului de netăgăduit că Isus le vorbea unor credincioşi nou convertiţi despre cum pot fi ucenicii Lui. Isus nu le-a spus acestor noi creştini: „Cândva, în viitor, poate veţi dori să faceţi un alt pas, un pas spre dedicare, pentru a deveni ucenicii Mei.“ Nu, Isus le-a vorbit acestor noi credincioşi ca şi când S-ar fi aşteptat ca ei să devină deja ucenicii Lui, ca şi când cuvintele credincios şi ucenic ar fi fost sinonime.

Isus ştia că simplu fapt că oamenii erau religioşi nu le garanta autenticitatea credinţei. Ştia, de asemenea, că cei ce credeau cu adevărat că El era Fiul lui Dumnezeu se şi comportau ca atare – deveneau îndată ucenicii Lui – tânjind să fie pe placul Stăpânului şi să asculte de El. Asemenea credincioşi/ucenici vor rămâne în mod natural în Cuvântul Lui, strângându-l în inima lor. Şi pe măsură ce vor învăţa poruncile Lui şi vor descoperi voia Lui, vor fi eliberaţi progresiv de păcat. De aceea, încă de la bun început, Isus i-a provocat pe aceşti noi credincioşi să se autoevalueze. Afirmaţia Lui: „Sunteţi în adevăr ucenicii Mei“ indică faptul că exista posibilitatea ca ei să nu fie ucenici veritabili, ci doar declaraţi. Probabil că se înşelau singuri. Numai dacă treceau testul lui Isus puteau fi siguri că erau cu adevărat ucenicii Lui. (Şi, din ceea ce citim în continuarea dialogului din Ioan 8:37-59, se pare că Isus avea motive întemeiate să se îndoiască de sinceritatea lor.)[3]

Pasajul nostru cheie, Matei 28:18-20, demolează el însuşi teoria că ucenicii ar reprezenta o clasă superioară de creştini – credincioşii dedicaţi. Isus a poruncit în Marea Trimitere ca ucenicii să fie botezaţi. Este clar că, în conformitate cu informaţiile din Fapte, apostolii nu au aştepat până când noii credincioşi au făcut „un al doilea pas spre o dedicare definitivă“ înainte de a-i boteza. Apostolii i-au botezat aproape imediat după convertirea lor. Au considerat că toţi credincioşii adevăraţi erau implicit ucenici. În acest sens, cei care cred că ucenicii sunt numai creştinii devotaţi îşi contrazic propria teologie. Majoritatea dintre ei botează pe oricine declară că se încrede în Isus, fără să aştepte să atingă nivelul de devotament necesar „uceniciei“. Însă, dacă ar crede într-adevăr ceea ce predică, ar trebui să îi boteze doar pe cei ce ajung la nivelul uceniciei, ceea ce ar însemna puţini.

Poate că un ultim argument împotriva acestei doctrine diabolice va fi de ajuns. Dacă ucenicii sunt diferiţi de credincioşi, de ce a scris Ioan că dragostea faţă de fraţi este semnul distinctiv al credincioşilor cu adevărat născuţi din nou (vezi 1 Ioan 3:14), iar Isus a spus că dragostea de fraţi este semnul distinctiv al celor ce îi sunt ucenici în adevăratul sens al cuvântului (Ioan 13:35)?

Originea acestei doctrine false

Dacă în Biblie nu găsim ideea a două clase separate de creştini, credincioşii şi ucenicii, care sunt fundamentele acestei doctrine? Răspunsul este următorul: această doctrină este susţinută doar de o altă doctrină falsă despre mântuire, ce pretinde că cerinţele pentru ucenicie nu sunt compatibile cu doctrina mântuirii prin har. Pe baza acestei logici s-a tras concluzia că cerinţele nu se aplică şi mântuirii. Astfel, ucenicia este un pas opţional pentru credincioşii care sunt mântuiţi prin har.

Marele defect al acestei teorii constă în faptul că există dovezi biblice care o contrazic. De exemplu, ce ar putea fi mai clar decât ceea ce a spus Isus la încheierea Predicii de pe Munte, după ce enumerase mai multe porunci?

„Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Mat. 7:21).

În mod evident, cu această ocazie şi în multe alte împrejurări, Isus a legat ascultarea de mântuire. Cum putem reconcilia numeroasele pasaje din Scriptură asemănătoare celui de mai sus, cu afirmaţia Bibliei că mântuirea se câştigă prin har? Este foarte simplu. Dumnezeu, prin harul Său nespus de mare, oferă momentan fiecăruia dintre noi posibilitatea de a se pocăi, de a crede şi de a fi născut din nou, dându-i puterea de a trăi în ascultare, prin Duhul Sfânt. Deci, mântuirea se câştigă prin credinţă. Fără harul Lui, nimeni nu ar putea fi mântuit, deoarece toţi au păcătuit. Păcătoşii nu merită mântuirea. De aceea este nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a putea fi salvaţi.

Harul lui Dumnezeu este revelat în foarte multe aspecte referitoare la mântuirea personală. Este relevat prin moartea lui Isus pe cruce, prin faptul că Dumnezeu ne cheamă la Evanghelie, că ne îndreaptă paşii spre Hristos, că ne convinge de păcatele noastre, că ne dă posibilitatea de a ne pocăi, că ne regenerează şi ne umple cu Duhul Sfânt, că rupe puterea păcatului asupra vieţilor noastre, că ne dă puterea de a trăi vieţi curate, că ne disciplinează atunci când păcătuim şi aşa mai departe. Nu merităm nici una dintre aceste binecuvântări. Suntem mântuiţi prin credinţă de la început şi până la sfârşit.

Totuşi, conform Scripturii, nu suntem mântuiţi numai „prin har“, ci şi „prin credinţă“: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă“ (Efeseni 2:8a; subliniere personală). Ambele componente sunt necesare şi, evident, compatibile. Mântuirea unei persoane necesită atât harul, cât şi credinţa. Dumnezeu Îşi manifestă dragostea, iar noi răspundem prin credinţă. Credinţa autentică are ca rezultat direct respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum a scris Iacov în al doilea capitol al epistolei sale, credinţa fără fapte este moartă, fără valoare şi nu aduce mântuirea (vezi Iacov 2:14-26).[4]

Adevărul este că harul lui Dumnezeu nu a dat nimănui libertatea de a păcătui, ci reprezintă mai degrabă o oportunitate temporară pentru pocăinţă şi naştere din nou. După moarte, nu mai este nici o posibilitate de a te pocăi şi a fi născut din nou şi, astfel, harul lui Dumnezeu nu mai este disponibil. De aceea, harul de a mântui nu poate fi decât temporar.

Femeia mântuită de Isus prin har şi credinţă

O ilustraţie perfectă de mântuire oferită prin har şi credinţă este aceea găsită în relatarea întâlnirii lui Isus cu femeia prinsă în timp ce comitea adulter. Isus i-a spus: „Nici Eu nu te osândesc. [Acesta este har, deoarece merita să fie condamnată.] Du-te, şi să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 8:11; subliniere personală). Deşi merita să moară, Isus a lăsat-o să plece. Totuşi, a lăsat-o să plece cu un avertisment: să nu mai păcătuieşti. Iată ceea ce spune Isus fiecărui păcătos din lume: „Nu te voi condamna. Meriţi să mori şi să îţi petreci veşnicia în Iad, dar Eu îţi arăt îndurare. Harul Meu, totuşi, este doar temporar, aşa că pocăieşte-te. Opreşte-te acum, înainte ca harul Meu să se sfârşească iar tu să stai în faţa tronului Meu de judecată şi să fii găsit vinovat.“

Să presupunem că femeia adulteră s-a pocăit, aşa cum a învăţat-o Isus. Dacă a făcut acest lucru, ea a fost mântuită prin har, prin credinţă. A fost mântuită prin har pentru că, fiind păcătoasă, nu ar fi putut fi niciodată mântuită fără harul lui Dumnezeu. Nu ar fi putut spune niciodată că şi-a câştigat mântuirea prin propriile fapte. Şi a fost mântuită prin credinţă deoarece a crezut în Isus şi implicit în ceea ce i-a spus El, ţinând seama de avertismentul Lui şi renunţând la păcat înainte de a fi prea târziu. Oricine crede sincer în Isus se va pocăi, deoarece El a avertizat că dacă oamenii nu se pocăiesc, vor pieri (vezi Luca 13:3). De asemenea, Isus a declarat în mod solemn că numai cei care vor face voia Tatălui vor ajunge în Împărăţia cerurilor (Mat. 7:21). Cine crede în Isus, va crede şi va lua în considerare şi avertismentul Lui.

Dar să presupunem că femeia adulteră nu s-a pocăit de păcatul ei. A continuat să păcătuiască şi apoi a murit şi a ajuns în faţa tronului de judecată al lui Isus. Imaginează-ţi că aceasta i-ar spune lui Isus: „O, Isus! Mă bucur atât de mult să Te văd! Acum îmi aduc aminte că nu m-ai condamnat când erai pe pământ şi am fost adusă în faţa Ta pentru păcatul meu. Cu siguranţă vei fi la fel de îndurător. Nu m-ai condamnat atunci, sigur nu mă vei condamna nici acum!“ Ce crezi? O va primi Isus în Rai? Răspunsul este evident. Pavel a avertizat: „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii…nici preacurvarii…nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Cor. 6:9-10).

Aceste lucruri ne spun că toate cerinţele lui Isus pentru ucenicie conduc spre una singură: aceea de a avea o credinţă veritabilă, adică o credinţă care să mântuiască. Şi oricine are această credinţă este mântuit prin har, prin credinţă. Nu există argumente biblice pentru afirmaţia că, deoarece mântuirea este oferită prin har, cerinţele lui Isus pentru ucenicie devin incompatibile cu cerinţele pentru mântuire. Ucenicia nu este un pas opţional pentru creştini; ucenicia este mai de grabă dovada unei credinţei autentice.[5]

Astfel stând lucrurile, pentru a fi biruitor în ochii lui Dumnezeu, un lucrător ar trebui să înceapă adecvat procesul de ucenicie prin predicarea adevăratei Evanghelii, chemând oamenii la o viaţă de credinţă în ascultare. Atunci când lucrătorii promovează falsa doctrină că ucenicia este un pas opţional pentru creştini spre dedicare, ei lucrează împotriva poruncii lui Hristos de a face ucenici şi promovează o doctrină şi un har false. Numai ucenicii autentici ai lui Hristos au credinţa care mântuieşte cu adevărat şi vor merge în Rai, aşa cum a promis şi Isus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Mat. 7:21).

Noua Evanghelie Falsă

Datorită unui concept fals referitor la harul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea, Evanghelia modernă a fost deseori dezbrăcată de elementele biblice esenţiale, deoarece erau considerate incompatibile cu mesajul harului. Dar o Evanghelie falsă nu poate produce decât creştini falşi, motiv pentru care, la doar câteva săptămâni de la „primirea lui Hristos“, un mare procentaj de noi-convertiţi moderni nu mai rămân în biserici. Mai mult, mulţi dintre cei care merg la biserică sunt destul de greu de diferenţiat de cei ce nu sunt născuţi din nou, având aceleaşi valori şi practicând aceleaşi păcate ca şi vecinii lor. Şi toate acestea datorită faptului că nu cred în mod real în Domnul Isus Hristos şi nu au fost născuţi din nou.

Unul dintre elementele esenţiale scoase în prezent din noua Evanghelie este chemarea la pocăinţă. Mulţi lucrători au sentimentul că dacă le spun oamenilor să nu mai păcătuiască (aşa cum i-a spus Isus femeii prinse în actul adulterului) ar fi echivalent cu a le spune că sunt mântuiţi nu prin har, ci prin fapte. Însă acest lucru nu este adevărat, deoarece Ioan Botezătorul, Isus, Petru şi Pavel au proclamat toţi patru că pocăinţa este absolut necesară pentru a putea fi mântuit. Dacă predicarea pocăinţei neagă în vreun fel harul lui Dumnezeu în procesul mântuirii, înseamnă că toţi au negat acest lucru, şi Ioan Botezătorul şi Isus şi Petru şi Pavel. Însă aceştia au înţeles că harul lui Dumnezeu oferă oamenilor posibilitatea temporară de a se pocăi, nu de a continua să păcătuiască.

De exemplu, atunci când Ioan Botezătorul a proclamat ceea ce Luca numeşte „Evanghelie“, mesajul central a fost pocăinţa (vezi Luca 3:1-18). Cei ce nu se pocăiau ajungeau în Iad (vezi Mat. 3:10-12; Luca 3:17).

Isus a predicat pocăinţa încă de la începutul lucrării Sale (vezi Mat. 4:17). El a avertizat oamenii că dacă nu se vor pocăi, vor pieri (vezi Luca 13:3, 5).

Când Isus i-a trimis pe cei doisprezece să predice în mai multe cetăţi, „ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa“ (Marcu 6:12; subliniere personală).

După ce a înviat, Isus le-a spus să ducă lumii întregi mesajul pocăinţei, deoarece acesta reprezenta cheia ce deschidea uşa către iertare:

Şi le-a zis: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim“ (Luca 24:46-47; subliniere personală).

Apostolii s-au supus poruncilor lui Isus. Când Petru a predicat în ziua Cincizecimii, cei ce îl ascultau, după ce au înţeles adevărul despre Omul pe care tocmai Îl răstigniseră, l-au întrebat pe Petru ce să facă. Răspunsul acestuia a fost că, mai întâi de toate, trebuiau să se pocăiască (vezi Fapte 2:38).

A două predică a lui Petru în public, cea de la pridvorul lui Solomon, conţinea un mesaj identic. Păcatele nu pot fi şterse fără pocăinţă.[6]

„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…“ (Fapte 3:19a; subliniere personală).

Când Pavel s-a aflat în faţa regelui Agripa, el a declarat că Evanghelia propovăduită de el a conţinut întotdeauna mesajul pocăinţei:

„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor“ (Fapte 26:19-20; subliniere personală).

În Atena, Pavel i-a avertizat pe cei care îl ascultau că fiecare va sta în faţa lui Hristos la judecată, iar cei ce nu s-au pocăit vor fi luaţi pe nepregătite:

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…“ (Fapte 17:30-31; subliniere personală).

În predică lui de rămas bun către prezbiterii din Efes, Pavel a menţionat pocăinţa o dată cu credinţa, ca fiind parte esenţială din mesaj:

„Ştiţi că n-am ascuns nimic … şi nu m-am temut … să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos“ (Fapte 20:20a, 21; subliniere personală).

Această listă cu dovezi scripturale ar trebui să fie suficientă pentru a convinge pe oricine că Evanghelia nu este vestită decât dacă este proclamată şi pocăinţa. Relaţia cu Dumnezeu începe prin pocăinţă. Fără aceasta nu există iertarea de păcate.

Redefinirea Pocăinţei

Chiar şi în lumina atâtor dovezi biblice ce susţin că mântuirea depinde de pocăinţă, unii lucrători tot mai găsesc modalităţi prin care să-i anuleze obligativitatea, denaturându-i înţelesul clar pentru a o face compatibilă cu concepţiile lor defectuoase despre harul lui Dumnezeu. Prin noua lor definiţie, pocăinţa nu este mai mult de o schimbare a perspectivei referitoare la cine este Isus şi încă una care, în mod surprinzător, nu produce neapărat o schimbare în caracterul persoanei respective.

Dar ce aşteptau predicatorii nou-testamentali când chemau oamenii la pocăinţă? Îi îndemnau să îşi schimbe părerea despre cine este Isus sau să îşi schimbe comportamentul? Pavel a crezut că adevărata pocăinţă cerea o schimbare a comportamentului. Am citit deja mărturia lui referitoare la decenii de lucrare, aşa cum a declarat în faţa regelui Agripa:

„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor“ (Fapte 26:19-20; subliniere personală).

Şi Ioan Botezătorul credea, de asemenea, că pocăinţa era mai mult decât o schimbare a minţii vis-a-vis de anumite realităţi teologice. Atunci când cei ce îl ascultau răspundeau chemării sale la pocăinţă şi îl întrebau ce trebuie să facă, el enumera anumite schimbări specifice de comportament (vezi Luca 3:3, 10-14). De asemenea, îi ridiculiza pe farisei şi saduchei, deoarece doar se prefăceau că se pocăiesc şi i-a avertizat că vor ajunge în Iad dacă pocăinţa lor nu este sinceră:

Dar cînd a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră…Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc“ (Mat. 3:7-10; subliniere personală).

Isus a predicat acelaşi mesaj de pocăinţă ca şi Ioan (vezi Mat. 3:2; 4:17). În Luca 11:32 chiar a afirmat că locuitorii din Ninive s-au pocăit la propovăduirea lui Iona (vezi Luca 11:32). Oricine a citit cartea Iona ştie că cetăţenii din Ninive au făcut mai mult decât să îşi schimbe părerea; ei şi-au schimbat, de asemenea, modul de a acţiona, întorcându-se de la păcat. Isus a numit această atitudine pocăinţă.

Pocăinţa biblică este o schimbare voită a comportamentului, ca o consecinţă a credinţei autentice izvorâtă din inimă. Când un lucrător propovăduieşte Evanghelia fără a menţiona nevoia de o schimbare reală a comportamentului care validează pocăinţa, acesta lucrează de fapt împotriva dorinţei lui Hristos de a face ucenici. Mai mult, îi înşeală pe cei ce îl ascultă, determinându-i să creadă că pot fi mântuiţi fără a se pocăi, ducându-i astfel la pierzare pe cei care se încred în spusele lui. Fie că este conştient sau nu, acesta lucrează împotriva lui Dumnezeu şi pentru Satan.

Dacă un lucrător doreşte să facă ucenici aşa cum a poruncit Isus, trebuie să înceapă acest proces în mod corect. Dacă nu propovăduieşte adevărata Evanghelie care cheamă oamenii la pocăinţă şi la o credinţă în ascultare de Dumnezeu, el este destinat eşecului, chiar dacă în ochii oamenilor poate părea că are succes. Chiar dacă păstoreşte o comunitate mare, dacă lucrarea lui este din lemn, fân şi paie, calitatea se va vedea atunci când va fi testată şi trecută prin foc. Va fi nimicită (vezi 1 Cor. 3:12-15).

Chemarea lui Isus la dedicare

Isus nu numai că i-a chemat pe cei nemântuiţi de la păcatele lor, dar i-a chemat şi la a se dedica pe ei înşişi să Îl urmeze şi să I se supună imediat. Nu a oferit niciodată mântuirea pentru mai puţin decât cerea în condiţiile deja menţionate, ceea ce în zilele noastre se întâmplă destul de des. Nu i-a invitat niciodată pe oameni să Îl „accepte“, promiţându-le în schimb iertarea şi sugerându-le mai târziu să se gândească dacă nu vor să se dedice ascultării de El. Nu! Isus a cerut ca primul pas să fie un pas spre o dedicare completă.

Din păcate, chemarea lui Isus la o dedicare jertfitoare este pur şi simplu ignorată de creştinii practicanţi. Sau, dacă este conştientizată, aceasta este considerată ca o chemare la o relaţie mai profundă şi care se adresează nu celor nemântuiţi, ci celor ce au primit deja harul mântuirii lui Dumnezeu. Totuşi, mulţi dintre aceşti „credincioşi“ care consideră că această chemare a lui Isus spre o dedicare jertfitoare le este adresată lor şi nu necredincioşilor, nu-i acordă suficientă importanţă, deşi o interpretează. În mintea lor există opţiunea de a nu asculta de această poruncă, ceea ce de altfel şi fac.

Să analizăm una dintre invitaţiile lui Isus la mântuire care este adeseori interpretată ca fiind o chemare la o dedicare mai profundă şi care se presupune că este adresată celor ce sunt deja mântuiţi:

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:34-38).

Această chemare la mântuire, este ea adresată necreştinilor sau reprezintă o invitaţie la o dedicare mai profundă adresată credincioşilor? Dacă suntem sinceri, răspunsul este evident.

În primul rând, observă că mulţimea căreia i Se adresa Isus era formată din „norodul împreună cu ucenicii Săi“ (v. 34; subliniere personală). Atunci este clar că „norodul“ nu era format din ucenicii Săi. Ei au fost de fapt „chemaţi“ de El pentru a asculta ce urma să le spună. Isus dorea ca oricine, ucenici sau nu, să înţeleagă adevărul pe care urma să îl propovăduiască. Observă, de asemenea, că a început prin a spune: „Dacă voieşte cineva“ (v. 34; subliniere personală). Cuvintele Lui se aplicau oricui şi tuturor.

Citind în continuare, devine încă şi mai clar cui Se adresa Isus. Cuvintele Sale erau îndreptate în mod specific spre oricine dorea (1) „să vină după“ El, (2) „să-şi scape viaţa,“ (3) să nu „îşi piardă sufletul“ şi (4) să fie printre aceia de care nu Se va ruşina atunci „când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.“ Toate aceste patru puncte indică faptul că Isus îi descria pe cei ce doreau să fie mântuiţi. Am putea oare crede că există credincioşi creştini care nu doresc „să vină după“ Isus şi „să îşi salveze viaţa“? Am putea oare crede că există credincioşi autentici care îşi vor „pierde sufletul“, care se ruşinează de Isus şi de cuvintele Lui şi de care Isus Se va ruşina atunci când Se va întoarce? Evident, Isus vorbea în acest pasaj biblic despre câştigarea mântuirii veşnice.

Observă că fiecare dintre ultimele patru fraze din acest pasaj format din cinci fraze încep toate cu prepoziţii cauzale. Astfel, fiecare frază explică şi extinde sensul propoziţiei anterioare. Nici una dintre acestea nu ar trebui interpretate fără a fi privită în lumina celeilalte. Având acest lucru în minte, haide să luăm propoziţie cu propoziţie şi să analizăm cuvintele lui Isus.

Propoziţia 1

„Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze“ (Marcu 8:34).

Din nou, observă că Isus adresa aceste cuvinte oricui dorea să vină după El, să devină urmaşul Lui. Acesta este singurul gen de relaţie pe care îl oferă Isus iniţial – aceea de a fi urmaşii Lui.

Mulţi doresc să Îi fie prieteni fără să Îi fie urmaşi, dar o asemenea opţiune nu există. Isus nu îi considera prieteni decât pe cei ce ascultau de El. La un moment dat a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu“ (Ioan 15:14).

Mulţi ar vrea să Îi fie fraţi fără a-I fi urmaşi, dar, din nou, Isus nu a lăsat loc aceastei variante. Nu îi considera fraţi decât pe cei ce ascultau de El: „Oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela îmi este frate…“ (Mat. 12:50; subliniere personală).

Mulţi doresc să ajungă în cer la Isus fără să Îl urmeze, însă Isus a afirmat foarte clar că un asemenea lucru este imposibil. Numai cei ce I se supun vor ajunge în Rai: „Nu orişicine-Mi zice «Doamne, Doamne» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cei ce fac voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Mat. 7:21).

Prin această propoziţie, Isus i-a informat pe cei care doreau să Îl urmeze că nu o puteau face decât dacă se lepădau de ei înşişi. Trebuia să fie dispuşi să îşi lase la o parte propriile dorinţe şi să le supună voinţei Lui. Lepădarea de sine şi supunerea reprezintă esenţa urmării lui Hristos. Iată ce înseamnă „a-ţi lua crucea“.

Propoziţia 2

A doua propoziţie rostită de Isus clarifică şi mai mult sensul celei dintâi:

„Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui“ (Marcu 8:35).

După cum observăm, propoziţia începe cu „Căci“. Acest conector face referire la prima afirmaţie şi o clarifică mai mult. În acest caz, Isus pune în antiteză doi oameni, aceiaşi doi oameni implicaţi şi în prima propoziţie – cel ce va dori să se lepede de sine însuşi, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze şi cel ce nu va dori aceste lucruri. Acum sunt comparaţi din perpectiva celui ce îşi va pierde sau nu viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelie. Dacă ne vom uita atent la ceea ce leagă primele persoane din aceste două fraze, vom ajunge la concluzia că cel ce nu se va lepăda de sine însuşi este unul şi acelaşi cu cel ce vrea să îşi scape viaţa, dar care o va pierde. Iar cel ce, în prima propoziţie, era dispus să se lepede de sine însuşi, corespunde celui care îşi va pierde viaţa, dar care o va câştiga, din a doua propoziţie.

Isus nu vorbea despre pierderea sau salvarea vieţii fizice. Următoarele fraze ale pasajului ne indică faptul că Isus Se gândea la pierderi şi câştiguri veşnice. O exprimare similară se află la Ioan 12:25 unde Isus afirmă „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică“ (subliniere personală).

Persoana din prima propoziţie, care refuză să se lepede de sine însăşi, este aceaşi cu persoana din a doua propoziţie, care doreşte să îşi salveze viaţa. Astfel, putem trage concluzia rezonabilă că „a-ţi salva viaţa“ înseamnă „a-ţi planifica singur viaţa“. Acest lucru devine încă şi mai clar când ne gândim la cealaltă persoană pusă în antiteză, care „îşi pierde viaţa de dragul lui Hristos şi al Evangheliei“. Această persoană se leapădă pe sine însăşi şi renunţă la propriile planuri, trăind astfel pentru scopul de a promova planurile lui Hristos şi de a răspândi Evanghelia. El este acela care în cele din urmă „îşi va salva viaţa“. Cel care caută să placă lui Hristos mai mult decât lui însuşi va ajunge bucuros în Împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce acela care continuă să îşi placă lui însuşi se va trezi lamentabil în Iad, pierzându-şi astfel libertatea de a-şi mai urma propriile planuri.

Propoziţile 3 şi 4

În continuare urmează propoziţile a treia şi a patra:

„Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?“ (Marcu 8:36-37).

În aceste propoziţii atenţia este îndreptată asupra celui care nu se va lepăda de sine însuşi. Tot el este acela care doreşte să îşi salveze viaţa, dar care va sfârşi prin a o pierde. Despre el se vorbeşte ca fiind cel ce caută plăcerile lumii şi care în cele din urmă îşi va „pierde sufletul“. Isus vorbeşte despre nebunia unui astfel de om, comparând întreaga bogăţie a lumii cu cea a sufletului. Bineînţeles că o asemenea comparaţie nu poate fi făcută. Teoretic vorbind, o persoană poate acumula tot ceea ce îi poate oferi lumea, dar, dacă rezultatul final al vieţii este acela de a-şi petrece veşnicia în Iad, atunci a făcut cea mai gravă dintre greşeli.

Tot din aceste două propoziţii înţelegem mai bine şi ce anume îi împiedică pe oameni să se lepede de ei înşişi şi să devină ucenici ai lui Hristos. Este dorinţa lor de realizare personală pe care le-o oferă lumea. Motivaţi de dragostea de sine, aceştia refuză să Îl urmeze pe Hristos, căutând satisfacerea poftelor păcătoase, în timp ce adevăraţii urmaşi ai lui Hristos sunt plini de dragoste şi ascultare faţă de El. Cei cei încearcă să câştige tot ce poate oferi lumea caută averea, puterea şi prestigiul, în timp ce adevăraţii urmaşi ai lui Hristos caută mai întâi Împărăţia şi neprihănirea Lui. Bogăţia, puterea sau prestigiul pe care le obţin sunt considerate lucruri pe care Dumnezeu li le dă spre administrare şi care trebuie folosite într-un mod lipsit de egoism, spre slava Sa.

Propoziţia 5

În final, ajungem la cea de a cincea afirmaţie din acest pasaj. Observă încă o dată felul în care se leagă de celelalte prin prepoziţia cu valoare cauzală „pentru că“:

„Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:38).

Iată că se vorbeşte din nou despre cel care nu s-a lepădat de sine însuşi, ci care a ales să meargă după propriile planuri, căutând plăcerile lumii şi care şi-a pierdut astfel viaţa şi sufletul. Acesta este acum caracterizat ca fiindu-i ruşine de Hristos şi de cuvintele Lui. Bineînţeles, ruşinarea lui izvorăşte din necredinţa lui. Dacă ar fi crezut într-adevăr că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cu siguranţă nu s-ar fi ruşinat de El sau de cuvintele Sale. Dar este membru al „acestui neam preacurvar şi păcătos“, iar Isus Se va ruşina şi El la rândul Lui de acesta. Cu siguranţă Isus nu vorbea despre o persoană mântuită.

Care este concluzia firească după toate aceste lucruri? Din punct de vedere obiectiv, nu putem considera că acest pasaj este o chemare la o dedicare mai profundă adresată celor ce sunt deja în drum spre Rai. El este în mod evident o revelare a drumului spre mântuire prin compararea celor care sunt mântuiţi cu adevărat cu cei care nu sunt. Cei mântuiţi cu adevărat cred în Domnul Isus Hristos, lepădându-se astfel de ei înşişi de dragul Lui, în timp ce aceia care nu sunt mântuiţi nu dau dovadă de o viaţă de credinţă în ascultare.

O altă chemare la dedicare

Sunt mai multe astfel de chemări pe care le-am putea lua în considerare, dar să analizăm numai una dintre ele, o chemare la dedicare pe care Domnul Isus o lansează şi care nu este altceva decât o chemare la mântuire:

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară“ (Mat. 11:28-30).

Evangheliştii folosc adeseori acest pasaj din Scriptură în inviţaţiile lor evanghelistice şi bine fac. Aceste cuvinte reprezintă în mod clar o invitaţie la mântuire. Aici, Isus le oferă odihnă celor „trudiţi şi împovăraţi“. Nu le oferă odihnă fizică celor ce sunt împovăraţi fizic, ci odihna sufletelor, după cum El Însuşi afirmă. Oamenii nemântuiţi sunt împovăraţi de vină, teamă şi păcat şi atunci când devin conştienţi de starea lor, devin candidaţi buni pentru mântuire. Dacă astfel de oameni doresc să primească pacea pe care o oferă Isus, trebuie să facă două lucruri conform spuselor Sale. Trebuie (1) să vină la El şi (2) să ia jugul Său asupra lor.

Învăţătorii harului fals deformează adeseori înţelesul clar al sintagmei „a lua jugul lui Hristos“. Unii chiar afirmă că Isus vorbea despre un jug care era probabil pus în jurul gâtului Lui şi de aceea a spus „jugul Meu“. Şi, mai spun ei, probabil că Isus vorbea despre un jug dublu, o jumate fiind legată de gâtul Lui şi cealaltă aşteptându-ne pe noi, dar că ar trebui totuşi să înţelegem că Isus a promis că va trage El jugul, deoarece a spus că jugul Lui e bun şi sarcina uşoara. Astfel, conform acestor învăţători, singura noastră sarcină este aceea de a ne asigura că suntem înjugaţi cu Isus prin credinţă, permiţându-I Lui să facă toată treaba pentru a ne mântui, în timp ce noi ne vom putea bucura de beneficiile oferite de harul Său! Această interpretare este în mod evident destul de forţată.

Nu, când Isus a spus că cei trudiţi ar trebui să ia jugul Lui, El a vrut să spună că ar trebui să se supună Lui, făcându-L pe El stăpân şi permiţându-I să le direcţioneze vieţile. De aceea a afirmat că trebuie să luăm jugul Lui şi să învăţăm de la El. Cei nemântuiţi sunt ca animalele sălbatice – au propria lor direcţie şi îşi conduc singuri vieţile. Atunci când iau jugul lui Isus, ei Îi predau Lui controlul. Iar motivul pentru care jugul Lui e bun şi sarcina uşoară este acela că El ne dă puterea prin Duhul Său cel Sfânt să I ne supunem.

Astfel, vedem încă o dată că Isus a chemat oameni la mântuire, simbolizată în acest caz printr-o chemare la odihnă pentru cei împovăraţi, chemându-i de fapt să I se supună şi să Îl facă Domn.

Pe scurt

Am scris toate aceste lucruri pentru a înţelege că un lucrător biruitor cu adevărat este cel ce împlineşte porunca lui Isus de a face ucenici şi care ştie că pocăinţa, devotamentul şi ucenicia nu reprezintă alternative opţionale pentru credincioşii mântuiţi, ci că sunt singura dovadă autentică a credinţei mântuitoare. De aceea, lucrătorul biruitor trebuie să propovăduiască celor nemântuiţi Evanghelia care are un fundament biblic. El trebuie să îi cheme pe cei nemântuiţi la pocăinţă şi la a-L urma pe Isus şi nicidecum să îi asigure pe cei nededicaţi că sunt mântuiţi.

[1] Această definiţie este derivată din ceea ce am citit deja în Matei 28:18-20, Ioan 8:31-32; 13:25, 15:8 şi Luca 14:25-33.

[2] Ucenicii sunt menţionaţi în Fapte 6:1, 2, 7; 9:1, 10, 19, 25, 26, 36, 38; 11:26, 29; 13:52; 14:20, 21, 22, 28; 15:10; 16:1; 18:23, 27; 19:1, 9, 30; 20:1, 30; 21:4, 16. Credincioşii sunt menţionaţi numai în Fapte 5:14; 10:45 şi 16:1. În Fapte 14:21, de exemplu, Luca a scris: „După ce au propovăduit (Pavel şi Barnaba) Evanghelia în cetatea aceasta, şi au făcut mulţi ucenici…“ Astfel, Pavel şi Barnaba au făcut ucenici prin propovăduirea Evangheliei, iar oamenii au devenit ucenici de îndată ce s-au convertit şi nu ca o opţiune ulterioară.

[3] Acest pasaj din Scriptură demaschează şi obiceiul modern greşit de a asigura un nou convertit că este mântuit. Isus nu i-a asigurat pe aceşti noi convertiţi declaraţi că erau sigur mântuiţi, deoarece Îl rugaseră să intre în inima lor sau îşi exprimaseră verbal încrederea în El. Din contră, i-a provocat să se gândească bine dacă ceea ce spun este adevărat. Ar trebui să Îi urmăm şi noi exemplul.

[4] Mai mult, contrar celor ce susţin că suntem mântuiţi prin credinţă chiar şi fără fapte adecvate, Iacov spune că, din contră, nu putem fi mântuiţi doar princredinţă: „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?“ Credinţa autentică nu este singură: ea va fi întotdeauna însoţită de fapte.

[5] De asemenea, este foarte important să nu uiţi că motivul pentru care Pavel a afirmat atât de des că mântuirea se câştigă prin har şi nu prin fapte este acela că era într-o continuă dispută cu legaliştii acelor vremuri. Pavel nu încerca să îi corecteze pe cei ce propovăduiau că sfinţenia este esenţială pentru a ajunge în Rai, întrucât el însuşi credea cu convingere şi susţinea adeseori acest lucru. De fapt, el a scris pentru a-i corecta pe evrei, care, necunoscând conceptul de har al lui Dumnezeu în procesul mântuirii, nu vedeau nici un motiv pentru care să fi trebuit să moară Isus. Mulţi nu credeau că Neamurile vor putea vreodată fi mântuite, deoarece nu înţelegeau că harul lui Dumnezeu poate face posibilă mântuirea lor. Unii credeau că circumcizia, arborele genealogic sau respectarea Legii (pe care oricum o încălcau) erau cele care aduceau mântuirea, anulând astfel harul lui Dumnezeu şi nevoia de a fi murit Hristos.

[6] De asemenea, când Dumnezeu i-a descoperit lui Petru că neamurile puteau fi mântuite prin simpla credinţă în Isus, Petru a declarat în casa lui Corneliu: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El“ (Fapte 10:34-35; subliniere personală). De asemenea, Petru a mai declarat în Fapte 5:32 că Dumnezeu a dat Duhul Sfânt „celor ce ascultă de El“. Creştinii autentici sunt plini de Duhul Sfânt (vezi Rom. 8:9; Gal. 4:6).

Quando Abraão provou sua disposição em oferecer seu amado filho, Isaque, Deus fez uma promessa a ele:

E, por meio dela [sua descendência], todos os povos da terra serão abençoados, porque você me obedeceu (Gn. 22:18).

O apóstolo Paulo ressalta que essa promessa foi feita a Abraão e a sua descendência, e essa descendência era Cristo (veja Gl. 3:16). Em Cristo todas as nações, ou mais precisamente, todos os grupos étnicos da terra seriam abençoados. Essa promessa a Abraão prevê a inclusão de milhares de grupos étnicos gentios ao redor do globo à bênção de estar em Cristo. Esse grupos étnicos são distintos uns dos outros no modo em que vivem em diferentes regiões geográficas, são de diferentes raças, têm culturas diferentes e falam línguas diferentes. Deus quer que todos sejam abençoados em Cristo; por isso, Jesus morreu pelos pecados de todo o mundo (veja 1 Jo. 2:2).

Mesmo Jesus tendo dito que o caminho que leva à vida é estreito, e poucos o encontram (veja Mt. 7:14), o apóstolo João nos deixou uma boa razão para crer que haverá representantes de todos os grupos étnicos da terra no futuro Reino de Deus:

Depois disso olhei, e diante de mim estava uma grande multidão que ninguém podia contar, de todas as nações, tribos, povos e línguas, em pé, diante do trono e do Cordeiro, com vestes brancas e segurando palmas. E clamavam em alta voz: “A salvação pertence ao nosso Deus, que se assenta no trono, e ao Cordeiro” (Ap. 7:9-10, ênfase adicionada).

Portanto, é com grande antecipação que os filhos de Deus esperam se unir à multidão multiétnica diante do trono de Deus um dia!

Muitos missionários estrategistas contemporâneos têm colocado grande ênfase em alcançar os milhares restantes de grupos étnicos “escondidos” ao redor do mundo, com a esperança de plantar uma igreja viável em cada um deles. Isso é louvável, já que Jesus nos mandou ir ao mundo e fazer “discípulos de todas as nações (ou literalmente, grupos étnicos)” (Mt. 28:19). Contudo, os planos do homem, não importa quão bem intencionados sejam, sem a liderança do Espírito Santo, podem fazer mais mal que bem. É vital que sigamos a sabedoria de Deus enquanto buscamos construir Seu reino. Ele não nos deu mais informação e instrução a respeito de como fazer discípulos ao redor do mundo a não ser as encontradas em Mateus 28:19.

Talvez o fato mais negligenciado por aqueles que tentam cumprir a Grande Comissão é que Deus é o maior evangelista de todos e devemos trabalhar com Ele, e não para Ele. Ele se importa muito mais em alcançar o mundo com o evangelho que qualquer outra pessoa, e está se esforçando muito mais para alcançar esse alvo que qualquer um. Ele foi (e é) tão devoto à causa que morreu por ela, e estava pensando nela (e ainda está) antes mesmo de ter criado o homem! Isso é comprometimento!

“Ganhando o Mundo para Cristo” (“Wining the World For Christ”)

É interessante que quando lemos as epístolas do Novo Testamento, não encontramos pedidos comoventes (como ouvimos hoje) para que os crentes “saiam e conquistem o mundo para Cristo!” Na Igreja primitiva, os cristãos e seus líderes perceberam que Deus estava trabalhando duro para salvar o mundo, e o trabalho deles era cooperar com Ele enquanto Ele os guiava. Alguém que sabia bem disso era o apóstolo Paulo, o qual ninguém “levou ao Senhor”. Ao invés disso, ele se converteu através de um ato direto de Deus enquanto viajava para Damasco. Por todo o livro de Atos, vemos a Igreja expandindo, pois pessoas ungidas e guiadas pelo Espírito estavam cooperando com o Espírito Santo. O livro de Atos, às vezes chamado de “Atos dos apóstolos”, deveria ser chamado de “Atos de Deus”. Na introdução de Atos, Lucas disse que sua primeira carta (o evangelho que leva o seu nome) era um registro “de tudo o que Jesus começou a fazer e a ensinar” (At. 1:1, ênfase adicionada). Obviamente, Lucas acreditava que o livro de Atos era um registro do que Jesus continuava a fazer e a ensinar. Ele trabalhava através de servos ungidos e guiados pelo Espírito que cooperavam com Ele.

Se os cristãos da Igreja primitiva não eram encorajados a sair e testemunhar aos seus vizinhos e ajudar a ganhar o mundo para Cristo”, qual era sua responsabilidade a respeito de construir o Reino de Deus? Os que não foram chamados especificamente e receberam dons para proclamar o evangelho publicamente (apóstolos e evangelistas) foram chamados para levar vidas obedientes e santas, e a estarem prontos para responder a qualquer um que questionasse a esperança deles. Pedro, por exemplo, escreveu:

Todavia, mesmo que venham a sofrer porque praticam a justiça, vocês serão felizes. “Não temam aquilo que eles temem, não fiquem amedrontados.” Antes, santifiquem Cristo como Senhor em seu coração. Estejam sempre preparados para responder a qualquer pessoa que lhes pedir a razão da esperança que há em vocês. Contudo, façam isso com mansidão e respeito, conservando boa consciência, de forma que os que falam maldosamente contra o bom procedimento de vocês, porque estão em Cristo, fiquem envergonhados de suas calúnias (1 Pd. 3:14-16).

Note que os cristãos a quem Pedro escreveu estavam sofrendo perseguição. Contudo, a menos que os cristãos não sejam diferentes do mundo, ele (é claro) não os perseguirá. Esse é um dos motivos de haver tão pouca perseguição de cristãos em muitos lugares hoje — porque os que se dizem cristãos não agem de forma diferente do resto do mundo. Não são verdadeiros cristãos, e portanto, ninguém os persegue. Mesmo assim, muitos desses “cristãos” estão sendo exortados nos domingos a “compartilharem sua fé com seus vizinhos”. Quando testemunham aos seus vizinhos, estes ficam surpresos ao saber que são (supostamente) cristãos renascidos. Pior ainda, o “evangelho” que compartilham se resume a pouco menos que dizer aos vizinhos que estão errados, por pensarem que boas obras e obediência a Deus têm algo a ver com a salvação. Tudo o que importa é que “aceitem a Jesus como Salvador pessoal”.

Em contraste, os cristãos primitivos (de quem Jesus era realmente Senhor) eram como luz nas trevas e, portanto, não precisavam ter aulas de testemunho ou arrumar coragem para dizerem aos seus vizinhos que eram seguidores de Cristo. Tinham muitas oportunidades de compartilhar o evangelho, já que eram questionados e insultados por causa de sua santidade. Só precisaram consagrar Jesus com Senhor em seus corações e estar prontos para responder, assim como Pedro disse.

Talvez a maior diferença entre os cristãos modernos e os da Igreja primitiva seja a seguinte: cristãos modernos tendem a pensar que um cristão é caracterizado pelo que conhece e crê — chamamos de “doutrina”, e, portanto, focam em aprendê-la. Por outro lado, os cristãos da Igreja primitiva criam que um cristão era caracterizado pelo que fazia — e, portanto, focavam na obediência aos mandamentos de Cristo. É interessante perceber que pelos primeiros quatorze séculos, praticamente nenhum cristão tinha uma Bíblia pessoal, tornando, assim, impossível que a lesse todos os dias, o que se tornou uma das regras básicas da responsabilidade cristã contemporânea. Certamente, não estou dizendo que cristãos modernos não devem ler a Bíblia todos os dias. Só estou dizendo que muitos cristãos fizeram o estudar a Bíblia mais importante que o obedecê-la. Orgulhamo-nos de ter a doutrina correta (ao contrário dos membros das outras 29.999 denominações que ainda não chegaram ao nosso nível), mas ainda assim, fofocamos, mentimos e acumulamos tesouros terrenos.

Se esperamos amaciar o coração das pessoas para que se tornem receptivas ao evangelho, é mais provável que o façamos através de nossas obras e não de nossas doutrinas.

Deus, o Grande Evangelista (God, the Greatest Evangelist)

Vamos considerar mais detalhadamente o trabalho de Deus na construção de Seu Reino. Quanto melhor entendermos como trabalha, melhor poderemos cooperar com Ele.

Crer em Jesus, é algo que as pessoas fazem com o coração (veja Rm. 10:9-10). Creem no Senhor Jesus e, portanto, se arrependem. Elas destronam sua própria vontade e colocam Jesus no trono de sua vontade. Crer envolve uma mudança de coração.

Da mesma forma, não crer em Jesus, é algo que as pessoas fazem com seu corações. Elas resistem a Deus; logo, não se arrependem. Através de uma decisão consciente, mantêm Jesus fora do trono de seus corações. A falta de fé envolve um decisão constante de não mudar o coração.

Jesus indicou que os corações de todos são tão duros que nenhum viria a Ele, a menos que fosse levado pelo Pai (veja Jo. 6:44). Deus é misericordioso e está constantemente atraindo todos a Jesus de várias formas; todas tocando em seus corações, através das quais devem decidir continuamente amolecer ou enrijecer seus corações.

Quais meios Deus usa para tocar os corações das pessoas com a esperança de atraí-las a Jesus?

Primeiro, Ele usa Sua criação. Paulo escreveu:

Portanto, a ira de Deus é revelada dos céus contra toda impiedade e injustiça dos homens que suprimem a verdade pela injustiça, pois o que de Deus se pode conhecer é manifesto entre eles, porque Deus lhes manifestou. Pois desde a criação do mundo os atributos invisíveis de Deus, seu eterno poder e sua natureza divina, têm sido vistos claramente, sendo compreendidos por meio das coisas criadas, de forma que tais homens são indesculpáveis (Rm. 1:18-20, ênfase adicionada).

Note que Paulo disse que os homens “suprimem a verdade” que é “manifesta entre eles”. Isto é, a verdade se manifesta dentro deles e os confronta; mesmo assim, eles a empurram de volta para resistir a essa convicção interna.

Qual exatamente é a verdade que é internamente evidente a todos?Paulo disse que são as verdades dos “atributos invisíveis de Deus, seu eterno poder e sua natureza divina”, revelados através “das coisas criadas”. Internamente as pessoas sabem ao olhar para a criação de Deus que Ele obviamente existe, [1] que Ele é extremamente poderoso, surpreendentemente criativo e extremamente inteligente e sábio; para dizer apenas algumas características.

A conclusão de Paulo, que tais pessoas “são indesculpáveis”, está certa. Deus está constantemente gritando a todos, revelando a Si mesmo e tentando fazê-los amaciar seus corações, mas a maioria tapa os ouvidos. Contudo, Deus nunca deixa de gritar durante suas vidas, com uma exibição constante de seus milagres — através de flores, pássaros, bebês, flocos de neve, bananas, maçãs e um milhão de outras coisas.

Se Deus existe e é tão grande quanto Sua criação revela, obviamente deve ser obedecido. Essa revelação interna grita uma mensagem prioritária: Arrependa-se! Por esse motivo, Paulo diz que todos já ouviram o chamado de arrependimento de Deus:

Mas eu pergunto: Eles não a ouviram?Claro que sim: “A sua voz ressoou por toda a terra, e as suas palavras, até os confins do mundo” (Rm. 10:18).

Na verdade, Paulo estava citando um versículo conhecido do Salmo 19. O texto mais completo diz:

Os céus declaram a glória de Deus; o firmamento proclama a obra das suas mãos. Um dia fala disso a outro dia; uma noite o revela a outra noite. Sem discurso nem palavras, não se ouve a sua voz. Mas a sua voz ressoa por toda a terra, e as suas palavras, até os confins do mundo (Sl. 19:1-4a, ênfase adicionada).

Novamente, isso indica que Deus fala a todos, dia e noite, através de Sua criação. Se as pessoas reagissem da forma correta à mensagem de criação de Deus, cairiam de joelhos e clamariam algo como: “Grande Criador, você me criou, e obviamente o fez para que eu fizesse a Tua vontade; portanto, me submeto a Ti”.

Outro Meio pelo qual Deus Fala (Another Means by Which God Speaks)

Relacionada a essa revelação externa/interna está outra revelação interna, que também é dada por Deus e que não depende da exposição de alguém ao milagre da criação. Essa revelação interna é a consciência de cada um, uma voz que revela continuamente a lei de Deus. Paulo escreveu:

(De fato, quando os gentios, que não têm a Lei, praticam naturalmente o que ela ordena, tornam-se lei para si mesmos, embora não possuam a Lei; pois mostram que as exigências da Lei estão gravadas em seu coração. Disso dão testemunho também a sua consciência e os pensamentos deles, ora acusando-os, ora defendendo-os.) Isso tudo se verá no dia em que Deus julgar os segredos dos homens, mediante Jesus Cristo, conforme o declara o meu evangelho (Rm. 2:14-16).

Portanto, todos conhecem o certo e o errado. Para deixar mais claro, todos sabem o que agrada a Deus e o que não O agrada, e Ele responsabilizará cada um no dia do julgamento por por terem feito o que sabiam que o não O agradava. Quando as pessoas envelhecem, com certeza, se tornam mais peritas em justificar seus pecados e ignorar a voz de sua consciência, mas Deus nunca deixa de pôr Sua lei dentro deles.

Um Terceiro Meio (A Third Means)

Mas isso não é tudo. Deus, o grande evangelista que está trabalhando para trazer todos ao arrependimento, fala às pessoas através de ainda outro meio. Mais uma vez, lemos as palavras de Paulo:

Portanto, a ira de Deus é revelada dos céus contra toda impiedade e injustiça dos homens que suprimem a verdade pela injustiça (Rm. 1:18, ênfase adicionada),

Note que Paulo disse que a ira de Deus é revelada, não que será revelada um dia. A ira de Deus é evidente a todos através de muitos eventos lamentáveis e trágicos, grandes e pequenos, que atormentam a humanidade. Se Deus é todo-poderoso, capaz de fazer e prevenir qualquer coisa, então tais coisas, quando atingem aqueles que O ignoram, podem ser uma manifestação de Sua ira. Somente teólogos sem lógica e filósofos tolos podem não perceber isso. Mesmo em Sua ira, a misericórdia e amor de Deus são revelados, já que os objetos de Sua ira normalmente recebem menor ira do que merecem, e são, portanto, amavelmente avisados da ira eterna que espera os incrédulos após a morte. Esse é outro meio que Deus usa para chamar a atenção das pessoas que precisam se arrepender.

Um Quarto Meio (A Fourth Means)

Finalmente, Deus não só tenta atrair as pessoas através da criação, da consciência e de calamidades, mas também através do chamado do evangelho. Como Seus servos, devemos obedecê-lo e proclamar as boas novas; a mesma mensagem da criação, da consciência e das calamidades é reafirmada novamente: Arrependam-se!

É possível perceber que não há comparação entre o que fazemos na evangelização e o que Deus faz. Ele evangeliza continuamente todas as pessoas em todos os momentos de todos os dias de suas vidas, enquanto outros, mesmo o maior evangelista humano, podem falar a algumas centenas de milhares de pessoas no passar das décadas. E esses evangelistas, normalmente, pregam para um determinado grupo de pessoas somente uma vez e por tempo limitado. Na verdade, essa oportunidade única é tudo o que tais evangelistas podem oferecer às pessoas sob a luz do mandamento de Jesus de sacudir o pó de seus pés sempre que uma cidade, vila ou casa não os receber (veja Mt. 10:14). Tudo isso é para dizer que quando comparamos o evangelismo de Deus (que é incessante, universal, dramático e que condena o interior) com o nosso evangelismo limitado, realmente não há comparação.

Essa perspectiva nos ajuda a entender melhor nossa responsabilidade na evangelização e na construção do Reino de Deus. Contudo, antes de considerarmos mais especificamente nossa parte, há outro fator importante para o qual não podemos fazer vista grossa.

Como foi dito anteriormente, arrepender-se e crer são coisas que as pessoas fazem com seus corações. Deus deseja que todos se humilhem, amoleçam seus corações, se arrependam e creiam no Senhor Jesus. Para chegar a esse fim, Deus trabalha continuamente nos corações das pessoas nas várias formas descritas acima.

Deus também conhece, é claro, a condição dos corações das pessoas: Ele sabe quais corações estão sendo amolecidos e quais estão sendo endurecidos; sabe quem está ouvindo Suas mensagens incessantes e quem as está ignorando; sabe quais corações se abrirão e se arrependerão somente quando certo desastre acontecer em suas vidas; sabe também quem possui corações tão duros para os quais não há esperança de arrependimento. (Por exemplo, Deus disse três vezes para não orar por Israel, pois seus corações estavam além do arrependimento; veja Jr. 7:16; 11:14; 14:11.)[2] Ele sabe quais são os corações que estão aquebrantados ao ponto de que somente mais um pouco de convicção por Seu Espírito resultará em seu arrependimento.

Mantendo tudo isso em mente, o que podemos aprender sobre a responsabilidade da Igreja de proclamar o evangelho e construir o Reino de Deus?

Princípio n^o1 (Principle #1)

Primeiramente, não parece razoável que Deus, o Grande Evangelista, que está fazendo 95% de todo o trabalho e que está gritando incessantemente a todo o mundo todos os dias, provavelmente mandaria Seus servos para proclamar o evangelho àqueles com os corações mais receptivos ao invés de para aqueles menos receptivos? Eu acho que sim.

Também não parece possível que Deus, o Grande Evangelista, que já tem pregado a todos a cada momento de suas vidas, possa escolher não se incomodar de mandar o evangelho àqueles que estão ignorando completamente tudo o que Ele tem lhes falado durante anos? Por que Ele se esforçaria em vão para dizer às pessoas os últimos 5% que gostaria que elas soubessem, se já ignoraram completamente os primeiros 95% do que tentou dizer? Acho que seria mais provável que Deus mandasse julgamento sobre tais pessoas esperando que elas aquebrantassem seus corações. Se e quando isso acontecesse, parece lógico que Ele lhes mandaria Seus servos para proclamarem o evangelho.

Alguns podem dizer que Deus mandará Seus servos àqueles que sabe que não irão se arrepender para que não tenham desculpas quando comparecerem diante dEle no julgamento. Contudo, mantenha em mente que, de acordo com as Escrituras, tais pessoas já não têm mais desculpas diante de Deus por causa de Sua revelação incessante de Si mesmo através de Sua criação (veja Rm. 1:20). Portanto, se Deus mandar um de Seus servos a tais pessoas, não é para que se tornem responsáveis, mas para que sejam responsabilizados ainda mais por seus atos.

Se, de fato, é mais provável que Deus leve Seus servos a pessoas mais receptivas, então nós, Seus servos, devemos pedir através de oração que sejamos levados àqueles que estão prontos para a colheita.

Um Exemplo Bíblico (A Scriptural Example)

Esse princípio é belamente demonstrado no ministério de Filipe, o evangelista, como registrado no livro de Atos. Filipe tinha pregado a grupos receptivos em Samaria, mas foi mais tarde levado por um anjo para viajar por uma estrada específica. Nessa estrada ele foi levado a um homem incrivelmente receptivo:

Um anjo do Senhor disse a Filipe: “Vá para o sul, para a estrada deserta que desce de Jerusalém a Gaza”. Ele se levantou e partiu. No caminho encontrou um eunuco etíope, um oficial importante, encarregado de todos os tesouros de Candace, rainha dos etíopes. Esse homem viera a Jerusalém para adorar a Deus e, de volta para casa, sentado em sua carruagem, lia o livro do profeta Isaías. E o Espírito disse a Filipe: “Aproxime-se dessa carruagem e acompanhe-a”. Então Filipe correu para a carruagem, ouviu o homem lendo o profeta Isaías e lhe perguntou: “O senhor entende o que está lendo?” Ele respondeu: “Como posso entender se alguém não me explicar?” Assim, convidou Filipe para subir e sentar-se ao seu lado. O eunuco estava lendo esta passagem da Escritura:

“Ele foi levado como ovelha para o matadouro, e como cordeiro mudo diante do tosquiador ele não abriu a sua boca. Em sua humilhação foi privado de justiça. Quem pode falar dos seus descendentes? Pois a sua vida foi tirada da terra”.

O eunuco perguntou a Filipe: “Diga-me, por favor: de quem o profeta está falando? De si próprio ou de outro?” Então Filipe, começando com aquela passagem da Escritura, anunciou-lhe as boas novas de Jesus. Prosseguindo pela estrada, chegaram a um lugar onde havia água. O eunuco disse: “Olhe, aqui há água. Que me impede de ser batizado?” Disse Filipe: “Você pode, se crê de todo o coração”. O eunuco respondeu: “Creio que Jesus Cristo é o Filho de Deus”. Assim, deu ordem para parar a carruagem. Então Filipe e o eunuco desceram à água, e Filipe o batizou. Quando saíram da água, o Espírito do Senhor arrebatou Filipe repentinamente. O eunuco não o viu mais e, cheio de alegria, seguiu o seu caminho (At. 8:26-39).

Filipe foi levado divinamente para pregar a um homem que estava tão faminto espiritualmente que tinha viajado da África para Jerusalém para adorar a Deus e tinha comprado pelo menos uma parte da cópia dos rolos das profecias de Isaías. Enquanto lia o 53^o capítulo de Isaías, a passagem mais explícita do Velho Testamento que detalha a expiação do sacrifício de Cristo, e se perguntava de quem Isaías falava, Filipe estava lá, pronto para explicar o que estava lendo! Lá estava um homem pronto para a conversão! Deus conhecia seu coração e mandou Filipe a ele.

Um Caminho Melhor (A Better Way)

É tão mais gratificante ser levado pelo Espírito a pessoas receptivas do que se aproximar aleatoriamente ou sistematicamente de pessoas que não são receptivas porque nos sentimos culpados e pensamos que não serão evangelizadas caso contrário. Não se esqueça — cada pessoa que você encontra está sendo evangelizada incessantemente por Deus. Seria melhor se perguntássemos às pessoas como está a consciência delas para podermos determinar se estão ou não receptivas a Deus, pois todos lidam com culpa.

Outro exemplo desse mesmo princípio é a conversão da casa de Cornélio sob o ministério de Pedro, que foi levado de forma sobrenatural a pregar o evangelho a um grupo muito receptivo de gentios. Cornélio estava ouvindo sua consciência e buscando a Deus, como mostrado ao dar esmolas e por sua vida de oração (veja At. 10:2). Deus o ligou a Pedro; ele ouviu a mensagem de Pedro com o coração aberto e foi salvo.

Seríamos tão mais sábios se orássemos e pedíssemos ao Espírito Santo que nos levasse àqueles que estão com os corações abertos ao invés de fazermos planos grandes e que gastam tempo, para dividir nossas cidades em quadrantes e organizar equipes de testemunho para visitar todas as casas e apartamentos. Se Pedro ficasse comparecendo a reuniões de estratégias missionárias em Jerusalém ou se Filipe tivesse continuado a pregar em Samaria, a casa de Cornélio e o eunuco etíope não teriam sido alcançados.

Evangelistas e apóstolos, é claro, serão levados a proclamar o evangelho a multidões mistas, com pessoas receptivas e não-receptivas. Mas até mesmo eles devem buscar o Senhor a respeito de onde deverão pregar. Novamente, o registro do livro de Atos é de pessoas levadas e ungidas pelo Espírito, cooperando com o Espírito Santo, enquanto Ele constrói o Reino de Deus. Os métodos da Igreja primitiva eram tão diferentes dos da Igreja moderna. E os resultados, tão diferentes! Por que não imitar o que obteve tanto sucesso?

Princípio n^o2 (Principle #2)

O que mais os princípios bíblicos considerados na primeira parte desse capítulo nos ajudam a entender a respeito de nossa parte na evangelização e na construção do Reino de Deus?

Se Deus planejou a criação, a consciência e os desastres para chamarem a humanidade ao arrependimento, aqueles que pregam o evangelho devem estar certos de que não estão pregando uma mensagem contraditória. Mesmo assim, tantos o fazem! A pregação deles contradiz diretamente tudo o que Deus está tentando dizer aos pecadores! Sua mensagem de graça não-bíblica promove a ideia de que santidade e obediência não são importantes para se obter a vida eterna. Por não mencionar a necessidade de arrependimento para a salvação e por enfatizar que a salvação não é resultado de obras (de uma forma que Paulo nunca quis que fosse entendido), eles estão trabalhando contra Deus, levando as pessoas a uma maior decepção que, muitas vezes, sela sua maldição eterna: elas têm certeza de que estão salvas quando, na verdade, não estão. Que tragédia! Os mensageiros de Deus trabalhando contra o Deus que dizem representar!

Jesus nos mandou pregar “o arrependimento para o perdão dos pecados” (Lc. 24:47). Essa mensagem reafirma o que Deus tem falado ao pecador durante toda a sua vida. A pregação do evangelho corta o coração das pessoas e ofende os que têm o coração duro. Mesmo assim, o evangelho moderno e suave informa as pessoas sobre o quanto Deus as ama (algo que nenhum apóstolo mencionou quando pregava o evangelho no livro de Atos), iludindo-as a pensar que Deus não está bravo nem ofendido com elas. Muitas vezes, os pregadores só dizem que a pessoa precisa “aceitar a Jesus”. Mas o Rei dos reis e Senhor dos senhores não precisa da nossa aceitação. A pergunta não é: “Você aceita a Jesus?” Mas sim: “Jesus te aceita?” E a resposta é, a menos que você se arrependa e comece a segui-Lo, que você é abominável a Ele e somente Sua misericórdia evita seu destino ao inferno.

Sob a luz do evangelho moderno que barateia a graça de Deus, não posso evitar de perguntar a mim mesmo por que tantas nações, dirigidas por líderes que receberam de Deus autoridade para reinar (e isso não é discutível; veja Dn. 4:17, 25, 32, 5:21; Jo. 19:11; At. 12:23; Rm. 13:1), se fecharam completamente a missionários ocidentais? Poderia ser que Deus está tentando manter o evangelho falso fora daqueles países?

Princípio n^o3 (Principle #3)

Os princípios considerados anteriormente nesse capítulo também nos ajudam a entender melhor como Deus vê as pessoas que estão seguindo falsas religiões. Trata-se de pessoas ignorantes das quais devemos ter piedade, porque nunca ouviram a Verdade? Toda a culpa está aos pés da Igreja por não as ter evangelizado efetivamente?

Não, tais pessoas não são ignorantes da Verdade. Podem não conhecer tudo o que os crentes que creem na Bíblia conhecem, mas conhecem tudo o que Deus está revelando sobre Si através da criação, de suas consciências e das calamidades. São pessoas que Deus tem chamado ao arrependimento durante todas as suas vidas, mesmo que nunca tenham visto um cristão ou ouvido o evangelho. Além do mais, ou eles têm amolecido seus corações para Deus ou, endurecido.

Paulo escreveu a respeito da ignorância dos ímpios e revelou a razão da mesma:

Assim, eu lhes digo, e no Senhor insisto, que não vivam mais como os gentios, que vivem na inutilidade dos seus pensamentos. Eles estão obscurecidos no entendimento e separados da vida de Deus por causa da ignorância em que estão, devido ao endurecimento do seu coração. Tendo perdido toda a sensibilidade, eles se entregaram à depravação, cometendo com avidez toda espécie de impureza (Ef. 4:17-10, ênfase adicionada).

Note que a razão de os gentios serem ignorantes é “devido ao endurecimento do seu coração”. Paulo também disse que perderam a “sensibilidade”. Obviamente, estava falando da condição de seus corações. Calos se desenvolvem nas mãos das pessoas por causa do contato contínuo de material abrasivo com a pele macia. Pele calosa se torna menos sensível. Da mesma forma, quando as pessoas resistem continuamente ao chamado de Deus através da criação, de suas consciências e de calamidades, seus corações se tornam calosos, fazendo com que se tornem insensíveis ao chamado divino. É por isso que as estatísticas indicam que normalmente as pessoas se tornam cada vez menos receptivas conforme envelhecem. Quanto mais velha for uma pessoa, menos provável é que ela se arrependa. Evangelistas sábios têm como maior alvo pessoas mais novas.

A Culpa do Incrédulo (The Guilt of the Unbelieving)

Outra prova de que Deus culpa as pessoas mesmo que nunca tenham ouvido um evangelista cristão é o fato de que Ele os julga efetivamente. Se Deus não os considerasse responsáveis por seus pecados, não os puniria. Contudo, o fato dEle os punir prova que os responsabiliza, e se Ele os responsabiliza, devem saber que o que estão fazendo O desagrada.

Uma maneira pela qual Deus puni os que resistem ao Seu chamado ao arrependimento é os entregando à sua natureza pecaminosa para que se tornem ainda mais escravos da degradação. Paulo escreveu:

Porque, tendo conhecido a Deus, não o glorificaram como Deus, nem lhe renderam graças, mas os seus pensamentos tornaram-se fúteis e o coração insensato deles obscureceu-se. Dizendo-se sábios, tornaram-se loucos e trocaram a glória do Deus imortal por imagens feitas segundo a semelhança do homem mortal bem como de pássaros, quadrúpedes e répteis.

Por isso Deus os entregou à impureza sexual, segundo os desejos pecaminosos do seu coração, para a degradação do seu corpo entre si. Trocaram a verdade de Deus pela mentira, e adoraram e serviram a coisas e seres criados, em lugar do Criador, que é bendito para sempre. Amém.

Por causa disso Deus os entregou a paixões vergonhosas. Até suas mulheres trocaram suas relações sexuais naturais por outras contrárias à natureza. Da mesma forma, os homens também abandonaram as relações naturais com as mulheres e se inflamaram de paixão uns pelos outros. Começaram a cometer atos indecentes, homens com homens, e receberam em si mesmos o castigo merecido pela sua perversão.

Além do mais, visto que desprezaram o conhecimento de Deus, ele os entregou a uma disposição mental reprovável, para praticarem o que não deviam. Tornaram-se cheios de toda sorte de injustiça, maldade, ganância e depravação. Estão cheios de inveja, homicídio, rivalidades, engano e malícia. São bisbilhoteiros, caluniadores, inimigos de Deus, insolentes, arrogantes e presunçosos; inventam maneiras de praticar o mal; desobedecem a seus pais; são insensatos, desleais, sem amor pela família, implacáveis. Embora conheçam o justo decreto de Deus, de que as pessoas que praticam tais coisas merecem a morte, não somente continuam a praticá-las, mas também aprovam aqueles que as praticam (Rm. 1:21-32, ênfase adicionada).

Note como Paulo enfatiza os fatos da culpa humana e da prestação de contas perante Deus. Os pecadores conheciam a Deus, mas “não o glorificaram como Deus, nem lhe renderam graças”. Eles “trocaram a verdade de Deus pela mentira”, portanto, devem ter encontrado a verdade de Deus. Assim, “Deus os entregou” à degradação crescente ao ponto em que as pessoas fazem as coisas mais bizarras, pervertidas e anormais enquanto se escravizam cada vez mais no pecado. É como se Deus dissesse: “Você quer servir o pecado da maneira que deveria servir a Mim? Vá em frente. Eu não vou te impedir e você será cada vez mais escravizado ao deus que ama”.

Suponho que alguém possa considerar essa forma de julgamento como uma indicação da misericórdia de Deus; assim, seria razoável pensar que enquanto as pessoas se tornam mais perversas e pecadoras, elas o perceberiam e acordariam. Pergunto-me por que os homossexuais não se fazem essa pergunta: “Por que me sinto atraído por pessoas do mesmo sexo com as quais não posso ter uma relação sexual completa e de verdade? Isso é estranho!” De certa forma pode-se argumentar que Deus realmente os “fez dessa forma” (como, às vezes, argumentam para justificar sua perversão), mas somente no sentido permissivo e somente porque Ele espera acordá-los para que possam se arrepender e experimentar Sua maravilhosa misericórdia.

Não é somente os homossexuais que devem se fazer essa pergunta. Paulo listou vários pecados escravizadores que são evidência do julgamento de Deus sobre aqueles que se recusam a servi-Lo. Bilhões de pessoas devem se perguntar sobre sua conduta bizarra. “Por que odeio minha própria família?” “Por que gosto de espalhar fofoca?” “Por que nunca estou contente com o que tenho?” “Por que me sinto compelido a olhar cada vez mais pornografia explícita?” Deus os entregou para serem escravizados por seus deuses.

É claro que qualquer um pode amolecer seu coração, se arrepender e crer em Jesus. Alguns dos pecadores mais endurecidos da terra fizeram exatamente isso, e Deus os limpou e os libertou de seus pecados! Desde que as pessoas ainda estejam respirando, Deus lhes dá a oportunidade de se arrependerem.

Sem Desculpas (No Excuses)

De acordo com Paulo, os pecadores não têm desculpa. Eles mostram que conhecem o bem e o mal quando condenam outros e, portanto, merecem a condenação de Deus:

Portanto, você, que julga os outros é indesculpável. Pois está condenando a si mesmo naquilo em que julga, visto que você, que julga, pratica as mesmas coisas. Sabemos que o juízo de Deus contra os que praticam tais coisas é conforme a verdade. Assim, quando você, um simples homem, os julga, mas pratica as mesmas coisas, pensa que escapará do juízo de Deus? Ou será que vocês despreza as riquezas da sua bondade, tolerância e paciência, não reconhecendo que a bondade de Deus o leva ao arrependimento? (Rm. 2:1-4).

Paulo disse que a razão da tolerância e paciência de Deus é para dar às pessoas a oportunidade de se arrependerem. Além do mais, enquanto Paulo continuava, revelou que somente os que se arrependem e levam vidas santas herdarão o Reino de Deus:

Contudo, por causa da sua teimosia e do seu coração obstinado, você está acumulando ira contra si mesmo, para o dia da ira de Deus, quando se revelará o seu justo julgamento. Deus “retribuirá a cada um conforme o seu procedimento”. Ele dará vida eterna aos que persistindo em fazer o bem, buscam glória, honra e imortalidade. Mas haverá ira e indignação para os que são egoístas, que rejeitam a verdade e seguem a injustiça. Haverá tribulação e angústia para todo ser humano que pratica o mal: primeiro para o judeu, depois para o grego; mas glória, honra e paz para todo o que pratica o bem: primeiro para o judeu, depois para o grego (Rm. 2:5-10).

É claro que Paulo não concordaria com aqueles que dizem que as pessoas que simplesmente “aceitam a Jesus como Salvador” têm garantia da vida eterna. Ao invés disso, aqueles que se arrependem e “que persistindo em fazer o bem, buscam glória, honra e imortalidade” são os que a tem.

Mas isso não indica que as pessoas podem continuar a praticar outras religiões além do cristianismo e serem salvas desde que se arrependam e obedeçam a Deus?

Não, não há salvação longe de Jesus por vários motivos, um dos quais é que somente Jesus pode libertar as pessoas de sua escravidão ao pecado.

Mas se quiserem se arrepender, como vão saber invocar o nome de Jesus se nunca ouviram falar dEle?

Deus, que conhece o coração das pessoas, Se revelará a qualquer um que O busca com sinceridade. Jesus prometeu: “busquem, e encontrarão” (Mt. 7:7), e Deus espera que todos O busquem (veja At. 17:26-27). Quando vê um coração que está respondendo a Sua evangelização incessante, Ele manda o evangelho àquela pessoa, assim como fez com o eunuco etíope e com a casa de Cornélio. Deus não é limitado à participação da Igreja, assim como provou na conversão de Saulo de Tarso. Se não houver alguém para levar o evangelho a quem O busca com sinceridade, Ele irá! Ouvi vários casos atuais nos quais pessoas em países fechados se converteram por causa de visões que tiveram de Jesus.

Por que as Pessoas são Religiosas? (Why People Are Religious)

O fato é que a maioria dos que praticam religiões falsas não buscam a verdade com sinceridade. Ao invés disso, são religiosos porque estão somente procurando uma justificação ou proteção para seus pecados. Enquanto continuam a violar suas consciências, se escondem atrás do pretexto da religião. Através de sua religiosidade, convencem a si mesmos que não merecem o inferno. Isso se aplica a “cristãos” religiosos (incluindo os cristãos do evangelho da graça barata), assim como a budistas, muçulmanos e hindus. Mesmo enquanto praticam sua religião, sua consciência os condena.

Quando o budista reverencia seus ídolos ou monges que se sentam orgulhosamente diante dele, sua consciência lhe diz que não está certo. Quando o hindu justifica sua falta de compaixão por um mendigo doente, crendo que o mendigo deve estar sofrendo pelos pecados cometidos em uma vida anterior, sua consciência o condena. Quando um muçulmano extremista decapita um “infiel” no nome de Alá, sua consciência grita a ele a respeito de sua própria hipocrisia homicida. Quando o “cristão” evangélico acumula tesouros terrenos, assiste regularmente à televisão com sexo explícito ou espalha fofoca sobre membros da igreja, crendo que foi salvo pela graça, seu coração continua a condená-lo. Todos esses são exemplos de pessoas que querem continuar a pecar e que encontram mentiras religiosas para acreditarem pelas quais podem continuar pecando. A “santidade” dos pecadores religiosos não alcança as expectativas de Deus.

Tudo isso é para dizer que Deus não considera as pessoas que seguem falsas religiões ignorantes e merecedoras de piedade por nunca terem ouvido a verdade. E a culpa de sua ignorância não cai nos pés da Igreja por não tê-las evangelizado efetivamente.

Novamente, mesmo que saibamos que Deus quer que a Igreja pregue o evangelho por todo o mundo, devemos seguir a direção de Seu Espírito a respeito de onde os campos “estão maduros para a colheita” (veja Jo. 4:35), onde as pessoas estão receptivas por estarem com seus corações sensíveis por causa do esforço incessante de Deus em alcançá-las.

Princípio n^o4 (Principle #4)

Um último princípio que podemos aprender das verdades bíblicas consideradas anteriormente neste capítulo: Se Deus está julgando pecadores com a esperança de que amoleçam seus corações, devemos esperar que alguns pecadores, depois de passar pelo julgamento de Deus ou ver outros passarem por ele, amolecerão seus corações. Portanto, depois de calamidades, existem excelentes oportunidades de alcançar pessoas antes inalcançáveis.

Cristãos devem procurar oportunidades de compartilhar o evangelho em lugares onde as pessoas estão sofrendo. Os que recentemente perderam pessoas queridas, por exemplo, podem estar mais abertas para ouvirem o que Deus tem para elas ouvirem. Quando trabalhei como pastor, sempre buscava a oportunidade de proclamar o evangelho em funerais, lembrando o que as Escrituras dizem: “Melhor é ir à casa onde há luto do que ir à casa onde há banquete, pois naquela se vê o fim de todos os homens; e os vivos que o tomem em consideração” (Ec. 7:2, ênfase adicionada).*

Quando as pessoas sofrem por causa de doenças, perda financeira, quebra de relacionamentos, desastres naturais e muitas outras consequências de pecados e julgamentos sobre pecados, elas precisam saber que seu sofrimento é um despertador. Através de sofrimentos temporários Deus está tentando salvar pecadores do julgamento eterno.

Resumindo (In Summary)

Deus faz a maior parte do trabalho de construir Seu Reino. Nossa responsabilidade é cooperar inteligentemente com Ele.

Todos os crentes devem levar vidas santas e obedientes que chamem a atenção dos que estão nas trevas, e devem estar sempre prontos para contar-lhes a razão de sua esperança.

Deus está sempre trabalhando para motivar todos a amolecerem seus corações e se arrependerem, falando a eles continuamente através da criação, consciência, calamidades e, às vezes, através do chamado do evangelho.

Os pecadores sabem que estão desobedecendo a Deus e devem dar contas a Ele, mesmo que nunca tenham ouvido o evangelho. Seu pecado é prova da dureza de seus corações. Sua degradação crescente e escravização ao pecado é uma indicação da ira de Deus para com eles.

Por outro lado, pessoas religiosas não estão necessariamente buscando a verdade. É mais provável que estejam justificando seus pecados acreditando nas mentiras de sua religião.

Deus conhece a condição do coração de cada um. Mesmo que possa nos levar a compartilhar o evangelho com pessoas não-receptivas, é mais provável que Ele nos leve àqueles que estão receptivos ao evangelho. Enquanto Deus trabalha para amolecer os corações das pessoas através de seus sofrimentos, devemos buscar essas oportunidades para proclamar o evangelho.

Deus quer levar o evangelho a todo o mundo, mas quer que sigamos Seu Espírito enquanto buscamos cumprir a Grande Comissão, como mostrado no livro de Atos. Ele Se revelará a qualquer um que busca conhecê-Lo com sinceridade. Para tanto, quer que nossa mensagem concorde com Sua mensagem.

Um dia haverá representantes de todos os grupos étnicos adorando diante do trono de Deus e devemos fazer nossa parte, cooperando com Deus para chegarmos a esse fim. Assim, todo o povo de Deus deve mostrar o amor de Cristo a todos os membros de todos os grupos étnicos que encontrarem. Deus pode dirigir alguns de Seus servos a ter como objetivo específico pessoas de culturas diferentes, enviando e sustentando plantadores de igrejas ou indo eles próprios. Os que forem enviados devem fazer discípulos, mostrando que são ministros discipuladores!

Palavras Finais (Final Words)

Sou muito grato a Deus por nos capacitar a publicar este livro em sua língua e tornar possível que você tenha uma cópia e a leia. Espero que ele tenha sido uma bênção para você. Se foi, será que poderia me escrever e dizer? Eu só leio em inglês, então você terá que me escrever em inglês ou precisará ter sua carta traduzida para o inglês antes de enviá-la a mim.

A maneira mais certa de me encontrar é enviando um e-mail, e meu endereço eletrônico é: [email protected]. Se não tiver acesso a e-mail, também pode me escrever endereçando ao meu gabinete, mas dependendo de quando você recebeu esse livro, o endereço pode ter mudado. De qualquer forma, no ano de 2009 é: Heaven’s Family, P.O. Box 12854, Pittsburg, PA 15241 USA.

[1] É por isso que as Escrituras declaram: “Diz o tolo em seu coração: “Deus não existe” (Sl. 14:1, ênfase adicionada). Somente tolos suprimem uma verdade tão óbvia.

[2] Além disso, as Escrituras ensinam que Deus pode até endurecer ainda mais os corações daqueles que continuam a endurecer seus corações contra Ele (como Faraó). Parece improvável que haja esperança para o arrependimento de tais pessoas.

* Nota do tradutor: versão Revista e Atualizada

1. Introdução e Estabelecendo a Meta Certa

2. Começando Corretamente

3. Continuando Apropriadamente

4. Igrejas nos Lares

5. O Crescimento da Igreja

6. O Ministério de Ensino

7. Interpretação Bíblica

8. O Sermão do Monte

9. O Pregador Predileto de Jesus

10. O Novo Nascimento

11. O Batismo no Espírito Santo

12. Mulheres no Ministério

13. Divórcio e Recasamento

14. Fundamentos da Fé

15. Cura Divina

16. O Ministério de Cura de Jesus

17. Os Dons do Espírito

18. Os Dons Ministeriais

19. Realidades em Cristo

20. Louvor e Adoração

21. A Família Cristã

22. Como ser Guiado Pelo Espírito

23. Os Sacramentos

24. Confrontação, Perdão e Reconciliação

25. A Disciplina do Senhor

26. O Jejum

27. A Vida Após a Morte

28. O Plano Eterno de Deus

29. O Arrebatamento e o Fim dos Tempos

30. Mitos Modernos Sobre Batalhas Espiriturais: Parte 1

31. Mitos Modernos Sobre Batalhas Espírituais, Parte 2

32. Mordomia

33. Segredos do Evangelismo

Continuamos este capítulo considerando mais alguns ensinos errados, mas populares a respeito de Satanás e batalhas espirituais. Na conclusão, consideraremos o que as Escrituras realmente dizem a respeito de batalhas espirituais que cada crente deve praticar.

Mito n^o 5: “ Podemos acabar com fortalezas demoníacas na atmosfera através da batalha espiritual”. (Myth #5: “We can pull down demonic strongholds in the atmosphere through spiritual warfare.”)

De acordo com as Escrituras, não há dúvida de que Satanás reina sobre uma hierarquia de espíritos malignos que habitam na atmosfera da Terra e que o ajudam a governar o reino das trevas. Que esses espíritos malignos são “territoriais”, governando sobre certas áreas geográficas, é um conceito também encontrado na Bíblia (veja Dn. 10:13, 20-21; Mc. 5:9-10); como também é bíblico que cristãos têm autoridade para expulsar demônios de outras pessoas e a responsabilidade de resistir ao demônio (veja Mc. 16:17; Tg. 4:7; 1 Pd. 5:8-9). Mas, podem os cristãos derrubar os espíritos malignos que reinam sobre cidades? A resposta é não; e tentar fazer isso é uma perca de tempo.

Só porque podemos expulsar demônios de pessoas, não devemos assumir que podemos derrubar os espíritos malignos que reinam sobre cidades. Existem vários exemplos nos evangelhos e no livro de Atos de expulsão de demônios das pessoas, mas você pode pensar em pelo menos um exemplo, nos evangelhos ou no livro de Atos, de alguém ter derrubado um espírito maligno que reinava sobre uma cidade ou região geográfica? Não pode, porque não existem tais exemplos. Você pode pensar em uma instrução em alguma epístola sobre nossa responsabilidade de derrubar espíritos malignos da atmosfera? Não, porque não existe. Por esse motivo, não temos base bíblica para crer que podemos ou devemos nos engajar em “batalhas espirituais” contra espíritos malignos na atmosfera.

Aprofundando Demasiadamente nas Parábolas (Pushing Parables Too Far)

Encontrar mais sentido na Bíblia do que Deus intencionou é um erro que cristãos cometem com grande frequência quando leem passagens que contêm linguagem metafórica. Um exemplo clássico de má interpretação de linguagem metafórica tem como base as palavras de Paulo sobre “derrubar fortalezas”:

Pois embora vivamos como homens, não lutamos segundo os padrões humanos. As armas com as quais lutamos não são humanas; ao contrário, são poderosas em Deus para destruir fortalezas. Destruímos argumentos e toda pretensão que se levanta contra o conhecimento de Deus, e levamos cativo todo pensamento, para torná-lo obediente a Cristo. E estaremos prontos para punir todo ato de desobediência, uma vez estando completa a obediência de vocês (2 Co. 10:3-6).

Ao invés de dizer “destruímos argumentos”, a versão King James* diz que estamos “destruindo fortalezas”. Desta única frase metafórica, praticamente uma teologia inteira foi criada para defender a ideia de fazer “batalhas espirituais” para “destruir fortalezas” que consistem de espíritos malignos na atmosfera. Mas como a New American Standard Version* deixa claro, Paulo não está falando de espíritos malignos na atmosfera, mas de fortalezas de falsas crenças que existem nas mentes das pessoas. Argumentos é o que Paulo está destruindo, não espíritos malignos nos lugares altos.

Isso fica ainda mais claro quando lemos o contexto. Paulo disse: “Destruímos argumentos e toda pretensão que se levanta contra o conhecimento de Deus, e levamos cativo todo pensamento, para torná-lo obediente a Cristo” (ênfase adicionada). A batalha da qual Paulo escreveu simbolicamente é uma batalha contra pensamentos ou ideias que são contra o verdadeiro conhecimento de Deus.

Usando metáforas militares, Paulo explica que estamos em uma batalha, uma batalha pelas mentes das pessoas que acreditam nas mentiras de Satanás. Nossa arma principal nessa batalha é a Verdade, que é o porquê de termos sido enviados ao mundo inteiro para pregar o evangelho, invadindo o território inimigo com uma mensagem que pode libertar os cativos. Os fortes que temos destruído foram construídos com tijolos de mentiras unidos pelo cimento da decepção.

Toda a Armadura de Deus (The Whole Armor of God)

Outra passagem de Paulo que muitas vezes é mal interpretada encontrada-se em Efésios 6:10-17, onde escreveu sobre nossa responsabilidade de colocar a armadura de Deus. Mesmo que essa passagem seja definitivamente sobre nossa luta contra o demônio e espíritos malignos, não há menção de derrubar espíritos malignos que estão sobre as cidades. Quando estudamos a passagem de perto, torna-se claro que Paulo estava escrevendo principalmente sobre a responsabilidade de cada indivíduo de resistir ao esquemas de Satanás em sua vida pessoal aplicando a verdade da Palavra de Deus.

Quando lemos essa passagem em particular, notamos também a linguagem metafórica evidente. Obviamente, Paulo não falava literalmente sobre uma armadura material que os cristãos devem vestir. A armadura sobre a qual escreveu é figurativa. Esses pedaços de armadura representam as várias verdades bíblicas que os cristãos devem usar como proteção contra o demônio e espíritos malignos. Por saber, crer e agir de acordo com a Palavra de Deus, os cristãos estão, figurativamente falando, vestidos da armadura de Deus.

Vamos examinar essa passagem em Efésios versículo por versículo, enquanto nos perguntamos, o que Paulo realmente queria nos transmitir?

A Fonte de Nossa Força Espiritual (The Source of Our Spiritual Strength)

Primeiramente, Paulo nos diz: “fortaleçam-se no Senhor e no seu forte poder” (Ef. 6:10). A ênfase está no fato de que não devemos tirar nossa força de nós mesmos, mas de Deus. Isso se torna mais claro na próxima afirmação de Paulo: “Vistam toda a armadura de Deus” (Ef. 6:11a). Essa armadura é de Deus, não nossa. Paulo não está dizendo que o próprio Deus usa armadura, mas que precisamos da armadura que Deus providenciou.

Por que precisamos dessa armadura que Deus providenciou?A resposta é: “para poderem ficar firmes contra as ciladas do Diabo” (Ef. 6:11b). Essa armadura é principalmente para uso defensivo, não ofensivo. Não é para que possamos sair e derrubar espíritos malignos que estão sobre cidades; é para que possamos ficar firmes contra as ciladas do Diabo.

Aprendemos que o Diabo tem planos para nos atacar, e a menos que estejamos usando a armadura que Deus providenciou, estaremos vulneráveis. Note também que a responsabilidade de colocar a armadura é nossa, não de Deus.

Vamos continuar:

Pois a nossa luta não é contra seres humanos, mas contra os poderes e autoridades, contra os dominadores deste mundo de trevas, contra as forças espirituais do mal nas regiões celestiais (Ef. 6:12).

Aqui, torna-se claro como cristal que Paulo não está falando sobre uma batalha física ou material, mas espiritual. Estamos lutando contra os planos de várias hierarquias de espíritos malignos os quais foram listados por Paulo. A maioria de leitores assume que Paulo os listou em ordem de autoridade, de baixo para cima; “poderes” sendo a classe mais baixa e “forças espirituais do mal nas regiões celestiais” sendo a classe mais alta.

Como podemos lutar contra seres espirituais? Essa pergunta pode ser respondida se perguntarmos: Como os seres espirituais podem nos atacar? Eles nos atacam principalmente com tentações, pensamentos, sugestões e ideias que contradizem a Palavra e a vontade de Deus. Portanto, nossa defesa é saber, crer e obedecer a Palavra de Deus.

Por isso, vistam toda a armadura de Deus, para que possam resistir no dia mau e permanecer inabaláveis, depois de terem feito tudo (Ef. 6:13).

Note mais uma vez que o propósito de Paulo é nos equipar para resistir aos ataques de Satanás e permanecer. Seu propósito não é nos equipar para atacarmos Satanás e derrubar espíritos malignos da atmosfera. Paulo nos diz para permanecermos inabaláveis três vezes. Nossa posição é a defesa, não o ataque.

Verdade — Nossa Defesa Principal (Truth — Our Primary Defense)

Assim, mantenham-se firmes, cingindo-se com o cinto da verdade (Ef. 6:14a).

A verdade é o que mantém nossa armadura no lugar. O que é a verdade? Jesus disse ao Seu Pai: “A tua palavra é a verdade” (Jo. 17:17). Não podemos permanecer firmes contra Satanás a menos que conheçamos a verdade com a qual podemos combater suas mentiras. Jesus demonstrou isso maravilhosamente quando foi tentado no deserto e respondia a todas as sugestões de Satanás com: “Está escrito”.

Paulo continuou:

Vestindo a couraça da justiça (Ef. 4:14b).

Como cristãos, devemos ser familiares com dois tipos de justiça. A primeira, recebemos como um presente, a justiça de Cristo (veja 2 Co. 5:21). Sua justiça tem sido implantada naqueles que creem em Jesus, aos que deixaram seus pecados na cruz. Essa justiça nos libertou dos domínios de Satanás.

Segunda, devemos viver em justiça, obedecendo os mandamentos de Jesus, e isso é provavelmente o que Paulo tinha em mente a respeito da couraça da justiça. Através da obediência a Cristo, não damos lugar ao Diabo (veja Ef. 4:26-27).

Pés Firmes nos Sapatos do Evangelho (Firm Footing in Gospel Shoes)

E tendo os pés calçados com a prontidão do evangelho da paz (Ef. 6:15).

Conhecer, crer e agir de acordo com a verdade do evangelho nos dá pés firmes para prevalecermos contra os ataques de Satanás. Os sapatos que os soldados romanos usavam tinham travas nas solas que lhes davam firmeza no campo de batalha. Quando Jesus é nosso Senhor, temos pés firmes para prevalecermos contra as mentiras de Satanás.

Além disso, usem o escudo da fé com o qual vocês poderão apagar todas as setas inflamadas do Maligno (Ef. 6:16).

Note novamente a ênfase de Paulo em nossa postura defensiva. Ele não está falando de derrubarmos os demônios de sobre as cidades. Está falando sobre o uso da nossa fé na Palavra de Deus para resistir às mentiras do Diabo. Quando cremos e agimos de acordo com o que a Palavra de Deus diz, é como ter um escudo que nos protege das mentiras de Satanás, representadas figuradamente como “setas inflamadas do Maligno”.

Nossa Espada Espiritual — A Palavra de Deus (Our Spiritual Sword — God’s Word)

Usem o capacete da salvação e a espada do Espírito, que é a palavra de Deus (Ef. 6:17).

A salvação, como a Bíblia a descreve, inclui nossa libertação do cativeiro de Satanás. Deus nos “resgatou do domínio das trevas e nos transportou para o Reino do seu Filho amado” (Cl. 1:13). Saber isso é como ter um capacete que guarda nossas mentes de acreditar na mentira de Satanás de que ainda estamos em seu domínio. Satanás não é mais nosso mestre — Jesus é.

Além do mais, devemos pegar a “espada do Espírito” que, como Paulo explica, é uma figura para a Palavra de Deus. Como já mencionei, Jesus foi o exemplo perfeito de um guerreiro espiritual que manejou habilmente Sua espada espiritual. Durante Sua tentação no deserto Ele respondeu cada vez a Satanás, citando diretamente a Palavra de Deus. Da mesma forma, se formos derrotar o Diabo em um combate espiritual, devemos conhecer e crer no que Deus disse, se não, sucumbiremos a suas mentiras.

Note também que Jesus usou a “espada do Espírito” defensivamente. Alguns gostam de ressaltar para os que mantém a postura de que a armadura que Paulo escreveu é principalmente defensiva, que definitivamente a espada é uma arma ofensiva. Portanto, com um argumento fraco, tentam justificar sua teoria de que a passagem em Efésios 6:10-12 é aplicável a nossa suposta responsabilidade de “derrubar fortalezas” de espíritos malignos nos lugares celestiais.

Obviamente, depois de ler o motivo de Paulo do porquê os cristãos devem vestir a armadura de Deus (para que possam “ficar firmes contra as ciladas do Diabo”), sabemos que ele está falando principalmente de um uso defensivo da armadura. Além do mais, mesmo que pensem em uma espada como uma arma ofensiva, também podemos vê-la como defensiva, já que protege dos ataques da espada do inimigo e os bloqueia.

Além do mais, devemos ter cuidado para não deformarmos a metáfora, enquanto tentamos retirar das várias partes da armadura, significados que nem existem. Quando começamos a discutir sobre a natureza defensiva e ofensiva da espada, tendemos a “ir longe de mais nas parábolas”, por quanto desmontamos os pedaços de uma simples metáfora que nunca foi planejada para ser tão dissecada.

Mas Deus não nos Instruiu a “Amarrar o Homem Forte”? (But Didn’t Jesus Instruct Us to “Bind the Strong Man”?)

Encontramos três vezes nos evangelhos Jesus mencionando “amarrar o homem forte”. Contudo, em nenhum dos três casos Ele disse aos Seus seguidores que “amarrar o homem forte” era algo que devessem praticar. Vamos examinar exatamente o que Jesus disse, e vamos ler dentro do contexto:

E os mestres da lei que haviam descido de Jerusalém diziam: “Ele está com Belzebu! Pelo príncipe dos demônios é que ele expulsa demônios”. Então Jesus os chamou e lhes falou por parábolas: “Como pode Satanás expulsar Satanás?Se um reino estiver dividido contra si mesmo, não poderá subsistir. Se uma casa estiver dividida contra si mesma, também não poderá subsistir. E se Satanás se opuser a si mesmo e estiver dividido, não poderá subsistir; chegou o seu fim. De fato, ninguém pode entrar na casa do homem forte e levar dali os seus bens, sem que antes o amarre. Só então poderá roubar a casa dele. Eu lhes asseguro que todos os pecados e blasfêmias dos homens lhes serão perdoados, mas quem blasfemar contra o Espírito Santo nunca terá perdão: é culpado de pecado eterno”. Jesus falou isso porque eles estavam dizendo: “Ele está com um espírito imundo”. (Mc. 3:23-30).

Note que Jesus não estava ensinando Seus seguidores a amarrarem nenhum homem forte. Ele estava respondendo às críticas dos escribas de Jerusalém com lógica indiscutível e uma metáfora clara.

Eles O acusaram de expulsar demônios usando poder demoníaco. Ele respondeu dizendo que Satanás seria insano de trabalhar contra si mesmo. Ninguém pode inteligentemente argumentar contra isso.

Se não foi o poder de Satanás que Jesus estava usando para expulsar demônios, de quem era o poder?Tinha que ser um poder maior que o de Satanás. Tinha que ser o poder de Deus, o poder do Espírito Santo. Portanto, Jesus falou metaforicamente de Satanás, comparando-o a um homem forte guardando suas posses. O único capaz de tirar as posses do homem forte seria alguém ainda mais forte, o próprio Deus. Essa foi a verdadeira explicação de como Ele expulsava demônios.

Essa passagem que menciona o homem forte, assim como as similares encontradas em Mateus e Lucas, não podem ser usadas para justificar “amarrar o homem forte” sobre cidades. Adicionalmente, quando examinamos o resto do Novo Testamento, não encontramos exemplo algum de uma pessoa “amarrando o homem forte” sobre cidades, ou qualquer instrução para que assim o façam. Portanto, podemos concluir seguramente que não é bíblico que qualquer cristão tente amarrar e render um suposto “homem forte – espírito maligno” sobre uma cidade ou área geográfica.

Mas e Sobre “Amarrar no Céus e na Terra”? (What About “Binding on Earth and in Heaven”?)

Só encontramos duas vezes nos evangelhos as palavras de Jesus: “O que você amarrar na terra será [ou ‘terá sido’] amarrado nos céus, e o que você liberar na terra será [ou ‘terá sido’] liberado nos céus”*. Ambas estão registradas no evangelho de Mateus.

Jesus estava nos ensinando que podemos e devemos “amarrar” espíritos demoníacos na atmosfera?

Primeiro, vamos considerar Suas palavras amarrar e liberar. O uso dessas palavras por Jesus é obviamente figurativo, já que, com certeza, Ele não quis dizer que Seus seguidores pegariam cordas e literalmente amarrariam algo ou libertariam algo que estava amarrado com cordas. Então, o que Jesus quis dizer?

Para encontrarmos a resposta devemos olhar ao Seu uso das palavras amarrar e liberar dentro do contexto do que estava falando naquela hora. Ele estava falando sobre espíritos malignos? Se sim, podemos concluir que Sua palavra sobre amarrar tem aplicação ao amarrar de espíritos malignos.

Vamos examinar a primeira passagem em que Jesus menciona amarrar e liberar:

“E vocês?”, perguntou ele [Jesus]. “Quem vocês dizem que eu sou?” Simão Pedro respondeu: “Tu és o Cristo, o Filho do Deus vivo”. Respondeu Jesus: “Feliz é você Simão, filho de Jonas! Porque isto não lhe foi revelado por carne ou sangue, mas por meu Pai que está nos céus. E eu lhe digo que você é Pedro, e sobre esta pedra edificarei a minha igreja, e as portas do Hades não poderão vencê-la. Eu lhe darei as chaves do Reino dos céus; o que você amarrar na terra terá sido amarrado nos céus, e o que você liberar na terra terá sido liberado nos céus” (Mt. 16:15-19, ênfase adicionada).

Sem dúvida a razão dessa passagem ter sido interpretada de tantas maneiras diferentes é que ela contém pelo menos cinco expressões metafóricas: (1) “carne ou sangue”, (2) “pedra”, (3) “portas do Hades”, (4) “chaves do Reino dos céus” e (5) “amarrar/liberar”. Todas essas expressões são figurativas, ou seja, falam de outra coisa.

Portas do Hades (Hades’ Gates)

Mesmo sem considerar o significado preciso das metáforas, podemos ver que, nessa passagem, Jesus não estava falando de espíritos malignos. O mais perto que chegou foi quando mencionou “as portas do Hades”, que são obviamente simbólicas, já que não é possível que as portas do Hades façam algo para prejudicar a Igreja.

O que “as portas do Hades” representam? Talvez simbolizam o poder de Satanás, e Jesus quis dizer que o poder de Satanás não impediria que Sua Igreja fosse construída. Ou talvez, quis dizer que a Igreja que Ele construiria salvaria as pessoas para que não fossem aprisionadas “atrás” das portas do Hades.

Note que, na verdade, Jesus mencionou duas portas: as portas do Hades e as portas para o céu, implícitas quando Ele deu a Pedro as “chaves dos céus”. Esse contraste suporta ainda mais a ideia de que a afirmação de Jesus representa o papel da Igreja de salvar as pessoas que estão indo para o Hades.

Mesmo que Jesus tenha dito que “todo o poder de Satanás não pararia Sua Igreja”, não podemos pular para a conclusão que Seus comentários sobre amarrar e liberar são instruções para o que devemos fazer com espíritos malignos que pairam sobre cidades, pela simples razão de que não podemos encontrar exemplos nos evangelhos ou em Atos de alguém amarrando tais espíritos malignos, nem podemos encontrar instruções nas epístolas para que façamos tal coisa. De qualquer forma que interpretarmos as palavras de Cristo sobre amarrar e liberar, nossa interpretação deve ser baseada contextualmente com o resto do Novo Testamento.

Já que não há exemplo bíblico algum, é incrível a frequência com que cristãos dizem coisas como: “Eu amarro o Diabo no nome de Jesus” ou “Eu libero os anjos sobre aquela pessoa” e assim por diante. Não encontramos ninguém dizendo tais coisas no Novo Testamento. A ênfase de Atos e das epístolas não é em falar com o Diabo ou amarrar e liberar espíritos malignos, mas em pregar o evangelho e orar a Deus. Por exemplo, quando Paulo estava sendo continuamente atormentado por um mensageiro (literalmente “anjo”) de Satanás, ele não tentou “amarrá-lo”. Ele orou a Deus sobre isso (veja 2 Co. 12:7-10).

As Chaves para o Céu (The Keys to Heaven)

Vamos olhar mais profundamente o contexto imediato das palavras de Jesus sobre amarrar e liberar. Note que logo após ter mencionado amarrar e liberar, Jesus disse que daria a Pedro “as chaves do Reino dos céus”. Pedro nunca recebeu chaves de verdade para as portas do céu, e portanto, as palavras de Jesus devem ser interpretadas figuradamente. O que as “chaves”representam? Representam um meio de acessar algo que está trancado. Quem tem a chave, tem meios que os outros não têm para abrir certas portas.

Enquanto consideramos o ministério de Pedro como registrado no livro de Atos, o que ele está fazendo que poderia ser considerado comparável a abrir portas que estão trancadas a outros?

Acima de tudo, o encontramos proclamando o evangelho; o evangelho que abre as portas do céu para todos os que creem (e o evangelho que fecha as portas do Hades). Nesse sentido, todos nós recebemos as chaves para o Reino dos céus, já que somos todos embaixadores de Cristo. As chaves para o Reino dos céus só podem ser o evangelho de Jesus Cristo, a mensagem que pode abrir as portas do céu.

E Agora, Amarrar e Liberar (And Now, Binding and Loosing)

Finalmente, depois de prometer dar a Pedro as chaves para o Reino dos céus, Jesus faz Sua afirmação sobre amarrar e liberar; Sua quinta expressão figurativa na passagem sob consideração.

Dentro do contexto das afirmações que já examinamos, o que Jesus quis dizer? Que ligação há entre: Pedro amarrar e liberar, Jesus construir Sua Igreja, a salvação de pessoas do Hades e a proclamação do evangelho?

Realmente só há uma possibilidade. Jesus quis dizer: “Estou autorizando você a ser o representante do céu. Cumpra sua responsabilidade na terra, e o céu irá te apoiar”.

Se um patrão dissesse ao seu vendedor : “O que você fizer na filial em Bangcoc será feito na matriz”, como o vendedor interpretaria as palavras de seu chefe? Ele entenderia que estava autorizado a representar sua companhia em Bangcoc. Tudo o que Jesus quis dizer é que Pedro, na terra, estava autorizado a representar Deus no céu. Essa promessa a Pedro seria um reforço para a sua confiança quando começasse a proclamar a mensagem de Deus em Jerusalém sob os olhos críticos dos escribas e fariseus — pessoas que se consideravam representantes autorizados de Deus e pessoas a quem Pedro antes reverenciava como tais.

Essa interpretação das palavras de Jesus está em harmonia com Seu segundo uso, encontrado dois capítulos à frente no evangelho de Mateus:

Se o seu irmão pecar contra você, vá e, a sós com ele, mostre-lhe o erro. Se ele o ouvir você ganhou seu irmão. Mas se ele não o ouvir, leve consigo mais um ou dois outros, de modo que qualquer acusação seja confirmada pelo depoimento de duas ou três testemunhas. Se ele se recusar a ouvi-los, conte à igreja; e se ele se recusar a ouvir também a igreja, trate-o como pagão ou publicano. Digo-lhes a verdade: Tudo o que vocês amarrarem na terra terá sido amarrado no céu, e tudo o que vocês liberarem na terra terá sido liberado no céu. Também lhes digo que se dois de vocês concordarem na terra em qualquer assunto sobre o qual pedirem, isso lhes será feito por meu Pai que está nos céus. Pois onde se reunirem dois ou três em meu nome, ali eu estou no meio deles (Mt. 18:15-20, ênfase adicionada).*

Nessa segunda passagem, não há absolutamente nada dentro do contexto que nos levaria a crer que Jesus estava falando de amarrar espíritos malignos. Aqui, Cristo falou sobre amarrar e liberar imediatamente depois de falar sobre disciplina da Igreja.

Isso pareceria indicar que a respeito de amarrar e liberar nessa passagem, Jesus quis dizer algo como: “Estou dando a você a responsabilidade de determinar quem deve estar na Igreja e quem não deve. É seu trabalho. Enquanto você cumpre suas responsabilidades, o céu te apoiará”.

Em uma aplicação mais abrangente, Jesus estava simplesmente dizendo: “Vocês são representantes autorizados do céu na terra. Vocês têm responsabilidades e enquanto cumprirem suas responsabilidades na terra, o céu sempre lhes apoiará”.

Amarrar e Liberar no Contexto (Binding and Loosing in Context)

Essa interpretação se encaixa bem no contexto imediato, assim como no contexto mais remoto do Novo Testamento.

A respeito do contexto imediato, notamos que, imediatamente depois de Sua afirmação sobre amarrar e liberar, Jesus disse: “Também lhes digo que se dois de vocês concordarem na terra em qualquer assunto sobre o qual pedirem isso lhes será feito por meu Pai que está nos céus” (Mt. 18:19, ênfase adicionada).

Aqui está novamente o tema “o que você fizer na terra será apoiado no céu”. Nós, na terra, estamos autorizados a orar e somos responsáveis por essa tarefa. Quando assim o fizermos, o céu responderá. As palavras de Jesus, “Também lhes digo…” parecem indicar que Ele está expandindo Sua afirmação anterior sobre amarrar e liberar.

A afirmação final de Jesus nessa passagem: “Pois onde se reunirem dois ou três em meu nome, ali eu estou no meio deles”, também suporta o tema “o céu lhes apoiará”. Quando crentes se reúnem em Seu nome, Ele, que mora no céu, aparece.

Mesmo que você discorde completamente da minha interpretação das passagens sob consideração, você será colocado contra a parede para apresentar um argumento bíblico e forte provando que Jesus estava falando sobre amarrar e liberar espíritos malignos que pairam sobre cidades.

O Plano Divino de Deus Inclui Satanás (God’s Divine Plan Includes Satan)

Satanás e seus anjos são um exército rebelde, mas não um exército que está além do controle de Deus. Esse exército rebelde foi criado por Deus (mesmo que não fosse rebelde quando criado). Paulo escreveu:

Pois nele [Cristo] foram criadas todas as coisas nos céus e na terra, as visíveis e as invisíveis, sejam tronos ou soberanias, poderes ou autoridades; todas as coisas foram criadas por ele e para ele (Cl. 1:16, ênfase adicionada).

Jesus criou todos os espíritos angelicais de todos os postos, incluindo Satanás. Ele sabia que alguns iriam se rebelar? É claro que sim. Então, por que os criou? Porque usaria aqueles espíritos rebeldes para ajudá-lo a cumprir Seu plano. Se Ele não tivesse um plano para eles, simplesmente os teria encarcerado, como sabemos que já fez com alguns anjos rebeldes (veja 2 Pd. 2:4) e como fará um dia com Satanás (veja Ap. 20:2).

Deus tem motivos para permitir que Satanás e todos os espíritos malignos operem na terra. Se não tivesse, estariam completamente fora de serviço. Quais são os motivos de Deus para permitir que Satanás opere na terra?Acho que ninguém entende todos os motivos; mesmo assim, Deus revelou alguns deles em Sua Palavra.

Primeiro, Deus permite que Satanás opere limitadamente na terra para cumprir Seu plano de testar os humanos. Satanás é a escolha alternativa para a fidelidade humana. Percebendo ou não, as pessoas estão sujeitas a Deus ou a Satanás. Deus permitiu que Satanás tentasse Adão e Eva, duas pessoas que tinham o livre arbítrio dado por Deus, para testá-los. Todos os que possuem livre arbítrio devem ser testados para que seja revelado o que realmente está em seus corações: obediência ou desobediência. [1]

Segundo, Deus permite que Satanás opere limitadamente na terra como um agente de Sua ira sobre os malfeitores. Já provei isso anteriormente, mostrando vários exemplos específicos nas Escrituras, onde Deus trouxe julgamento sobre as pessoas que mereciam através de espíritos malignos. O fato de Deus ter permitido que Satanás reinasse sobre as pessoas incrédulas do mundo é uma indicação de Sua ira sobre elas. Deus julga grupos de pessoas corruptas permitindo que humanos perversos reinem sobre elas, assim também como espíritos malignos, tornando suas vidas ainda mais miseráveis.

Terceiro, Deus permite que Satanás opere limitadamente na terra para glorificar a Si mesmo. “Para isso o Filho de Deus se manifestou: para destruir as obras do Diabo (1 Jo. 3:8). Cada vez que Deus destrói um dos trabalhos de Satanás, Seu poder e sabedoria são glorificados.

Jesus é o Cabeça Sobre os Poderes e Principados (Jesus is the Head Over Principalities and Powers)

Como cristãos, nossa responsabilidade bíblica para lidar com Satanás e espíritos malignos é dupla: resistir a eles em nossas próprias vidas (Tg. 4:7) e expulsá-los da vida de quem quer ser liberto (Mc. 16:17). Qualquer cristão que tenha experiência em expulsar demônios de pessoas sabe que, como regra geral, ele não será capaz de expulsar o demônio a menos que a pessoa endemoninhada queira ser liberta. [2] Deus honra o livre arbítrio de cada pessoa e se alguém quiser permanecer possesso, Deus não o impedirá.

Esse é outro motivo do porquê não podermos derrubar espíritos territoriais de sobre áreas geográficas. Aqueles espíritos estão segurando pessoas enlaçadas porque é isso que elas escolheram. Através da proclamação do evangelho a elas, oferecemos uma escolha. Se fizerem a escolha certa, o resultado será sua libertação de Satanás e dos espíritos malignos. Se fizerem a escolha errada, escolhendo não se arrependerem, Deus continuará permitindo que Satanás os mantenha cativos.

Jesus é mencionado nas Escrituras como “o Cabeça de todo poder e autoridade” (Cl. 2:10). Mesmo que as palavras gregas para poder (arche) e autoridade (exousia) sejam, às vezes, usadas para descrever líderes políticos humanos, também são usadas no Novo Testamento como títulos para governadores espirituais demoníacos. A passagem clássica sobre a luta dos cristãos contra poderes (arche) e autoridades (exousia) em Efésios 6:12 é um exemplo.

Quando lemos dentro do contexto o que Paulo escreveu sobre Jesus ser o Cabeça de todo poder e autoridade em Colossenses 2:10, parece claro que está falando de poderes espirituais. Por exemplo, na mesma passagem, somente quatro versículos depois, Paulo escreve sobre Jesus: “E, tendo despojado os poderes e as autoridades, fez deles um espetáculo público, triunfando sobre eles na cruz” (Cl. 2:15, ênfase adicionada).

Se Jesus é o Cabeça dos poderes e autoridades espirituais, Ele é soberano sobre eles. Essa é uma maravilhosa revelação aos cristãos que vivem em culturas pagãs e animistas e que gastaram parte de suas vidas adorando ídolos com medo dos espíritos malignos que sabiam, reinavam sobre eles.

O Único Meio de Fuga (The Only Way of Escape)

A única maneira de escapar do cativeiro de espíritos malignos é se arrepender e crer no evangelho. Esse é o escape que Deus providenciou. Ninguém pode amarrar as forças demoníacas que pairam sobre cidades e se libertar completamente ou parcialmente. Até que uma pessoa se arrependa e creia no evangelho, ela permanecerá na ira de Deus (veja Jo. 3:36), que inclui estar presa por poderes demoníacos.

É por isso que não há mudanças mensuráveis nas cidades onde as grandes conferências sobre batalhas espirituais acontecem, porque nada aconteceu que tenha realmente afetado as hierarquias demoníacas que reinam sobre essas áreas. Os cristãos podem gritar com os poderes e principados dia e noite; podem tentar atormentar o Diabo com o que chamam de “línguas guerreiras”; podem dizer “eu vos amarro, espíritos malignos de sobre essa cidade” um milhão de vezes; podem até fazer todas essas coisas de aviões ou do andar mais alto dos arranhacéus (como alguns fazem); mas a única coisa que provocarão nos espíritos malignos é fazê-los rir muito dos cristãos tolos.

Vamos prosseguir para o sexto mito moderno sobre batalhas espirituais.

Mito n^o6: “Batalhas espirituais contra espíritos territoriais abrem as portas para evangelismo efetivo”. (Myth #6: “Spiritual warfare against territorial spirits opens the door for effective evangelism.”)

A motivação de muitos cristãos que estão grandemente envolvidos em batalhas espirituais contra espíritos territoriais é seu desejo de ver o Reino de Deus crescer. Por isso devem ser elogiados. Todos os cristãos devem desejar ver mais pessoas escaparem das garras de Satanás.

Contudo, é importante que usemos os métodos de Deus para construirmos Seu Reino. Deus sabe o que funciona e o que é perca de tempo. Ele tem nos falado exatamente quais são nossas responsabilidades a respeito da expansão de Seu Reino. Pensar que podemos fazer algo que multiplicará a efetividade de nosso evangelismo, algo que não está nas Escrituras ou que Jesus, Pedro ou Paulo nunca praticaram em seus ministérios, é besteira.

Por que tantos cristãos pensam que batalhas espirituais podem abrir as portas para o evangelismo efetivo?Sua linha de raciocínio é algo parecido com isso: “Satanás tem cegado as mentes dos pecadores; portanto, precisamos fazer batalhas espirituais contra ele para impedir que faça isso. Uma vez que os tapa-olhos sejam retirados, mais pessoas crerão no evangelho”. Isso é verdade?

Com certeza, não há dúvida de que Satanás tem cegado as mentes dos descrentes. Paulo escreveu:

Mas se o nosso evangelho está encoberto, para os que estão perecendo é que está encoberto. O deus desta era cegou o entendimento dos descrentes. Para que não vejam a luz do evangelho da glória de Cristo, que é a imagem de Deus (2 Co. 4:3-4).

A questão é, Paulo deu essa informação aos crentes de Corínto com a intenção de motivá-los a fazerem batalhas espirituais e derrubar espíritos territoriais, para que pessoas incrédulas se tornassem mais receptivas?

A resposta é não por vários motivos óbvios.

Primeiro, porque Paulo não continuou dizendo: “Portanto coríntios, porque Satanás tem cegado as mentes dos ímpios, quero que vocês façam batalhas espirituais e derrubem espíritos territoriais para que os tapa-olhos sejam removidos”. Em vez disso, a próxima coisa que mencionou foi sua pregação de Cristo, que é a maneira de remover a cegueira espiritual.

Segundo, em nenhuma de suas cartas Paulo instruiu qualquer crente a se envolver em derrubar fortalezas de sobre suas cidades para que o evangelismo crescesse.

Terceiro, depois de ler todas as cartas de Paulo sabemos que ele não acreditava que os tapa-olhos de Satanás eram o motivo principal do porquê os descrentes continuavam a não crer. Os tapa-olhos de Satanás contribuem, mas não são o único ou principal fator. O principal fator que mantém as pessoas incrédulas é a dureza de seus corações. Isso é óbvio pelo simples motivo de que Satanás não é capaz de manter todos cegos. Algumas pessoas, quando ouvem a verdade, creem e, portanto, rejeitam qualquer mentira em que acreditavam. Não é que os tapa-olhos de Satanás causam a falta de crença, mas sim a falta de crença que permite os tapa-olhos de Satanás.

Corações Duros (Callous Hearts)

Em sua carta aos efésios, o apóstolo Paulo explicou exatamente porque os ímpios permanecem na falta de crença:

Assim, eu lhes digo, e no Senhor insisto, que não vivam mais como os gentios, que vivem na inutilidade dos seus pensamentos. Eles estão obscurecidos no entendimento [talvez uma referência aos tapa-olhos de Satanás] e separados da vida de Deus por causa da ignorância em que estão, devido ao endurecimento do seu coração. Tendo perdido toda a sensibilidade, eles se entregaram à depravação, cometendo com avidez toda espécie de impureza (Ef. 4:17-19, ênfase adicionada).

Paulo disse que os incrédulos estão excluídos da vida de Deus “por causa da ignorância em que estão”. Mas por que são ignorantes?Por que foram “obscurecidos no entendimento”?A resposta é: “devido ao endurecimento do seu coração”. Eles perderam a “sensibilidade”. Essa é a razão principal do porquê as pessoas continuarem descrentes. [3] Elas são as culpadas. Satanás só fornece as mentiras que querem acreditar.

A parábola de Jesus do semeador e do solo ilustra esse conceito perfeitamente:

O semeador saiu a semear. Enquanto lançava a semente, parte dela caiu à beira do caminho; foi pisada, e as aves do céu a comeram… Este é o significado da parábola: A semente é a palavra de Deus. As que caíram à beira do caminho são os que ouvem, e então vem o Diabo e tira a palavra do seu coração, para que não creiam e não sejam salvos (Lc. 8:5, 11-12).

Note que a semente, que representa o evangelho, caiu na beira da estrada e foi pisada. Ela não pôde penetrar no solo duro onde as pessoas andavam com frequência. Portanto, foi fácil para que pássaros, que representam o Diabo, a roubassem.

O objetivo da parábola é comparar a condição dos corações das pessoas (e sua receptividade à Palavra de Deus) a vários tipos de solo. Jesus estava explicando por que algumas pessoas creem e outras não: tudo depende delas.

Como Satanás aparece nessa imagem? Ele só é capaz de roubar a Palavra daqueles que estão com o coração duro. Os pássaros da parábola só foram uma causa secundária do porquê as sementes não germinaram. O problema principal era o solo; na verdade, foi a dureza do solo que tornou possível que os pássaros pegassem as sementes.

Isso também se aplica ao evangelho. O problema real é a dureza dos corações dos agentes morais. Quando as pessoas rejeitam o evangelho, elas tomam a decisão de continuarem cegas. Elas preferem acreditar em mentiras do que na verdade. Como Jesus disse: “A luz veio ao mundo, mas os homens amaram as trevas, e não a luz, porque as suas obras eram más” (Jo. 3:19, ênfase adicionada).

A Bíblia não nos leva a acreditar que as pessoas são sinceras e de bom coração e que certamente acreditariam no evangelho, se Satanás simplesmente parasse de cegá-las. Pelo contrário, ela nos dá uma imagem bem escura do caráter humano, e Deus cobrará cada um por suas escolhas pecaminosas. Sentado em Seu trono de julgamento, Ele não aceitará a desculpa: “o Diabo me fez fazer isso”.

Como Satanás Cega as Mentes das Pessoas (How Satan Blinds People’s Minds)

Como exatamente Satanás cega as mentes das pessoas?Ele tem algum poder espiritual místico que derrama sobre a cabeça das pessoas para entorpecer seu entendimento?Um demônio enfia suas garras em seus cérebros, causando um curto-circuito em seu pensamento racional?Não, Satanás cega as pessoas fornecendo-lhes mentiras em que acreditem.

Obviamente, se as pessoas realmente acreditassem na verdade que Jesus é o Filho de Deus que morreu por seus pecados, se realmente acreditassem que um dia terão que comparecer diante dEle para prestar contas de suas vidas, então se arrependeriam e se tornariam seguidoras dEle. Mas não acreditam nessas coisas; porém, acreditam em algo. Podem acreditar que não há um Deus ou que não há vida após a morte. Podem acreditar em reencarnação ou que Deus nunca mandaria alguém para o inferno. Podem acreditar que suas obras as levarão ao céu. Mas não importa no que acreditam, se não for no evangelho, pode ser resumido em um palavra: mentiras. Elas não acreditam na verdade e, portanto, Satanás as mantém cegas através de mentiras. Se, contudo, elas se humilharem e acreditarem na verdade, Satanás não será capaz de cegá-las mais.

As Mentiras das Trevas (The Lies of Darkness)

O reino de Satanás é mencionado nas Escrituras como o “domínio das trevas” (Cl. 1:13). As trevas, é claro, representam a ausência da verdade — a ausência de luz ou claridade. Quando você está nas trevas, caminha de acordo com a sua imaginação e normalmente acaba ferido. É assim no reino de trevas de Satanás. Os que estão lá levam suas vidas de acordo com suas imaginações e estas foram contaminadas pelas mentiras de Satanás. Estão em trevas espirituais.

Portanto, o reino de Satanás é melhor definido, não como um reino geográfico com fronteiras definidas, mas como um reino de crença — isto é, de mentiras. O reino das trevas está localizado no mesmo lugar que o reino de luz. Os que acreditam na verdade vivem entre os que acreditam em mentiras. [4] Nosso trabalho principal é proclamar a verdade às pessoas que já acreditam em mentiras. Quando alguém crê na verdade, Satanás perde outro servo, pois não é mais capaz de enganá-lo.

Portanto, libertamos os pecadores das mãos de Satanás, não por “amarrar” os espíritos que estão sobre eles, mas por proclamar a verdade. Jesus disse: “E conhecerão a verdade, e a verdade os libertará” (Jo. 8:32, ênfase adicionada). A verdade cura a cegueira espiritual.

Dentro dessa mesma passagem das Escrituras no evangelho de João, Jesus disse a uma multidão de ímpios:

Vocês pertencem ao pai de vocês, o Diabo, e querem realizar o desejo dele. Ele foi homicida desde o princípio e não se apegou à verdade, pois não há verdade nele. Quando mente, fala a sua própria língua, pois é mentiroso e pai da mentira. No entanto, vocês não crêem em mim, porque lhes digo a verdade (Jo. 8:44-45, ênfase adicionada).

Note o contraste que Jesus fez entre Ele e o Diabo. Ele fala a verdade; Satanás é o primeiro mentiroso.

Note também que mesmo Jesus tendo falado a Seus ouvintes que tinham como pai o Diabo, e mesmo tendo exposto Satanás como mentiroso, ainda colocou sobre eles a responsabilidade de crerem na verdade que falava. Não era por culpa do Diabo que eles estavam cegos — a culpa era deles. Jesus os considerou responsáveis. Satanás ajuda as pessoas que “amam as trevas” a permanecerem nas trevas fornecendo a elas mentiras nas quais acreditem. Mas Satanás não pode enganar ninguém que crê na verdade.

Tudo isso sendo verdade, a principal maneira de atrapalharmos o reino das trevas é espalhando a luz — a verdade da Palavra de Deus. É por isso que Jesus não falou: “Vão a todo o mundo e amarrem o Diabo”, mas: “Vão a todo o mundo e preguem o evangelho”. Jesus disse a Paulo que o objetivo de sua pregação seria “abrir-lhes os olhos e convertê-los das trevas para a luz, e do poder de Satanás para Deus” (At. 26:18, ênfase adicionada). Isso deixa claro que as pessoas fogem do domínio de Satanás quando são expostas à verdade do evangelho e tomam a decisão de saírem das trevas e irem para a luz, crendo na verdade ao invés de em uma mentira. As únicas fortalezas que estamos “derrubando” são fortalezas de mentiras construídas nas mentes das pessoas.

Este é o Plano de Deus (This is God’s Plan)

Não se esqueça que foi Deus quem lançou Satanás do céu para a terra. Ele poderia ter colocado Satanás em qualquer lugar do universo ou tê-lo encarcerado para sempre. Mas não fez isso. Por quê? Porque Deus queria usar Satanás para alcançar Seu objetivo final — o objetivo de, um dia, ter uma grande família de agentes morais livres que O amem, tendo escolhido servi-Lo.

Se Deus queria uma família de filhos que O amassem, duas coisas eram necessárias. Primeiro, teria que criar pessoas com o livre arbítrio, pois a base do amor é o livre arbítrio. Robôs e máquinas não podem amar.

Segundo, teria que testá-los em um ambiente onde teriam que enfrentar a escolha de obedecer ou desobedecer; amá-Lo ou odiá-Lo. Agentes morais livres devem ser testados. E se haverá um teste de fidelidade, deverá existir uma tentação à infidelidade. Assim, começamos a entender porque Deus colocou Satanás na terra. Satanás serviria como a escolha alternativa para a fidelidade humana; sendo-lhe permitido (com algumas limitações) influenciar qualquer um receptivo às suas mentiras. Todos enfrentariam uma escolha: Acreditarei em Deus ou em Satanás? Servirei a Deus ou a Satanás? Percebendo ou não, todos já fizeram uma escolha. Nosso trabalho é encorajar as pessoas que tomaram a decisão errada a se arrependerem e acreditarem no evangelho, tomando a decisão certa.

Não foi isso o que aconteceu no Jardim do Éden? Deus colocou a árvore do conhecimento do bem e do mal ali e então proibiu que Adão e Eva comessem dela. Se Deus não queria que comessem dela, por que a colocou ali? A resposta é que ela servia como um teste.

Também notamos que Satanás recebeu permissão de Deus para tentar Eva. Novamente, se a fidelidade precisa ser testada, deve existir a tentação para ser infiel. Satanás mentiu para Eva e ela acreditou nele; portanto, ao mesmo tempo decidiu não acreditar no que Deus lhe tinha dito. O resultado? Os primeiros agentes morais revelaram a deslealdade que estava em seus corações.

De maneira similar, todos os agentes morais livres são testados no decorrer de suas vidas. Deus se revelou através de Sua criação e, portanto, todos podem ver que existe um Deus incrível (veja Rm. 1:19-20). Deus deu a cada um de nós uma consciência, e em nossos corações, distinguímos o errado do certo (veja Rm. 2:14-16). Foi permitido a Satanás e a seus espíritos malignos que, de maneira limitada, mentissem e tentassem as pessoas. O resultado é que todos os agentes morais livres são testados.

A triste verdade é que todos os agentes morais livres se rebelaram e “trocaram a verdade de Deus pela mentira” (Rm. 1:25). Contudo, podemos agradecer a Deus por ter providenciado para nós um resgate de nossos pecados e uma maneira de nascermos em Sua família. A morte sacrificial de Jesus é o único caminho e a resposta suficiente para o nosso problema.

A Decepção de Satanás, Agora e Mais Tarde (Satan’s Deception, Now and Later)

Então, entendemos pelo menos uma razão do porquê é permitido que o Diabo e seu exército rebelde trabalhem neste planeta: para enganar aqueles que amam as trevas.

Essa verdade é comprovada quando consideramos que, de acordo com o livro de Apocalipse, um dia Satanás será preso por um anjo e encarcerado por mil anos. O motivo desse aprisionamento? “Para assim impedi-lo de enganar as nações” (Ap. 20:3). Durante esse Milênio, Jesus reinará o mundo pessoalmente de Jerusalém.

Mas depois desse mil anos, Satanás será solto por um curto período de tempo. O resultado? Ele “sairá para enganar as nações que estão nos quatro cantos da terra”(Ap. 20:8).

Se Deus não quer que Satanás engane as pessoas naquele tempo, por que Ele o libertará? Especialmente sob a luz de que Deus originalmente encarcerou Satanás “para impedi-lo de enganar as nações”?

É claro que Deus preferiria que Satanás nunca enganasse alguém. Mas Ele sabe que as únicas pessoas a quem Satanás pode enganar são aquelas que rejeitam a verdade, e é por isso que Deus permite que ele opere agora, e permitirá que opere depois. Enquanto Satanás engana as pessoas, a condição dos corações delas é aparente, e então, Deus pode separar o “trigo do joio” (veja Mt. 13:24-30).

Isso é exatamente o que acontecerá no fim do Milênio quando Satanás for solto. Ele enganará todos os que amam as trevas, e então reunirá seus exércitos ao redor de Jerusalém em uma tentativa de acabar com o reinado de Cristo. Deus saberá exatamente quem O ama e quem O odeia, e imediatamente mandará fogo do céu que os devorará (veja Ap. 20:9). Satanás servirá aos propósitos de Deus, assim como faz agora. Por esse motivo, entre outros, é besteira pensar que podemos “derrubar espíritos territoriais”. Deus permite que operem, pois tem Seus motivos.

Evangelismo Bíblico (Biblical Evangelism)

O fato é que nem Jesus nem qualquer um dos apóstolos do Novo Testamento praticaram o tipo de batalha espiritual que alguns dizem ser a chave perdida para o evangelismo efetivo de hoje. Nunca encontramos Jesus, Pedro, João, Estevão, Filipe ou Paulo “derrubando fortalezas” ou “amarrando o homem forte” de sobre as cidades onde pregavam. Ao invés disso, vemos que seguiam o Espírito Santo a respeito de onde deveriam pregar; encontramos esse homens proclamando o evangelho simples — chamando as pessoas ao arrependimento e fé em Cristo — e os encontramos aproveitando os resultados maravilhosos. E nos casos em que pregaram a pessoas não-receptivas que rejeitaram o evangelho, não os vemos “fazendo batalhas espirituais para que Satanás não fosse capaz de continuar cegando suas mentes”. Contudo, os encontramos sacudindo o pó de seus pés, como Jesus mandou e indo para a próxima cidade (veja Mt. 10:14; At. 13:5).

É incrível que alguém possa dizer que “derrubar fortalezas” e “amarrar o homem forte” sejam pré-requisitos ao evangelismo com sucesso, quando existem milhares de exemplos de grandes reavivamentos na história da Igreja onde “batalhas espirituais” nunca foram praticadas.

“Mas nossas técnicas funcionam!”, alguns dizem. “Desde que começamos a fazer esse tipo de batalha espiritual, mais pessoas têm sido salvas que antes”.

Se isso for verdade, lhe direi porquê. Porque têm havido mais orações de acordo com a Bíblia e mais evangelismo feitos ao mesmo tempo, ou porque um grupo de pessoas se tornou repentinamente receptível ao evangelho.

O que você diria se um evangelista lhe dissesse: “Hoje, antes de pregar no culto de reavivamento, comi três bananas. E quando preguei, dezesseis pessoas foram salvas! Finalmente encontrei o segredo do evangelismo efetivo! De agora em diante, sempre comerei três bananas antes de pregar!”?

Com certeza, você diria ao evangelista: “O fato de você ter comido três bananas não influenciou em nada com o fato das dezesseis pessoas terem sido salvas. A chave para o seu sucesso é que você pregou o evangelho e havia dezesseis ouvintes receptivos”.

Deus honra Sua Palavra. Se Ele fizer uma promessa e alguém se encaixar naquela promessa em particular, manterá Sua promessa, mesmo que essa pessoa esteja fazendo outras coisas não-bíblicas.

Isso se aplica às atuais práticas de batalhas espirituais. Se você começar a evangelizar e a “amarrar o homem forte” que está sobre sua cidade, certa porcentagem de pessoas será salva. E se começar a evangelizar sem amarrar o homem forte, a mesma porcentagem de pessoas será salva.

Como Orar Biblicamente por uma Colheita Espiritual (How to Pray Scripturally for a Spiritual Harvest)

Como devemos orar por pessoas incrédulas? Primeiro, devemos entender que não há instrução no Novo Testamento que nos diga como orar para que Deus salve pessoas, nem há registros dos