Datorită dorinţei Sale de a face uncenici pe care să îi înveţe să păzească toate poruncile lui Hristos, lucrătorul ucenicizator trebuie să acorde o atenţie foarte mare Predicii lui Isus de pe Munte. Este cea mai lungă predică a lui Isus dintre cele menţionate în Biblie şi este plină de porunci. Lucrătorul care modelează ucenici va dori să împlinească tot ceea ce a poruncit Isus în acea predică şi să-şi înveţe şi ucenicii să facă la fel.
Astfel stând lucrurile, îţi voi împărtăşi ceea ce am înţeles eu din predica din capitolele 4 şi 5 din Matei. Îi încurajez pe lucrători să îi înveţe pe ucenicii predica de pe munte printr-un studiu verset cu verset. Sper ca ceea ce am scris să le fie de ajutor în acest sens.
Mai jos se află o schiţă a Predicii de pe Munte, pentru a oferi o imagine de ansamblu şi pentru a evidenţia temele principale.
I.) Isus Îşi adună audienţa (5:1-2)
II.) Introducere (5:3-20)
A.) Caracteristicile şi fericirile celor binecuvântaţi (5:3-12)
B.) Îndemnul de a continua să fim sare şi lumină (5:13-16)
C.) Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos (5:17-20)
III.) Predica: Neprihănirea voastră să întreacă neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor (5:21-7:12)
A). Iubiţi-vă unii pe alţii, nu cum fac fariseii şi cărturarii (5:21-26)
B.) Fiţi puri din punct de vedere sexual, nu ca fariseii şi cărturarii (5:27-32)
C.) Fiţi sinceri, nu ca fariseii şi cărturarii (5:33-37)
D.) Nu vă răzbunaţi, cum fac fariseii şi cărturarii (5:38-42)
E.) Nu vă urâţi duşmanii, cum fac fariseii şi cărturarii (5:43-48)
F.) Faceţi binele având motivaţii corecte, nu ca fariseii şi cărturarii (6:1-18)
1.) Milostenia să aibă motivaţii corecte (6:2-4)
2.) Rugăciunea să aibă motivaţii corecte (6:5-6)
3.) Paranteză referitoare la rugăciune şi iertare (6:7-15)
a.) Instrucţiuni cu privire la rugăciune (6:7-13)
b.) Nevoia de a ne ierta unii pe alţii (6:8-15)
4.) Postul să aibă motivaţii corecte (6:16-18)
G.) Nu slujiţi banului, aşa cum fac fariseii şi cărturarii (6:19-34)
H.) Nu căutaţi greşelile mici ale fraţilor voştri (7:1-5)
I.) Nu vă irosiţi timpul propovăduind adevărul celor dezinteresaţi (7:6)
J.) Încurajarea la rugăciune (7:7-11)
IV.) Concluzie: Rezumatul Predicii
A.) Afirmaţie rezumativă (7:12)
B.) Îndemn la ascultare (7:13-14)
C.) Cum să recunoaşteţi profeţii şi credincioşii falşi (7:15-23)
D.) Un ultim avertisment împotriva neascultării şi rezumat (7:24-27)
Isus Îşi adună audienţa
Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El (Mat. 5:1).
S-ar părea că Isus Şi-a redus în mod intenţionat audienţa prin faptul că S-a îndepărtat de „noroade“ şi S-a suit pe munte. Ni se spune că „ucenicii Lui s-au apropiat de El“, lăsându-ne într-un fel să înţelegem că doar cei ce erau flămânzi după cuvintele Lui ar fi fost dispuşi să urce gâfâind muntele până la locul în care Se aşezase El. Părea să fie destul de mulţi – în 7:28 ni se vorbeşte despre „noroade“.
Apoi, Isus a început să le predice ucenicilor şi putem întrevedea încă de la început care urma să fie tema dominantă. El le-a spus că erau fericiţi dacă posedau anumite trăsături, deoarece aceste trăsături aparţin celor care vor merge în Rai. Acesta va fi subiectul central al predicii – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Fericirile, aşa cum sunt numite în versetele 5:3-12, conţin din belşug această temă.
Isus a precizat un număr de trăsături diferite care îi caracterizează pe cei fericiţi şi le-a promis un număr de binecuvântări specifice. Cititorii neglijenţi obişnuiesc să considere că fiecare creştin ar trebui să se identifice numai cu una din aceste fericiri. Totuşi, cititorii grijulii sunt conştienţi că Isus nu enumera mai multe categorii de oameni care vor primi binecuvântări diferite, ci un singur fel de persoană care va primi o singură binecuvântare ce le va cuprinde şi pe celelalte: moştenirea Împărăţiei cerurilor. Nu există nici o altă variantă logică prin care să Îi interpretăm cuvintele.
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi“ (Mat. 5:3-12).
Binecuvântările şi trăsăturile de caracter
În primul rând, să analizăm toate binecuvântările promise. Isus a promis că cei binecuvântaţi (1) vor moşteni Împărăţia cerurilor, (2) vor fi mângâiaţi, (3) vor moşteni pământul, (4) vor fi satisfăcuţi, (5) vor primi îndurare, (6) vor vedea pe Dumnezeu, (7) vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, şi (8) vor moşteni Împărăţia cerurilor (repetarea nr-ului 1).
Oare ceea ce vrea Isus să ne comunice este că doar cei săraci în duh şi cei care sunt persecutaţi din pricina neprihănirii vor moşteni Împărăţia cerurilor? Oare numai cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu şi numai cei împăciuitori vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, deşi nici unii dintre ei nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Cei împăciuitori nu vor primi îndurare şi cei milostivi nu vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu? Aceste concluzii ar fi evident greşite. De aceea, este mai sigur să concluzionăm că binecuvântările promise sunt manifestări multiple ce decurg dintr-una singură – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Să analizăm acum diferitele trăsături descrise de Isus: (1) sărac în duh, (2) trist, (3) blând, (4) flămând după neprihănire, (5) milostiv, (6) cu inimă curată, (7) împăciuitor, şi (8) prigonit.
Vrea Isus să gândim că o persoană poate avea o inimă curată şi totuşi să fie nemiloasă? Poate fi cineva prigonit din pricina neprihănirii, dar să nu fie flămând şi însetat după ea? Evident nu. Trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi reprezintă, până la un anumit punct, trăsături comune tuturor celor binecuvântaţi.
Este clar că Fericirile descriu trăsăturile de caracter ale unui adevărat urmaş al lui Isus. Prin enumerarea acestor caracteristici în faţa ucenicilor Săi, Isus i-a asigurat că făceau parte dintre cei binecuvântaţi care sunt mântuiţi şi care într-o bună zi vor ajunge în Rai. Momentan poate nu se simţeau atât de binecuvântaţi datorită suferinţelor şi poate nici lumea nu îi considera binecuvântaţi, dar în ochii lui Dumnezeu erau.
Cei care nu se încadrează în descrierea făcută de Isus nu sunt binecuvântaţi şi nu vor moşteni Împărăţia cerurilor. Fiecare pastor ucenicizator se va simţi dator să se asigure că oamenii din comunitatea lui cunosc aceste lucruri.
Trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi
Cele opt trăsături ale celor binecuvântaţi sunt supuse unor interpretări variate. De exemplu, ce este virtuos în a fi „sărac în duh“? Tind să cred că Isus descria prima trăsătură neceseră pe care trebuie să o aibă o persoană care vrea să fie mântuită – trebuie să-şi conştietizeze propria sărăcie spirituală. Înainte de a putea fi mântuit, omul trebuie să înţeleagă că are nevoie de un Mântuitor, iar printre noroadele care Îl ascultau pe Isus existau astfel de oameni care tocmai conştientizaseră propria nemernicie. Cât de binecuvântaţi erau faţă de cei mândri şi orbi faţă de păcatele lor!
Această primă caracteristică elimină orice fel de atousuficienţă şi orice posibilitate de a merita mântuirea. Persoana cu adevărat binecuvântată este aceea care realizează că nu are nimic ce i-ar putea oferi lui Dumnezeu şi că propria neprihănire este „ca o zdreanţă mânjită“ (Is. 64:6, KJV).
Isus nu dorea să gândească cineva că poate avea trăsăturile de caracter ale celor binecuvântaţi doar prin propriile eforturi. Nu! Cei care posedă caracteristicile celor binecuvântaţi sunt binecuvântaţi, adică binecuvântaţi de Dumnezeu. Totul izvorăşte din harul lui Dumnezeu. Oamenii binecuvântaţi despre care vorbea Isus sunt binecuvântaţi nu numai datorită a ceea ce îi aşteaptă în ceruri, ci şi datorită lucrării pe care o face Dumnezeu în viaţa lor pe pământ. Atunci când descopăr în viaţa mea calităţi ce aparţin celor binecuvântaţi, ar trebui să îmi aduc aminte nu de ceea ce am făcut eu, ci de ceea ce a făcut Dumnezeu prin harul Lui în mine.
Cei ce plâng
Dacă prima caracteristă este enumerată la început deoarece este prima trăsătură necesară pentru a ajunge în Rai, poate şi locul celei de a doua trăsături îşi are importanţa lui: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi“ (Mat.5:4). Oare s-ar putea Isus referi la pocăinţă şi regret din inimă? Eu cred că da, de vreme ce Scriptura ne spune clar că întristarea după voia lui Dumnezeu are ca rezultat pocăinţa care duce la mântuire (vezi 2 Cor. 7:10). Vameşul din Templu, despre care Isus a spus că nu îndrăznea să-şi ridice nici ochii şi că se bătea cu mâinile în piept implorând mila lui Dumnezeu, este un exemplu de astfel de persoană. Spre deosebire de fariseul mândru care se ruga şi el în Templu, vameşul a plecat sfinţit, iertat de păcatele lui (vezi Luca 18:9-14). Presupun că în mulţime erau şi oameni care, convinşi de Duhul Sfânt, plângeau. Mângâierea Duhului Sfânt urma să fie a lor în curând!
Dacă Isus nu vorbea despre lacrimile persoanei care se pocăieşte şi care tocmai s-a întors la Hristos, atunci poate Se referea la tristeţea pe care o simt toţi credincioşii autentici care se confruntă cu această lume răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, care îi iubeşte. Pavel a numit-o „o mare întristare“ şi o „durere necurmată în inimă“ (Rom. 9:2).
Cei blânzi
Blândeţea, cea de a treia caracteristică, este, de asemenea, menţionată în Scripturi ca unul dintre roadele Duhului Sfânt (vezi Gal. 5:22-23). Blândeţea nu este o calitate auto-generatoare. Cei care au primit harul lui Dumnezeu şi în care locuieşte Duhul Sfânt sunt, de asemenea, binecuvântaţi prin faptul că sunt transformaţi în persoane blânde. „Creştinii“ violenţi şi duri ar trebui să ia seama. Nu se află printre cei ce vor moşteni pământul.
Cei flămânzi după neprihănire
A patra caracteristică, flămânzirea şi însetarea după neprihănire, descrie prezenţa lui Dumnezeu în inima oricărui creştin născut din nou. Acesta este îndurerat de imoralitatea existentă în lume şi în el însuşi, urăşte păcatul (vezi Ps. 97:10; 119:128, 163) şi iubeşte neprihănirea.
De cele mai multe ori, când citim în Scriptură cuvântul neprihănire, ne grăbim să traducem prin „justificarea pe care o avem prin Isus Hristos“, însă cuvântul nu este întotdeauna folosit cu acest sens. De destul de multe ori înseamnă „calitatea de a trăi neprihănit conform standardelor lui Dumnezeu“. Acesta este şi înţelesul intenţionat de Isus în acest caz, altfel ce rost ar avea ca un creştin să tânjească după ceea ce deja posedă. Deja este considerat neprihănit. Cei care au fost născuţi din Duh tânjesc să trăiască sfânt şi sunt asiguraţi că într-o zi vor fi „săturaţi“ (Mat. 5:6), convinşi fiind că Dumnezeu, prin harul Său, va duce la bun sfârşit lucrarea pe care a început-o în ei (Fil. 1:6).
Aceste cuvinte ale lui Isus prezic şi vremea noului pământ „în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13). Şi atunci nu va mai fi păcat. Toţi Îl vor iubi pe Dumnezeu din toată inima şi îşi vor iubi aproapele ca pe ei înşişi. Noi, cei care acum flămânzim şi însetăm după neprihănire, vom fi atunci săturaţi. Rugăciunea cea mai fierbinte a inimii noastre va fi atunci împlinită pe deplin: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“.
Cei milostivi
Cea de a cincea caracteristică, mila, este tot o caracteristică pe care orice persoană născută din nouă ar trebui să o posede, în virtutea Dumnezeului milostiv care locuieşte în el. Cei care sunt lipsiţi de milă nu sunt binecuvântaţi de Dumnezeu şi denotă faptul că nu împărăşesc harul Său. Apostolul Iacov confirmă acest lucru: „căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă“ (Iacov 2:13). Dacă cineva stă în faţa tronului lui Dumnezeu şi primeşte o judecată nemiloasă, crezi că va ajunge în Rai sau în Iad?[1] Răspunsul este evident.
Isus a spus o dată o povestire despre un slujitor faţă de care stăpânul său a dat dovadă de multă milă, dar care nu a fost dispus să dea şi el dovadă de puţină milă faţă de tovarăşii lui de slujbă. Când a aflat stăpânul lui acest lucru, „l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora“ (Mat.18:34). Datoria iertată a fost restaurată. Apoi Isus Şi-a avertizat ucenicii: „tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:35). Iată că oamenii nemilostivi nu se vor bucura de mila lui Dumnezeu. Nu fac parte dintre cei binecuvântaţi.
Cei cu inima curată
A şasea caracteristică a celor ce vor merge în cer este curăţia inimii. Spre deosebire de mulţi creştini practicanţi, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos nu sunt sfinţi doar în aparenţă. Prin harul lui Dumnezeu, inima lor a fost curăţită. Ei Îl iubesc din toată inima pe Dumnezeu şi acest lucru le influenţează gândirea şi motivaţiile. Isus a promis că aceştia Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Permite-mi să întreb din nou dacă suntem îndreptăţiţi să credem că există credincioşi creştini autentici care nu au „o inimă curată“ şi care, în consecinţă, nu Îl vor vedea pe Dumnezeu? Le va spune oare Dumnezeu: „Puteţi intra în Rai, dar nu mă puteţi vedea pe Mine“? Nu! Evident, orice persoană care va merge în Rai are o inimă curată.
Cei împăciuitori
Următorii pe listă sunt împăciuitorii. Ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Isus trebuie să Se fi referit la fiecare urmaş al Lui, deoarece fiecare persoană care crede în Hristos este numit fiul lui Dumnezeu (vezi Gal. 3:26).
Cei care sunt născuţi din Duh sunt împăciuitori în cel puţin trei sensuri:
În primul rând, s-au împăcat cu Dumnezeu, Cel care înainte le era duşman (Rom. 5:10).
În al doilea rând, trăiesc în pace, pe cât posibil, cu ceilalţi. Nu sunt caracterizaţi de certuri şi conflicte. Pavel a scris că cei care sunt certăreţi, geloşi, plini de mânie, care provoacă dispute, neînţelegeri şi dezbinări nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Gal. 5:19-21). Credinioşii veritabili vor merge o milă în plus pentru a evita cearta şi pentru a păstra pacea în relaţiile lor. Nu vor susţine că sunt în pace cu Dumnezeu în timp ce sunt la cuţite cu fraţii (vezi Mat. 5:23-24; 1 Ioan 4:20).
În al treilea rând, prin propovăduirea Evangheliei, adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îi ajută şi pe ceilalţi să facă pace cu Dumnezeu şi cu aproapele. Poate că la acest verset făcea Iacov aluzie când a scris: „Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace“ (Iacov 3:18).
Cei prigoniţi
În cele din urmă, Isus i-a numit fericiţi pe cei care sunt persecutaţi din pricina neprihănirii. Evident, vorbea despre oamenii care trăiesc neprihănit, nu despre cei care doar cred că sunt socotiţi neprihăniţi prin Hristos. Oamenii pe care îi persecută necedincioşii sunt cei care împlinesc poruncile lui Hristos. Şi aceştia vor moşteni Împărăţia cerurilor.
La ce fel de prigoniri Se referea Isus? Tortură? Martiraj? Nu! El a specificat foarte clar insulta şi tot felul de lucruri neadevărate. Câţi aşa-numiţi creştini seamănă atât de mult cu necredincioşii încât nimeni nu vorbeşte urât despre ei? Aceştia nu sunt deloc creştini. După cum spunea şi Isus: „Vai de voi când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!” (Luca 6:26). Lumea îi urăşte pe cei ce sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului (vezi, de asemenea, Ioan 15:18-21; Gal. 4:29; 2 Tim. 3:12; 1 Ioan 3:13-14).
Sare şi lumină
După ce i-a asigurat pe ucenicii supuşi că se aflau într-adevăr printre cei transformaţi şi binecuvântaţi care erau destinaţi să moştenească Împărăţia cerurilor, Isus a adus în discuţie şi un avertisment. Spre deosebire de mulţi predicatori moderni care îşi asigură în mod continuu „caprele“ că nu îşi pot pierde mântuirea pe care se presupune că o au deja, Isus Şi-a iubit ucenicii suficient de mult încât să îi atenţioneze că pot ieşi din categoria celor binecuvântaţi.
„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:13-16).
Observă că Isus nu i-a îndemnat pe ucenici să devină lumină sau să devină sare. El a spus (metaforic) că deja erau sare şi i-a îndemnat să rămână sare. El a spus (metaforic) că deja erau lumină şi i-a îndemnat să nu îşi ascundă lumina, ci să continue să lumineze. Cât de mult diferă această perspectivă de multele predici prin care „creştinilor“ li se spune că trebuie să devină sare şi lumină. Dacă oamenii nu sunt deja sare şi lumină, atunci nu sunt ucenicii lui Hristos. Nu se numără printre cei binecuvântaţi. Nu vor merge în cer.
Pe vremea lui Isus, sarea se folosea în special pentru conservarea cărnii. În calitate de ucenici ai lui Hristos, noi suntem cei care împiedică această lume să devină complet mucegăită şi coruptă. Dar dacă prin comportamentul nostru devenim ca ea, cu adevărat „nu mai suntem buni de nimic“ (vers. 13). Isus i-a avertizat pe cei binecuvântaţi să-şi păstreze gustul, conservându-şi astfel caracteristicile unice. Ei trebuie să se diferenţieze de restul lumii din jurul lor, altfel îşi vor pierde gustul şi vor merita să fie „aruncaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni“. Acesta este unul din multe alte avertismente clare din Noul Testament adresate credincioşilor autentici împotriva întoarcerii la vechile obiceiuri. Dacă sarea este într-adevăr sare, atunci va săra. În acelaşi fel, urmaşii lui Hristos se comportă ca atare, altfel nu sunt urmaşi ai Lui, chiar dacă au fost odată.
Cei care Îl urmează cu adevărat pe Hristos sunt, de asemenea, lumina lumii. Lumina luminează întotdeauna. Dacă nu luminează, nu este lumină. În această analogie lumina reprezintă faptele noastre bune (vezi Mat. 5:16). Isus nu îi îndemna pe cei care nu făceau fapte bune să facă şi ei câteva, ci îi încuraja pe cei care făceau fapte bune să nu îşi ascundă bunătatea de ceilalţi. Procedând astfel, Îl glorificau pe Tatăl ceresc deoarece lucrarea Lui în ei era sursa bunătăţii lor. Vedem aici un echilibru frumos între lucrarea plină de har a lui Dumnezeu şi cooperarea noastră cu El; ambele sunt necesare pentru a fi sfinţi.
Relaţia dintre Lege şi urmaşii lui Hristos
Acum începem un nou paragraf, o secţiune pivot foarte importantă, o introducere la multe din ceea ce urma să spună Isus în continuarea predicii.
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi îmtâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:17-20).
De vreme ce Isus i-a atenţionat pe cei care Îl ascultau că nu a venit să anuleze Legea, ci s-o împlinească, putem fi siguri că cel puţin unii din ei credeau acest lucru. Putem doar presupune de ce ar fi crezut aşa ceva. Poate datorită reproşurilor severe pe care le făcea fariseilor şi cărturarilor legalişti erau unii tentaţi să considere că abroga Legea şi Profeţii.
În ciuda acestui lucru, Isus dorea ca ucenicii Lui să înţeleagă că o asemenea presupunere era greşită. El era Cel care inspirase întregul Vechi Testament, de aceea în nici un caz nu avea să anuleze nimic din ceea ce spusese prin Moise şi Profeţi. Din contră, aşa cum a menţionat, va împlini Legea şi Profeţii.
Şi cum anume împlinea Legea şi Profeţii? Unii cred că Isus vorbea doar despre împlinirea prezicerilor mesianice. Deşi Isus a împlinit (sau va împlini) într-adevăr fiecare promisiune mesianică, El nu Se referea doar la aceasta. Contextul ne indică foarte clar că Se referea, de asemenea, la tot ce era scris în Lege şi Profeţi, până la „ultima iotă sau frântură de slovă “ (vers. 18) şi până la „cea mai mică dintre porunci“ (vers. 19).
Alţii presupun că Isus a vrut să spună ca va împlini Legea în sensul că îi va îndeplini cerinţele ei în contul nostru printr-o viaţă supusă şi prin moarte pe cruce (vezi Rom. 8:4). Dar, după cum ne arată şi contextul, nu S-a referit nici la acest lucru. Isus nu a menţionat nimic în versetul următor despre viaţa şi moartea Sa ca fiind punctul de referinţă pentru împlinirea Legii. Mai degrabă, în fraza următoare, El a afirmat că Legea îşi va păstra relevanţa cel puţin până când „nu vor trece cerul şi pământul“ şi până când „nu se vor fi întâmplat toate aceste lucruri“, puncte de referinţă ce transcend moartea Sa pe cruce. Apoi a declarat că atitudinea oamenilor faţă de Lege le va afecta chiar şi statutul pe care îl vor avea în Rai (vers. 19) şi că oamenii trebuie să se supună Legii chiar mai mult decât fariseii şi cărturarii, altfel nu vor intra în ceruri (vers. 20).
Evident, pe lângă împlinirea în contul nostru a profeţiilor mesianice, a tipurilor, nuanţelor şi a cerinţelor Legii, Isus Se gândea, de asemenea, la faptul că şi oamenii trebuiau să respecte şi să împlinească ceea ce spuneau profeţii. Într-un fel, Isus împlinea Legea prin revelarea adevărului lui Dumnezeu şi a scopului Său iniţial, aprobându-l, explicându-l pe deplin şi completând astfel ceea ce le lipsea oamenilor pentru a-l înţelege.[2] Cuvântul grec tradus în versetul 17 prin împlinire este, de asemenea, folosit în Noul Testament prin completare, încheiere, realizare şi îndeplinirea în întregime. Aceasta urmărea Isus să facă, conform celor patru fraze imediat următoare.
Nu, Isus nu a venit să anuleze, ci să împlinească Legea şi Profeţii, adică să le „completeze“. Atunci când vorbesc despre această parte a Predicii de pe Munte, de obicei le arăt oamenilor un pahar plin cu apă pe jumătate, pentru a ilustra revelaţia pe care a dat-o Dumnezeu prin Lege şi Profeţi. Isus nu a venit să anuleze Legea şi Profeţii, (şi în acest moment înclin paharul ca şi când aş vrea să îl golesc de conţinut); El vroia să completeze Legea şi Profeţii (moment în care iau o sticlă cu apă şi umplu paharul). Această exemplificare îi ajută pe oameni să înţeleagă mai bine ceea ce a vrut să spună Isus.
Importanţa împlinirii Legii
În ceeea ce priveşte poruncile cuprinse în Lege şi Profeţi, Isus nu putea fi mai convingător. El Se aştepta ca ucenicii să le împlinească. Ele erau la fel de valide ca întotdeauna. De fapt, de importanţa pe care le-o acordau depindea importanţa ce le va fi acordată lor în Rai: „Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).
Apoi urmează versetul 20: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“.
Observă că aceasta nu este o idee nouă, ci o afirmaţie concluzivă legată de versetele anterioare prin conjuncţia „căci“. Cât de importantă este respectarea poruncilor? Trebuie să le împlinim mai bine decât cărturarii şi fariseii pentru a putea intra în Împărăţia cerurilor. Vedem din nou că Isus nu Se îndepărta de la tema principală – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru a nu-L contrazice pe Isus, ucenicizatorul autentic nu ar trebui să asigure pe nimeni că este mântuit, dacă neprihănirea celui în cauză nu o depăşeşte pe cea a fariseilor şi a cărturarilor.
Despre ce fel de neprihănire vorbea Isus?
Când a afirmat Isus că neprihănirea noastră trebuie să depăşească neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor, oare nu cumva făcea referire la neprihănirea legalistă care ni se atribuie ca un dar gratuit?
Nu, nu la asta Se referea şi avem un motiv întemeiat să spunem acest lucru. În primul rând, contextul nu susţine această interpretare. Înainte şi după această afirmaţie (şi în întreaga Predică de pe Munte), Isus vorbeşte despre împlinirea poruncilor, adică a trăi o viaţă neprihănită. Cea mai naturală interpretare a cuvintelor Sale este aceea că trebuie să trăim mult mai sfânt decât fariseii şi cărturarii. Ar fi absurd să credem că Isus îi raporta pe fariseii şi cărturarii la un standard pe care nu îl impunea şi propriilor ucenici. Câtă nebunie să credem că Isus îi va condamna pe farisei şi pe cărturari pentru păcatele lor, şi că pe ucenici nu îi va condamna doar pentru că ei au rostit „rugăciunea pentru mântuire“.[3]
Problema noastră este că nu vrem să acceptăm înţelesul evident al acestui verset, deoarece ne sună legalist. Însă cea mai mare problemă este aceea că nu înţelegem corelaţia inseparabilă dintre neprihănirea atribuită şi cea practică. Totuşi, apostolul Ioan a înţeles-o. Acesta a scris: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit“ (1 Ioan 3:7). De asemenea, nu înţelegem nici legătura dintre naşterea din nou şi neprihănirea practică despre care a vorbit Ioan: „Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El“ (1 Ioan 2:29).
Isus ar fi putut adăuga următoarele la afirmaţia din 5:20: „Şi dacă vă pocăiţi, dacă sunteţi născuţi din nou cu adevărat şi primiţi darul gratuit al neprihănirii printr-o credinţă constantă, neprihănirea voastră practică o va întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor, deoarece cooperaţi cu puterea Duhului Meu Sfânt care este în voi“.
Cum putem fi mai sfinţi decât cărturarii şi fariseii
Întrebarea pe care ne-o punem în mod natural ca reacţie la afirmaţia lui Isus din 5:20 este aceasta: cât de neprihăniţi erau mai exact fariseii şi cărturarii? Răspunsul este: nu prea mult.
Cu altă ocazie, Isus S-a referit la ei ca la „morminte văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie“ (Mat. 23:27). Adică, la suprafaţă păreau exemplar de neprihăniţi, dar în interior erau plini de răutate. Se descurcau de minune să păstreze litera legii, dar îi ignorau spiritul, deformând sau chiar alterând poruncile lui Dumnezeu pentru a se justifica pe ei înşişi.
De fapt, în continuarea Predicii de pe Munte, Isus Se focalizează în mare parte pe această greşeală fundamentală pe care o făceau fariseii şi cărturarii. Vedem că a citat mai multe porunci cunoscute ale lui Dumnezeu şi, după ce le-a citat, a scos la iveală diferenţa dintre litera şi spiritul fiecărei legi. Făcând acest lucru, a expus în mod repetat ipocrizia fariseilor şi cărturarilor şi a descoperit aşteptările reale pe care le are de la ucenicii Lui.
Isus a început fiecare exemplu cu cuvintele „aţi auzit“. El Se adresa oamenilor care probabil nu citiseră niciodată în viaţa lor, doar îi auziseră pe farisei şi cărturari citind în sinagogi pergamentele ce conţineau Vechiul Testament. Am putea spune că cei ce Îl ascultau fuseseră tot timpul supuşi unei învăţături false, întrucât nu auziseră decât comentariile deformate ale fariseilor şi cărturarilor pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu observaseră decât vieţile lor nesfinte.
Iubiţi-vă unii pe alţii, nu cum fac fariseii şi cărturarii
Folosind ca punct de referinţă cea de a şasea poruncă, Isus a început să îi învăţe pe ucenici aşteptările pe care le are Dumnezeu de la ei, expunând în acelaşi timp ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor:
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.» Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice «Nebunule!», va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Mat. 5:21-26).
În primul rând, remarcă că Isus atrăgea atenţia asupra unui lucru care putea duce o persoană în Iad. Aceasta era tema principală – numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Citând cea de a şasea poruncă, cărturarii şi fariseii predicau împotriva uciderii, avertizându-i de fapt că omorul te poate aduce în faţa tribunalului. Totuşi, Isus dorea ca ucenicii Lui să ştie ceea ce fariseii şi cărturarii nu păreau să conştientizeze – existau infracţiuni mult mai „mici“ care îi puteau duce pe oameni la tribunal, la judecata lui Dumnezeu. Deoarece este atât de important să ne iubim unii pe alţii (cea de a doua mare poruncă), atunci când ne mâniem pe fratele nostru ne putem considera deja găsiţi vinovaţi în faţa curţii de judecată a lui Dumnezeu. Dacă ne exprimăm verbal mânia prin cuvinte răutăcioase, infracţiunea comisă este chiar mai gravă şi ar trebui să ne considerăm vinovaţi conform criteriilor curţii supremă a lui Dumnezeu. Şi dacă mergem mai departe, rostind cuvinte pline de ură şi scârbă faţă de un frate, suntem suficient de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu încât să fim aruncaţi în Iad![4] Atât este de grav!
Relaţia noastră cu Dumnezeu este determinată de relaţia noastră cu fraţii noştrii. Dacă ne urâm fratele, aceasta dovedeşte că nu vom avea viaţa veşnică. Ioan a scris:
Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el (1 Ioan 3:15).
Dacă zice cineva „Eu iubesc pe Dumnezeu“, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede (1 Ioan 4:20).
Cât de important este să ne iubim unii pe alţii şi, aşa cum ne-a poruncit Isus, să facem paşi spre împăcare dacă ne ofensăm unii pe alţii (vezi Mat. 18:15-17).
Isus a continuat:
„Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul“ (Mat. 5:23-24).
Acest îndemn ne spune că dacă relaţia noastră cu fratele nostru nu este bună, atunci nici relaţia noastră cu Dumnezeu nu este. Fariseii se făceau vinovaţi de accentuarea lucrurilor care erau nesemnificative şi minimalizarea celor care aveau o importanţă majoră, „strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila“, după cum a spus Isus (vezi Mat. 23:23-24). Ei subliniau importanţa zeciuielii şi a darurilor, dar neglijeau ceea ce era mult mai important, cea de a doua mare poruncă, să se iubească unii pe alţii. Cât de ipocrit este să îţi aduci ofranda, pentru a-ţi arăta dragostea presupusă faţă de Dumnezeu, în timp ce încalci cea de a doua mare poruncă a Sa! Împotriva acestui lucru vorbea Isus.
Tot referitor la stricteţea justiţiei lui Dumnezeu, Isus a continuat:
„Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ“ (Mat. 5:25-26).
Este mai bine să stăm departe de curtea de justiţie a lui Dumnezeu, trăind pe cât posibil în pace cu fraţii noştrii. Dacă un frate sau o soră se supără pe noi, iar noi refuzăm cu încăpăţânare să încercăm să ne împăcăm „în drum spre tribunal“, adică în timpul călătoriei noastre pe acest pământ, vom regreta cu siguranţă când vom sta înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce a spus Isus în acest pasaj este asemănător cu avertizmentul pe care l-a dat referitor la imitarea slujitorului neîndurător din Matei 18:23-35. Slujitorul acesta care fusese iertat dar căruia, deoarece refuzase să ierte, i se restaurase datoria, a fost dat pe mâna chinuitorilor „până va plăti tot ce datora“ (Mat. 18:34). Tot aşa ne avertizează şi Isus să fim conştienţi de consecinţele teribile şi eterne pe care le vom suporta dacă nu ne iubim fratele aşa cum Se aşteaptă Dumnezeu.
Fiţi puri din punct de vedere sexual, nu ca fariseii şi cărturarii
Al doilea exemplu despre felul în care fariseii şi cărturarii respectau litera legii, dar îi ignorau esenţa, constă în abordarea celei de a şaptea porunci. Isus Se aştepta ca ucenicii Săi să fie şi mai puri din puct de vedere sexual decât fariseii şi cărturarii:
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă“ (Matt. 5:27-30).
Din nou, observă că Isus nu S-a îndepărtat de la tema principală – numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El i-a avertizat din nou despre Iad şi ce trebuie făcut să stea departe de el.
Fariseii şi cărturarii nu puteau ignora cea de a şaptea poruncă, aşa că se supuneau cu pioşenie, rămânând fideli soţiilor lor. Totuşi, în mintea lor se vedeau făcând dragoste cu alte femei. Le dezbrăcau mental pe femeile pe care le vedeau în piaţa publică. Inima lor era adulteră şi prin asta încălcau esenţa celei de a şaptea porunci. Câţi din bisericile contemporane nu fac la fel?
Bineînţeles că Dumnezeu a intenţionat ca oamenii să fie complet puri din punct de vedere sexual. Evident, dacă este greşit să ai o relaţie sexuală cu soţia vecinului, este, de asemenea, greşit să meditezi la a întreţine relaţii sexuale cu ea. Isus nu a adăugat o lege mai strictă decât cea care fusese deja cerută de Legea lui Moise. Cele zece porunci conţineau clar interzicerea poftei: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău“ (Ex. 20:17).
Era condamnat vreunul dintre cei din mulţime? Probabil că da. Ce trebuia să facă? Trebuia să se pocăiască imediat, aşa cum a afirmat Isus. Oricare ar fi preţul, oricât de mult ar costa, cei care poftesc în inima lor ar trebui să se oprească, deoarece cei care se lasă pradă poftelor vor ajunge în Iad.
Desigur, nici o persoană rezonabilă nu consideră că Isus a vrut să spună că cei care au o inimă adulteră ar trebui să îşi scoată ochiul sau să-şi taie mâna. O persoană adulteră care îşi scoate ochiul nu devine decât o persoană adulteră cu un singur ochi! Isus a subliniat în mod dramatic şi solemn importanţa împlinirii raţiunii celei de a şaptea porunci. Veşnicia ta depinde de ea.
Urmând exemplul lui Isus, ucenicizatorul autentic îşi va îndemna ucenicii să „taie“ orice lucru care îi determină să se împiedice. Dacă este televizorul, trebuie deconectat. Dacă este abonamentul la o revistă, trebuie anulat. Dacă este internetul, trebuie scos. Nici unul dintre aceste lucruri nu merită preţul Iadului şi, pentru că lucrătorul îşi iubeşte cu adevărat turma, acesta le va spune adevărul şi îi va avertiza, aşa cum a făcut Isus.
Un alt mod de a comite adulter
Următorul exemplu pe care îl dă Isus este destul de mult legat de cel anterior şi probabil acesta este şi motivul pentru care a fost menţionat imediat după. Subiectul este acesta: „Un alt lucru pe care fariseii îl fac şi care este echivalentul adulterului.“
„S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta să îi dea o carte de despărţire.» Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:31-32).
Iată un alt exemplu al felului în care fariseii şi cărturarii respectau litera legii dar îi încălcau conţinutul.
Haide să creionăm un fariseu din vremea lui Isus. Peste stradă de el trăieşte o femeie atrăgătoare pe care o pofteşte în inima lui. Flirtează cu ea de fiecare dată când o vede. Ea pare atrasă de el, iar dorinţa lui creşte. I-ar plăcea să o vadă dezbrăcată şi se gândeşte la ea în fanteziile lui sexuale. O, dacă ar putea-o avea!
Dar există o problemă. Este căsătorit şi la fel este şi ea, iar religia îi interzice adulterul. Nu vrea să încalce cea de a şaptea poruncă (chiar dacă a şi încălcat-o de fiecare dată când a poftit-o). Ce-ar putea face?
Există o soluţie! Dacă amândoi ar fi despărţiţi de partenerii actuali, el s-ar putea căsători cu amanta viselor lui! Dar este legal să divorţezi? Un coleg fariseu îi spune că Da! Este scris în scripturi. Deuteronom 24:1 spune ceva despre a-i da soţiei o carte de despărţire când divorţezi de ea. Divorţul trebuie să fie legal în anumite circumstanţe. Dar care sunt aceste circumstanţe? Citeşte atent ceea ce spune Dumnezeu:
Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mînă, să-i dea drumul din casa lui“ (Deut. 24:1).
Aha! Poate deci divorţa de soţia sa dacă găseşte ceva ruşinos în ea! Şi există! Nu este la fel de atrăgătoare ca femeia de peste stradă! (Şi acest exemplu nu este prea departe de ceea ce se întâmpla. Conform lui Rabbi Hillel, cel care pe vremea lui Hristos a avut cea mai populară învăţătură referitoare la divorţ, un bărbat putea să divorţeze în mod legal de soţia sa dacă găsea pe cineva mai atrăgătoare, deoarece în ochii lui soţia sa devenea „neruşinată“. Rabbi Hillel spunea, de asemenea, că un bărbat putea să divorţeze de soţia lui şi dacă punea prea multă sare în mâncare, dacă vorbea cu alt bărbat sau dacă nu îi făcea un băiat.)
Deci, fariseul imoral divorţează legal de soţia lui, dându-i o carte de despărţire, şi se căsătoreşte repede cu femeia visurilor lui. Şi toate acestea fără să îşi atragă vreo vină, deoarece Legea lui Dumnezeu a fost respectată!
O Perspectivă diferită
Desigur, Dumnezeu vede lucrurile diferit. El nu a stipulat niciodată în ce anume consta „neruşinarea“ menţionată în Deuteronom 24:1-4 sau dacă era un motiv legitim de divorţ. De fapt, pasajul nu spune nimic referitor la divorţ şi la când este acesta îngăduit şi când nu. Conţine doar interzicerea ca o femeie divorţată de două ori sau o dată divorţată/o dată văduvă să se recăsătorească cu primul ei soţ. A spune că, pe baza acestui pasaj, trebuie să existe ceva „neruşinat“ în ochii lui Dumnezeu care să legitimeze divorţul, înseamnă a forţa înţelesul textului.
În orice caz, în ochii lui Dumnezeu bărbatul imaginar pe care l-am descris mai sus nu se deosebeşte de un preacurvar. El a încălcat cea de a şaptea poruncă. De fapt, este chiar mai vinovat decât un preacurvar, deoarece comite „dublu adulter“. Cum aşa? În primul rând, el personal a comis adulter. Isus a spus mai târziu: „oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte“ (Mat. 19:9).
În al doilea rând, pentru că soţia lui acum divorţată trebuie să îşi găsească un alt soţ ca să poată supravieţui. În ochii lui Dumnezeu fariseul nu a făcut altceva decât să îşi forţeze soţia să aibă relaţii sexuale cu un alt bărbat. Astfel, este vinovat că a determinat-o să preacurvească.[5] Isus a spus: „orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească“ (Mat. 5:32; subliniere personală).
Isus l-ar putea acuza pe fariseul nostru chiar de „triplu adulter“ dacă afirmaţia Lui „şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:32) implică faptul că Dumnezeu îl consideră responsabil şi pentru „adulterul“ comis de noul soţ al fostei sale soţii.[6]
Acesta era un subiect controversat pe vremea lui Isus, întrucât citim într-un alt loc că fariseii L-au întrebat: „oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ (Mat. 19:3). Întrebarea lor le dezvăluie gândurile inimii. Este clar că cel puţin unii dintre ei vroiau să creadă că divorţul era îngăduit pentru orice pricină.
Trebuie, de asemenea, să adaug cât de greşit este ca creştinii să ia aceste pasaje despre divorţ, să le interpreteze greşit şi să pună poveri mari pe copiii lui Dumnezeu. Isus nu vorbeşte despre cei care au divorţat pe vremea când trăiau încă în păcat şi care acum, găsind o persoană potrivită care Îl iubeşte, de asemenea, pe Hristos, doreşte să se căsătorească cu aceasta. Acest lucru nu este nici pe departe echivalentul adulterului. Şi dacă la aceasta Se referă Isus, va trebui să schimbăm Evanghelia, deoarece nu mai oferă iertare pentru toate păcatele păcătoşilor. Ar trebui să predicăm de acum încolo: „Isus a murit pentru tine şi dacă te pocăieşti şi crezi în El toate păcatele îţi vor fi iertate. Totuşi, dacă eşti divorţat, să nu te mai căsătoreşti niciodată, altfel vei trăi în adulter, iar Biblia spune că cei care comit adulter merg în Iad. De asemenea, dacă ai divorţat şi te-ai recăsătorit, înainte de a veni la Hristos trebuie să mai faci un păcat şi să divorţezi de actualul partener/actuala parteneră. Altfel, vei continua să trăieşti în adulter şi cei care comit adulter nu sunt mântuiţi“.[7] Aşa ne învaţă Evanghelia?[8]
Fiţi sinceri, nu ca fariseii şi cărturarii
Cel de al treilea exemplu dat de Isus referitor la comportamentul imoral şi la aplicarea greşită a Scripturii de către farisei şi cărturari este legat de porunca lui Dumnezeu de a spune adevărul. Cărturarii şi fariseii descoperiseră o cale foarte creativă de aminţi. Aflăm din Matei 23:16-22 că nu se considerau obligaţi să îşi îndeplinească promisiunea dacă jurau pe Templu, pe altar sau pe cer. Totuşi, dacă jurau pe aurul din Templu, pe darul de pe altar sau pe Dumnezeu care este în ceruri, erau obligaţi să îşi respecte promisiunea făcută! Această modalitate a adulţilor de a vedea lucrurile era asemănătoare cu convingerea unui copil că, dacă îşi ţine degetele încrucişate la spate, are voie să nu spună adevărul. Isus Se aşteaptă ca ucenicii Lui să spună adevărul.
„Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: «Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.» Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău“ (Matei 5:33-37).
Porunca iniţială a lui Dumnezeu referitoare la jurământ nu spunea nimic despre a face o promisiune jurând pe altceva. Dumnezeu a intenţionat ca oamenii Lui să spună întotdeauna adevărul, nemaifiind astfel nevoie să facă un jurământ.
Nu este nimic greşit în a face un jurământ. De fapt, jurămintele de supunere faţă de Dumnezeu sunt foarte bune. Mântuirea începe prin jurământul de a-L urma pe Isus. Dar când oamenii trebuie să jure pe ceva pentru a fi credibili în ochii celorlalţi, admit implicit că de obicei mint. Oamenii care spun întotdeauna adevărul nu trebuie să jure. Totuşi, biserica din zilele noastre este plină de mincinoşi, iar lucrătorii sunt de multe ori liderii în a-i decepţiona pe alţi şi în viclenii.
Ucenicizatorul autentic oferă un exemplu de corectitudine şi îşi învaţă ucenicii să spună întotdeauna adevărul. El ştie că Ioan a avertizat că toţi mincinoşii vor fi aruncaţi în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă (vezi Apoc. 21:8).
Nu vă răzbunaţi, cum fac fariseii şi cărturarii
Următorul aspect pe lista critică a lui Isus era pervertirea de către farisei a unui foarte bine cunoscut verset din Vechiul Testament. Am vorbit deja despre acest pasaj în capitolul despre interpretarea biblică.
„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine“ (Matei 5:38-42).
Legea lui Moise declara că atunci când o persoană era găsită la judecată vinovată că a pricinuit un rău unei alte persoane, pedeapsa acesteia trebuia să fie echivalentul răului pricinuit. Dacă ar fi scos dintele unei persoane, cinstit şi drept ar fi fost să i se scoată şi ei un dinte. Această poruncă era dată pentru a se asigura că tribunalul făcea dreptate în cazul ofenselor majore. Totuşi, încă o dată spun, fariseii şi cărturarii deformaseră această poruncă şi o transformaseră într-una care făcea din răzbunare o obligaţie sfântă. După câte se pare abordaseră o politică de „intoleranţă“, căutând răzbunarea chiar şi pentru lucruri mărunte.
Însă Dumnezeu a avut întotdeauna aşteptări mai mari de la copiii Săi. Răzbunarea era o atitudine pe care o interzisese explicit (vezi Deut. 32:35). Vechiul Testament ne învăţa că oamenii lui Dumnezeu ar trebui să manifeste bunătate faţă de duşmanii lor (vezi Ex. 23:4-5; Prov. 25:21-22). Isus a accentuat acest adevăr, spunându-le ucenicilor Săi să întoarcă şi celălalt obraz şi să meargă o milă în plus atunci când au de a face cu oameni răi. Când suntem nedreptăţiţi, Dumnezeu doreşte să fim plini de milă şi să întoarcem bine pentru rău.
Dar Isus Se aşteaptă să le permitem oamenilor să abuzeze de noi şi să ne ruineze vieţile dacă asta urmăresc? Este greşit să dăm în judecată un necredincios şi să ne căutăm dreptatea pentru o ilegalitate comisă împotriva noastră? Nu! Isus nu Se referea la dreptatea ce ni se cuvine în cazul unor nedreptăţi majore, ci la răzbunarea în cazul infracţiunilor mici. Observă că Isus nu a afirmat că ar trebui să ne punem capul pe tava celor care ne-au înjunghiat pe la spate. El nu a spus că ar trebui să le dăm oamenilor casa, dacă ne cer maşina. Isus ne-a spus doar să manifestăm multă toleranţă şi milă atunci când ne confruntăm zilnic cu ofense mici şi când suntem nevoiţi să intrăm în contact cu oameni egoişti. El doreşte să fim mai buni decât se aşteaptă cei egoişti şi să nu fim zgârciţi cu banii noştri, împrumutându-i şi dăruindu-i cu generozitate. Fariseii şi cărturarii nu se apropiau nici pe departe de acest standard.
De ce sunt creştinii practicanţi atât de uşor-ofensabili? De ce se mânie atât de repede în cazul unor ofense ce sunt de zece ori mai mici decât a fi pălmuit? Sunt aceşti oameni mântuiţi? Ucenicizatorul autentic oferă un exemplu prin care întoarce şi celălalt obraz şi îi învaţă şi pe ucenici să facă acelaşi lucru.
Nu vă urâţi duşmanii, cum fac fariseii şi cărturarii
În cele din urmă, Isus a enumerat încă o poruncă dată de Dumnezeu pe care fariseii şi cărturarii o răstălmăciseră pentru a o adapta inimilor lor pline de ură.
„Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă îi iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Mat. 5:43-48).
În Vechiul Testament Dumnezeu a spus: „Iubeşte-ţi aproapele“ (Lev. 19:18), însă fariseilor şi cărturarilor le-a convenit să-şi definească aproapele ca fiind doar aceia care îi iubeau. Oricine altcineva le era duşman şi, de vreme ce Dumnezeu a spus să ne iubim doar aproapele, nu ar trebui să fie nimic greşit în a ne urî duşmanii. Totuşi, după cum spunea Isus, Dumnezeu aştepta mai mult.
Isus va vorbi mai târziu, în pilda bunului samaritean, că ar trebui să considerăm fiecare persoană ca fiindu-ne aproapele.[9] Dumnezeu doreşte să îi iubim pe toţi, inclusiv pe duşmani. Acesta este standardul lui Dumnezeu pentru copii Săi, un standard pe care El Însuşi l-a trăit. El trimite soare şi ploaie peste holde nu numai pentru cei buni, ci şi pentru cei răi. Ar trebui să Îi urmăm şi noi exemplul, dând dovadă de bunătate faţă de cei care nu merită. Când procedăm în acest fel, dovedim că suntem „fii ai Tatălui nostru care este în ceruri“. Credincioşii născuţi într-adevăr din nou acţionează ca Tatăl lor.
Dragostea pe care Se aşteaptă Dumnezeu să o cultivăm nu constă în sentimente duioase sau aprobatoare faţă de cei care ne fac rău. El nu ne determină să spunem ceea ce nu este adevărat – că duşmanii noştri sunt oameni într-adevăr deosebiţi. Dar Se aşteaptă să fim plini de îndurare faţă de ei şi să facem paşi în acest sens, cel puţin prin a-i saluta şi a ne ruga pentru ei.
Observă că Isus subliniază odată în plus tema principală: Doar cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El le-a spus ucenicilor că, dacă îi iubeau doar pe cei ce îi iubeau, nu erau mai buni decât păgânii şi vameşii, două categorii de oameni despre care evreii credeau că vor merge în Iad.
Faceţi binele având motivaţii corecte, nu ca fariseii şi cărturarii
Nu numai că Isus Se aştepta ca urmaşii Lui să fie sfinţi, dar Se aştepta să fie sfinţi din motivaţii corecte. Este posibil să împlineşti poruncile lui Dumnezeu şi totuşi să nu fii plăcut înaintea Lui, dacă ascultarea ta porneşte din motivaţii greşite. Isus i-a condamnat pe farisei şi cărturari deoarece făceau fapte bune doar pentru a-i impresiona pe alţii (vezi Mat.23:5). El Se aşteaptă ca ucenicii Lui să fie diferiţi.
„Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns.; şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti“ (Matt. 6:1-4).
Isus Se aştepta ca urmaşii Lui să îi ajute pe cei săraci. Legea poruncea acest lucru (vezi Ex. 23:11; Lev. 19:10; 23:22; 25:35; Deut. 15:7-11), însă fariseii şi cărturarii o făceau în sunet de trompete, modul prin care îi chemau pe săracii să primească darurile lor generoase, oferite în public. Dar câţi creştini practicanţi nu dau nimic săracilor? Nici măcar nu au ajuns acolo încât să îşi poată analiza motivaţiile pentru care fac acte de binefacere. Dacă fariseii şi cărturarii erau motivaţi de egoism, care sunt motivaţiile creştinilor care ignoră problema săracilor? În acest aspect, depăşeşte neprihănirea lor pe cea a fariseilor şi a cărturarilor?
Aşa cum scria şi Pavel în 1 Corinteni 3:10-15, putem face lucruri bune având motivaţii greşite. Dacă motivaţiile noastre nu sunt pure, faptele noastre bune vor rămâne nerăsplătite. Pavel a scris că este posibil chiar să propovăduieşti Evanghelia din motive necinstite (vezi Fil. 1:15-17). Aşa cum a recomandat Isus, o modalitate bună de a ne asigura că dărnicia noastră are motivaţii corecte este aceea de a dărui pe cât posibil în secret, fără a şti stânga ce face dreapta. Lucrătorul ucenicizator îi învaţă pe ucenici să dea săracilor (dacă au posibilitatea) şi practică el însuşi, în tăcere, ceea ce propovăduieşte.
Rugăciunea şi postul să aibă motivaţii corecte
Isus Se aştepta, de asemenea, ca urmaşii Lui să se roage şi să postească şi să facă aceste lucruri nu pentru a fi văzuţi de oameni, ci pentru a fi plăcuţi înaintea Tatălui. Altfel, nu s-ar diferi cu nimic de fariseii şi cărturarii care se rugau şi posteau numai pentru a fi lăudaţi de oameni, o răsplată foarte temporară. Isus Şi-a îndemnat ucenicii:
„Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti“ (Mat. 6:5-6; 16-18).
Câţi dintre creştinii practicanţi au o viaţă de rugăciune şi post inexistentă?[10] În acest aspect, am putea compara neprihănirea lor cu cea a fariseilor şi a cărturarilor care le practicau pe amândouă (chiar dacă din motive greşite)?
Paranteză referitoare la rugăciune şi iertare
În ceea ce priveşte rugăciunea, Isus a făcut o paranteză pentru a le da ucenicilor câteva indicaţii referitoare la cum ar trebui să se roage. Isus doreşte să ne rugăm într-un aşa mod încât să nu Îl insultăm pe Tatăl Său prin negarea a ceea ce El a revelat despre Sine. De exemplu, de vreme ce Dumnezeu ştie ceea ce ne trebuie înainte de a-I cere (El ştie totul), nu avem nici un motiv să repetăm fără rost aceleaşi rugăciuni:
„Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi“ (Mat. 6:7-8).
Într-adevăr, rugăciunile noastre vorbesc despre cât de bine Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Cei care Îl cunosc aşa cum S-a revelat în Cuvântul Lui, se roagă ca voia Lui să se facă şi ca El să fie glorificat. Cea mai mare dorinţă a acestora este aceea de a fi sfinţi şi de a fi în totalitate plăcuţi înaintea Lui. Acest lucru este reflectat în modelul de rugăciune oferit de Isus, model pe care l-am numit Rugăciunea Domnului sau Tatăl Nostru, şi în instrucţiunile pe care le dă ucenicilor. Acest model ne descoperă aşteptările Sale în ceea ce priveşte priorităţile şi devotamentul nostru:[11]
„Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: «Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi»“ (Mat. 6:9-11).
Cea mai mare grijă a ucenicilor lui Hristos ar trebui să fie aceea ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat, respectat, onorat şi sfinţit.
Desigur, cei care se roagă ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit ar trebui să fie ei înşişi sfinţi, onorându-I Numele. Am fi ipocriţi dacă am acţiona contrar. Astfel, această rugăciune reflectă dorinţa noastră ca şi alţii să se supună lui Dumnezeu aşa cum am făcut noi.
Cea de a doua cerinţă a rugăciunii model este similară: „vie împărăţia Ta“. Ideea de o împărăţie implică faptul că există un Împărat care stăpâneşte peste împărăţia Sa. Ucenicul creştin tânjeşte după a-şi vedea Împăratul, Cel care îi conduce viaţa şi care stăpâneşte peste întregul pământ. O, ce bine ar fi ca toţi să îngenuncheze înaintea Împăratului Isus printr-o credinţă plină de ascultare!
Cea de a treia cerinţă rezultă din prima şi a doua: „facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ“. Cum am putea spune sincer o astfel de rugăciune fără a ne supune voii lui Dumnezeu în vieţile noastre? Ucenicul autentic doreşte să se facă voia lui Dumnezeu precum în cer, aşa şi pe pământ – perfectă şi deplină.
Sfinţirea Numelui lui Dumnezeu, facerea voii Lui şi venirea Împărăţiei Lui ar trebui să fie mai importante pentru noi decât „pâinea cea de toate zilele“. Această cerinţă, cea de a patra, este plasată pe acest loc cu un anumit scop. Prin el însuşi, modelul reflectă ordinea corectă a priorităţilor noastre şi nu face nici o referire la lăcomie. Ucenicii lui Hristos Îi slujesc lui Dumnezeu şi nu lui Mamona. Ei nu îşi concentrează atenţia pe a-şi strânge comori pe pământ.
Permite-mi să mai adaug că această a patra cerinţă pare să indice faptul că acest model de rugăciune ar trebui folosit zilnic, la începutul fiecărei zile.
Rugăciunea-model continuă
Păcătuiesc vreodată ucenicii lui Hristos? Se pare că uneori păcătuiesc, de vreme ce Isus i-a învăţat să îşi ceară iertare pentru păcatele lor.
„«…şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!» Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Mat. 6:12-15).
Ucenicii lui Isus sunt conştienţi că neasculatarea lor Îl insultă pe Dumnezeu şi le este ruşine atunci când păcătuiesc. Ei doresc să li se îndepărteze pata şi, din fericire, Tatăl lor cel ceresc este dispus să îi ierte. Dar trebuie să îşi ceară iertare conform celei de a cincea cerinţă găsită în Rugăciunea Domnului.
Totuşi, iertarea lor este condiţionată de iertarea pe care o acordă ei altora. Deoarece li s-au iertat atât de multe, ei au obligaţia de a-i ierta pe toţi cei care le cer iertare (şi de a-i iubi şi de a încerca să se împace cu cei care nu îşi cer iertare). Dacă refuză să îi ierte, atunci nici Dumnezeu nu îi va ierta.
Cea de a şasea cerinţă reflectă, de asemenea, dorinţa ucenicului autentic de a fi sfânt: „şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău“. Atât de mult îşi doreşte ucenicul veritabil să fie sfânt, încât Îi cere lui Dumnezeu să nu îl pună în situaţii în care ar putea fi tentat, de teamă să nu cedeze. Mai mult, el Îi cere lui Dumnezeu să îl izbăvească de orice rău care l-ar putea încătuşa. Cu siguranţă că această rugăciune extraordinară merită să fie spusă la începutul fiecărei zile, înainte de a ne duce în mijlocul unei lumi rele şi pline de ispite.
Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu înţeleg de ce toate aceste şase cerinţe ale rugăciunii specificate sunt recomandabile. Motivul este revelat în ultima parte a rugăciunii: „Căci [sau deoarece] a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci“ (Mat. 6:13). Dumnezeu este un Împărat măreţ care stăpâneşte peste Împărăţia în care noi Îi suntem slujitori. El este atotputernic şi nimeni nu ar trebui să îndrăznească să se împotrivească voii Sale. Toată gloria va fi a Lui pentru totdeauna. El este demn să Îi ne supunem.
Care este tema dominantă a rugăciunii Domnului? Sfinţenia. Ucenicii lui Hristos doresc ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, ca Împărăţia Lui să fie întemeiată pe pământ şi ca voia Lui să se împlinească în întregime peste tot pământul. Acest lucru este mai important pentru ei decât pâinea zilnică. Ei doresc să fie plăcuţi înaintea Lui şi, atunci când greşesc, doresc iertarea Lui. Deoarece sunt iertaţi, îi iartă şi ei pe ceilalţi. Ei tânjesc să fie complet sfinţi, până acolo încât doresc să evite ispitele, deoarece ispita măreşte şansa de a păcătui. Ucenicizatorul autentic îi învaţă pe ucenici aceste lucruri.
Ucenicul şi posesiunile materiale
Următorul subiect al predicii poate fi destul de deranjant pentru creştinii practicanţi al căror principal scop în viaţă este acela de a acumula din ce în ce mai multe bunuri materiale:
„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (Mat. 6:19-24).
Isus a poruncit să nu ne strângem comori pe pământ. Ce este o „comoară“? Comorile literale sunt în mod normal păstrate în seifuri sau depozitate în alte locuri, fără să fie folosite în scopuri practice. Isus le-a definit ca fiind lucruri ce atrag moliile, rugina sau hoţii. Altfel spus: „neesenţiale“. Moliile mănâncă ceea ce se află prin colţurile dulapurilor şi nu este folosit. Rugina erodează ceea ce nu folosim prea des. Hoţii fură de cele mai multe ori lucruri de care oamenii nu au neapărat nevoie: obiecte de artă, bijuterii, aparaturi scumpe şi ceea ce poate fi amanetat.
Ucenicii autentici au renunţat la „posesiunile lor“ (vezi Luca 14:33). Ei sunt doar administratori ai banilor lui Dumnezeu, deci orice decizie de a cheltui banii este o decizie spirituală. Ceea ce facem cu banii noştri este o reflecţie a celui care ne coordonează viaţa. Când adunăm „comori“, strângând teancuri de bani şi cumpărând lucruri neimportante, dovedim că Isus nu este în control, deoarece, dacă ar fi, ar face lucruri mai semnificative cu banii pe care ni i-a încredinţat.
Care sunt aceste lucruri semnificative? Isus porunceşte să ne strângem comori în ceruri. Cum? În Evanghelia după Luca, ne spune: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia“ (Luca 12:33).
Făcând acte de binefacere ne strângem comori în ceruri. Isus ne spune să investim ceea ce se poate deprecia până acolo încât să îşi piardă valoare în ceea ce nu se va deprecia niciodată. Iată ce face ucenicizatorul autentic şi ce îi învaţă şi pe ucenici să facă.
Ochiul rău
Ce a vrut să spună Isus când a vorbit despre oameni cu ochiul sănătos ale căror trupuri sunt pline de lumină şi cei cu ochiul rău ale căror trupuri sunt pline de întuneric? Cuvintele Sale trebuie să aibă legătură cu banii şi lucrurile materiale, întrucât despre aceste lucruri vorbise înainte şi după aceste versete.
Cuvântul grec tradus cu „rău“ în 6:23 este acelasi cuvânt folosit şi în Matei 20:15 şi tradus în versiunea engleză prin „invidios“. Acolo citim despre un angajator care îi spune angajatului: „Sau eşti tu zgârcit şi invidios pentru că eu sunt generos?“ Evident, un ochi nu poate fi invidios în mod literal. De aceea, expresia „ochi invidios (sau rău)“ se referă la o persoană care este lacomă de avere. Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine ce a vrut să spună Hristos în Matei 6:22 şi 23, versete ale căror context indică subiectul banilor. Persoana cu un ochi sănătos îl simbolizează pe cel ce permite luminii adevărului să intre. În acest fel, Îl slujeşte pe Dumnezeu şi adună comori nu pe pământ, ci în ceruri. Persoana care are un ochi rău împiedică lumina adevărului să intre, deoarece consideră că deja posedă adevărul, fiind astfel plin de întuneric şi trăind în minciună. Aceasta îşi strânge comori pe pământ. Ea consideră că scopul vieţii este autosatisfacerea. Dumnezeul ei sunt banii. Nu este orientată spre ceruri.
Ce înseamnă a avea drept dumnezeu banul? Înseamnă că banii deţin în inima ta locul pe care numai Dumnezeu are dreptul să îl ocupe. Banii îţi dirijează viaţa. Îţi consumă energia, gândurile, timpul. Ei sunt principala sursă de bucurie. Îi iubeşti.[12] De aceea a echivalat Pavel lăcomia cu idolatria, afirmând că nici un lacom de avere nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Efes. 5:5; Col. 3:5-6).
Atât Dumnezeu cât şi banii vor să fie stăpânii vieţii noastre, iar Isus a spus că nu le putem sluji amândorura. Vedem din nou că Isus a rămas consecvent subiectului principal: Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. El a spus foarte clar că cei care sunt plini de întuneric, ai căror dumnezeu sunt banii şi care strâng comori pe pământ nu se află pe calea strâmtă care duce la viaţă.
Săracul lacom de avere
Nu numai este greşit să fim preocupaţi de posesiunile materiale, dacă acestea nu reprezintă obiecte luxoase. O persoană poate fi preocupată în mod greşit de lucrurile materiale chiar şi atunci când acestea reprezintă nevoi elementare. Isus a continuat:
„De aceea vă spun [adică bazat pe ceea ce tocmai am spus]: Nu vă îngrijoraţi de viaţa vostră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca?» Sau: «Ce vom bea?» Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei“ (Mat. 6:25-34).
Mulţi dintre cititorii acestei cărţi nu s-ar putea identifica în nici un fel cu oamenii cărora le vorbea Isus. Când a fost ultima dată când te ai îngrijorat că nu ai ce mânca, ce bea sau cu ce să te îmbraci? Totuşi, cuvintele lui Isus ni se aplică şi nouă. Dacă este greşit să fii preocupat de lucrurile esenţiale ale vieţii, cu cât mai greşit este să fii preocupat de lucrurile neesenţiale? Isus Se aştepta ca ucenicii Lui să se focalizeze pe căutarea a două lucruri: Împărăţia şi neprihănirea Lui. Atunci când creştinul practicant nu îşi permite să dea zeciuiala (poruncă a Vechiului Legământ, aş putea spune), dar îşi poate permite multe alte lucruri materiale neesenţiale, trăieşte acesta conform standardului lui Isus de a căuta mai întâi Împărăţia şi neprihănirea Lui? Răspunsul este evident.
Nu căutaţi greşelile altora
Următorul set de porunci dat de Isus urmaşilor Săi se referă la păcatul de a judeca şi de a căuta greşeli:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Mat. 7:1-5).
Deşi în acest pasaj Isus nu i-a acuzat direct sau indirect pe farisei şi cărturari, ei erau cu siguranţă vinovaţi de acest păcat – Îi aduceau Lui învinuiri.
Ce anume a vrut Isus să spună prin acest avertizment împotriva judecării altora?
În primul rând, să analizăm ce nu a vrut să spună. Nu a vrut să spună că nu trebuie să discernem şi să facem delimitări fundamentale referitoarea la caracterul oamenilor ca urmare a observării acţiunilor acestora. Acest lucru este destul de clar. Imediat după această secţiune, Isus Îşi instruieşte ucenicii să nu arunce mărgăritare înaintea porcilor sau să dea câinilor lucruri sfinte (vezi 7:6). În mod evident vorbea despre anumite categorii de oameni la figurat, referindu-se la ei ca la porci şi câini, oameni care nu apreciează valoarea lucrurilor sfinte, a „perlelor“, care li se oferă. Aceştia sunt fără îndoială cei nemântuiţi. Şi evident, ca să împlinim această poruncă trebuie să judecăm dacă oamenii sunt porci sau câini.
Mai mult, Isus le-a spus pe scurt urmaşilor Săi cum îi pot judeca pe învăţătorii falşi, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi“ (vezi 7:15), examinându-le roadele. Este clar că, pentru a ne supune instrucţiunilor lui Isus, trebuie să analizăm stilul de viaţă al oamenilor şi să judecăm.
La fel le-a spus şi Pavel credincioşilor corinteni:
Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate“, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau răpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi (1 Cor. 5:11).
Pentru a împlini această indicaţie este nevoie să examinăm modul de viaţă al oamenilor şi să îi judecăm pe baza a ceea ce observăm.
Apostolul Ioan a spus, de asemenea, că putem face uşor deosebire între copiii Domnului şi copiii diavolului. Observându-le viaţa devine evident cine este mântuit şi cine nu (vezi 1 Ioan 3:10).
Astfel stând lucrurile, a descoperi caracterul omului prin examinarea acţiunilor sale şi a judeca dacă aparţine lui Dumnezeu sau diavolului nu este păcatul judecăţii asupra căruia atrăgea Isus atenţia. Atunci ce a vrut Isus să spună?
Observă că Isus vorbea despre a găsi greşelile mici, „paiele“, unui frate (remarcă că Isus a folosit cuvântul frate de trei ori în acest pasaj). Isus nu ne atenţiona să nu judecăm dacă oamenii sunt necredincioşi prin analizarea greşelilor evidente, aşa cum ne va învăţa chiar în această predică. Acestea sunt instrucţiuni despre cum ar trebui să îi trateze creştinii pe creştini. Nu ar trebui să îşi găsească greşeli mici unul altuia, cu atât mai mult cu cât ei înşişi sunt orbi faţă de greşelile personale mai mari. În acest caz sunt ipocriţi. Aşa cum a spus o dată Isus unei mulţimi de judecători ipocriţi: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ (Ioan 8:7).
Apostolul Iacov, a cărui epistolă este de multe ori o paralelă a predicii de pe munte, a scris, de asemenea: „Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă“ (Iacov 5:9). Poate că acest verset ne ajută să înţelegem ceva mai mult din lucrările asupra cărora a atras Isus atenţia – găsirea geşelilor fratelui credincios şi apoi răspândirea acestora, plângându-ne unii de alţii. Acesta este unul dintre cel mai des întâlnite păcate din biserică, iar cei care sunt vinovaţi se pun în poziţia periculoasă de a fi judecaţi. Când vorbim împotriva fratelui nostru credincios, arătându-le şi altora greşelile acestuia, încălcăm regula de aur, deoarece nu dorim să ne vorbească şi pe noi alţii de rău în absenţa noastră.
Putem să abordăm cu dragoste greşeala unui frate sau unei surori, dar numai când putem face acest lucru fără să fim ipocriţi, cu alte cuvinte convinşi că noi nu suntem vinovaţi (sau mai vinovaţi) de acelaşi păcat ca al celui/celei pe care îl/o confruntăm. Totuşi, este doar o pierdere de timp dacă facem acelaşi lucru cu un necredincios, care pare a fi vizat în versetul următor. Isus a spus:
„Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Mat. 7:6).
De asemenea, există un proverb care spune: „Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi!“ (Prov. 9:8). Cu altă ocazie, Isus le-a spus ucenicilor să îşi scuture praful de pe picioare împotriva celor care resping Evanghelia. De îndată ce sunt identificaţi „câinii“, ca urmare a neaprecierii adevărului, Dumnezeu nu doreşte ca slujitorii Lui să îşi piardă vremea încercând să îi evanghelizeze, în timp ce altora nu li s-a dat încă această posibilitate.
Încurajarea la rugăciune
Ajungem în cele din urmă la ultima secţiune a predicii lui Isus. Aceasta începe cu câteva promisiuni care încurajează rugăciunea:
„Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!“ (Mat. 7:7-11).
„Aha!“ şi-ar putea spune cititorul nostru. „Iată o parte a Predicii de pe Munte care nu are nimic de a face cu sfinţenia.“
Depinde de ceea ce cerem, unde batem sau ce căutăm în rugăciune. Pentru că „flămânzim după neprihănire“, ar trebui să tânjim să împlinim tot ceea ce a poruncit Isus în predica Sa şi această dorinţă se reflectă cu siguranţă în rugăciunile noastre. De fapt, modelul rugăciunii pe care ni l-a oferit Isus în aceaşi predică era expresia dorinţei de a se face voia lui Dumnezeu şi de a fi sfinţi. În plus, versiunea lui Luca referitoare la promisiunile care însoţesc această rugăciune se sfârşeşte cu: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!“ (Luca 11:13). Se pare că Isus nu Se gândea neapărat la lucruri luxoase când ne-a promis „daruri bune“. În mintea Lui, Duhul Sfânt este un „dar bun“, deoarece El este Cel care ne face sfinţi şi care ne ajută să vestim Evanghelia care îi face şi pe alţii sfinţi.
Alte daruri bune sunt acelea care sunt după voia lui Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu este mai preocupat de voia şi Împărăţia Lui şi deci ar trebui să ne aşteptăm ca rugăciunile care ne fac nefolositori pentru voia Împărăţiei lui Dumnezeu să rămână întotdeauna fără răspuns.
Declaraţie rezumativă
Ajungem acum la un verset care ar trebui considerat o declaraţie rezumativă practică a ceea ce a spus Isus până în acest punct. Mulţi comentatori pierd din vedere acest lucru, dar este important ca noi să nu facem la fel. Acest verset specific este în mod clar o afirmaţie rezumativă, având în vedere că începe cu deci. Este astfel legată de instrucţiunile anterioare, iar întrebarea este: „Cât din ceea ce a spus Isus sumarizează această afirmaţie?“ Haide să o citim şi să ne gândim:
„Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; pentru că în aceasta este legea şi profeţii“ (Mat. 7:12, Traducere Literală Nouă).
Această afirmaţie nu poate fi doar un rezumat al celor câteva versete anterioare despre rugăciune; nu ar avea sens.
Aminteşte-ţi că mai devreme, în predica Lui, Isus a avertizat împotriva greşelii de a crede că a venit să strice Legea şi Prorocii (vezi Mat. 5:17). Din acel punct al predicii până în cel în care am ajuns noi acum, nu a făcut altceva decât să explice poruncile lui Dumnezeu cuprinse în Vechiul Testament. Astfel, El rezumă tot ceea ce a poruncit şi toate rezultate din Lege şi Proroci: „Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; pentru că în aceasta este legea şi profeţii“ (7:12). Expresia „legea şi profeţii (prorocii)“ leagă tot ce a spus Isus începând cu Matei 5:17 până la 7:12.
În timp ce Isus începe să tragă concluzia la predica Sa, reiterează tema principală – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu:
„Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi muţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află“ (Mat. 7:13-14).
Evident că poarta şi calea înguste care duc la viaţă, pe care puţini o găsesc, este simbolul mântuirii. Poarta şi calea largi care duc la pierzare, drumul pe care îl aleg majoritatea, simbolizează condamnarea. Dacă tot ce a spus Isus anterior acestei afirmaţii are vreo semnificaţie, dacă predica are o progresie logică şi dacă Isus poseda suficientă inteligenţă în arta comunicării, atunci cea mai naturală interpretare ar fi aceea că drumul îngust este cel pe care Îl urmează pe Isus, împlinind poruncile Lui. Drumul larg ar fi direcţia opusă. Câţi dintre creştinii practicanţi se află pe calea strâmtă descrisă în această predică? Ucenicizatorul autentic se află sigur pe calea cea strâmtă şi îşi călăuzeşte ucenicii pe acelaşi drum.
Pentru unii creştini practicanţi este greu de înţeles de ce Isus nu a spus nimic despre credinţa sau încrederea în El în această predică în care vorbeşte atât de mult despre mântuire şi condamnare. Însă pentru cei care înţeleg corelaţia inseparabilă între credinţă şi comportament, această predică nu ridică nici o nelămurire. Cei care ascultă de Isus îşi dovedesc credinţa prin fapte. Cei care nu se supun Lui, nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu numai mântuirea noastră este o dovadă a harului lui Dumnezeu faţă de noi, ci şi transformarea produsă în vieţile noastre. Sfinţenia noastră este însăşi sfinţenia Lui.
Cum să recunoaştem liderii religioşi falşi
În continuarea remărcilor concluzive, Isus a avertizat audienţa de prorocii mincinoşi care îi duc la pierzare pe cei ce nu au discernământ. Ei nu sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu, dar totuşi sunt deghizaţi ca aceştia. Toţi liderii şi învăţătorii mincinoşi intră în această categorie. Cum pot fi identificaţi?
„Păziţi-vă de prorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadle lor îi veţi cunoaşte. Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea»“ (Mat. 7:15-23).
Clar, Isus arăta că învăţătorii mincinoşi sunt foarte vicleni. În exterior par foarte autentici. Îl pot numi pe Isus Domnul lor, pot profeţi, pot scoate demoni şi pot face minuni. Însă „haina de oaie“ maschează „lupul răpitor“. Nu fac parte dintre oi. Cum putem afla dacă sunt sinceri sau mincinoşi? Veridicitatea caracterului lor poate fi examinată în funcţie de „roadele lor“.
Care sunt roadele despre care vorbea Isus? Evident nu cele ale minunilor. Ci mai degrabă sunt roadele ascultării de tot ce a învăţat Isus. Cei care sunt autentici fac voia Tatălui. Cei care sunt mincinoşi „lucrează fărădelegea“ (7:23). Responsabilitatea noastră este aceea de a compara vieţile lor cu ceea ce a învăţat şi poruncit Isus.
În biserică abundă învăţători mincinoşi şi nu ar trebui să fim surprinşi, deoarece atât Isus, cât şi Pavel, ne-a prevenit că, întrucât se apropie sfârşitul veacului, ar trebui să ne aşteptăm la astfel de lucruri (vezi Mat. 24:11; 2 Tim. 4:3-4). Cei mai răspândiţi proroci falşi ai zilelor noastre sunt cei care propovăduiesc că Raiul îi aşteaptă şi pe cei ce nu sunt sfinţi. Aceştia sunt responsabili de condamnarea eternă a milioane de oameni. Despre ei John Wesley a scris:
Cât de îngrozitor este acest lucru! – când ambasadorii lui Dumnezeu se transformă în agenţi ai diavolului! – când ei, cei care sunt învestiţi să îi înveţe pe oameni calea spre Rai îi învaţă de fapt calea spre Iad… Dacă se va pune întrebarea: „Oare, cine a făcut…asta?“… eu voi răspunde: „zece mii de bărbaţi înţelepţi şi onorabili“; chiar şi toţi acei care, indiferent de denominaţie, îi încurajează să creadă că merg în Rai pe cei mândri, pe cei zemflemitori, pe cei imorali, pe iubitorii lumii, pe cei care aleargă după plăceri, pe cei nedrepţi sau nemiloşi, pe creaturile liniştite, indiferente, inofensive şi nevaloroase, pe cei care nu suferă nici un reproş de dragul neprihănirii. Aceştia sunt proroci falşi în cel mai propriu înţeles al cuvântului. Aceştia sun trădători atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni… Ei populează în mod continuu împărăţia întunericului; şi când vor urma bietele suflete pe care le-au distrus, „din adâncuri, Iadul le va veni în întâmpinare!“[13]
Interesant, Wesley comenta specific despre învăţătorii falşi asupra cărora ne atrage Isus atenţia în Matei 7:15-23.
Observă că Isus a afirmat din nou în mod direct, contrar a ceea ce ne spun astăzi învăţătorii falşi, că cei care nu aduc roade bune vor fi aruncaţi în Iad (vezi 7:19). Mai mult, această afirmaţie se aplică nu numai învăţătorilor şi prorocilor, ci tuturor. Isus a spus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7:21). Ceea ce este adevărat pentru proroci, este adevărat pentru toată lumea. Aceasta este tema principală abordată de Isus –Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Oamenii care nu ascultă de Isus sunt destinaţi Iadului.
Observă, de asemenea, conexiunea pe care a făcut-o Isus între interiorul şi exteriorul unei persoane. Copacii „buni“ produc roade bune. Copacii „răi“ nu pot produce roade bune. Sursa roadelor bune care ies la suprafaţă reprezintă natura acelei persoane. Prin harul Său, Dumnezeu a schimbat natura celor care au crezut cu adevărat în Isus.[14]
Un ultim avertisment şi rezumat
Isus Şi-a încheiat predica cu un ultim avertisment şi cu un exemplu rezumtiv. După cum bănuieşti, este o ilustraţie a mesajului Său – Numai cei sfinţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
„De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în acasa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare“ (Mat. 7:24- 27).
Ultima ilustraţie a lui Isus nu este o formulă pentru a avea „succes în viaţă“, aşa cum o folosesc unii. Contextul ne arată că nu dădea sfaturi despre cum să prosperi financiar în vremuri grele prin încrederea în promisiunile Lui. Acesta este rezumatul a tot ceea ce a spus Isus în Predica Sa de pe Munte. Cei care vor face ceea ce spune El sunt înţelepţi şi vor rezista până la capăt; nu trebuie să se teamă de mânia lui Dumnezeu atunci când se va dezlănţui. Cei care nu ascultă de El sunt nebuni care vor suferi mult, plătind „pedeapsa pierzării veşnice“ (2 Tes. 1:9).
Răspunsul la o întrebare
Nu este posibil ca Predica lui Isus de pe Munte să fi fost aplicabilă doar celor care Îl urmau şi care au trăit înainte de moartea şi învierea Lui? Nu este invalidată tema expusă în această predică de faptul că atunci se aflau sub Lege ca mijloc temporar de mântuire, în timp ce după moartea lui Isus pentru păcatele lor urmau să fie mântuiţi prin credinţă?
Această teorie este greşită. Nimeni nu a fost vreodată mântuit prin faptele sale. Mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă, înainte şi pe parcursul Vechiului Legământ. Pavel argumentează în Romani 4 că atât Avraam (înainte de Vechiul Legământ), cât şi David (sub Vechiului Legământ) au fost mântuiţi prin credinţă, nu prin fapte.
Mai mult, era imposibil ca vreunul dintre ascultătorii lui Isus să fi putut fi mântuit prin fapte, deoarece cu toţii păcătuiseră şi erau lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3:23). Numai harul lui Dumnezeu îi putea mântui şi numai prin credinţă se putea primi harul Lui.
Din nefericire, foarte mulţi oameni din biserica actuală privesc poruncile lui Isus ca neavând alt scop decât acela de a ne face să ne simţim vinovaţi pentru a vedea că este imposibil să primim mântuirea prin fapte. Acum că am „priceput mesajul“ şi că am fost mântuiţi prin credinţă, putem ignora majoritatea poruncilor Sale. Asta, bineînţeles, dacă nu vrem să îi „mântuim“ şi pe alţii. Atunci putem scoate din nou la înaintare poruncile pentru a le arăta şi altora cât de păcătoşi sunt, astfel încât să poată fi mântuiţi printr-o „credinţă“ fără fapte.
Totuşi, Isus nu le-a spus ucenicilor Săi: „Mergeţi în lume, faceţi ucenici şi asiguraţi-vă că sunt conştienţi că, odată ce s-au simţit vinovaţi şi au fost apoi mântuiţi prin credinţă, poruncile Mele şi-au atins scopul în viaţa lor.“ Din contră, El le-a zis: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile …Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:19-20; subliniere personală). Ucenicizatorul autentic acţionează ca atare.
[1] Interesant este faptul că versetul imediat următor din cartea lui Iacov este: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte?“ (Iacov 2:14).
[2] Acest lucru este valabil pentru ceea ce numim „aspectele ceremoniale ale Legii“, ca de altfel şi pentru „aspectele morale ale Legii“, deşi multe din explicaţiile Sale referitoare la Legea ceremonială aveau să fie înţelese pe deplin după învierea Sa, cu ajutorul Duhului Sfânt dat apostolilor. Astfel înţelegem de ce, conform Noului Legământ, nu mai este nevoie de sacrificarea animalelor – deoarece Isus era Mielul lui Dumnezeu. Nici nu mai împlinim legământul vechi referitor la ce fusese numit curat sau nu, întrucât Isus a declarat toate alimentele curate (vezi Marcu 7:19). Nu mai avem nevoie de mijlocirea unui mare preot uman, deoarece Isus este acum Marele Preot, ş.a.m.d. Totuşi, spre deoasebire de Legea ceremonială, nimic din ceea ce a spus sau a făcut Isus nu a alterat în vreun fel Legea morală, înainte sau după moartea şi învierea Lui. Din contră, Isus a explicat şi a validat legea morală a lui Dumnezeu, şi la fel au făcut şi apostolii după învierea Lui, inspiraţi de Duhul Sfânt. Aspectele morale ale Legii Mozaice sunt toate incluse în legea lui Hristos, legea Noului Legământ. De asemenea, nu uita că Isus le vorbea în acele zile iudeilor care erau sub Legea Mozaică. Astfel, cuvintele din Mat. 5:17-20 trebuie interpretate în lumina întregii revelaţii din Noul Testament.
[3] Mai mult, dacă Isus vorbea doar despre neprihănirea legală pe care o primim ca un dar în urma credinţei în El, de ce nu a făcut cel puţin o aluzie în acest sens? De ce să fi spus ceva ce putea fi atât de uşor interpretat greşit de oamenii neinstruiţi cărora li se adresa şi care nu ar fi ghicit niciodată că vorbea despre neprihănirea atribuită?
[4]Acest lucru se aplică relaţiilor cu fraţii şi surorile noastre în Hristos. Isus i-a numit nebuni pe anumiţi conducători religioşi (vezi Mat. 23:17) şi la fel ne spune şi Scriptura (vezi Prov. 1:7; 13:20).
[5] Desigur, dacă se recăsătoreşte, Dumnezeu nu o consideră vinovată de adulter; ea este doar victima păcatului soţului său. Altfel, nu există nici un motiv pentru care să poată fi considerată femeie adulteră.
[6] Dumnezeu nu îl va considera vinovat de adulter nici pe noul soţ al femeii. El face un lucru virtuos pentru că se căsătoreşte şi are grijă de o femeie divorţată. Totuşi, dacă un bărbat a încurajat o femeie să divorţeze de soţul său pentru a se putea căsători el cu ea, atunci va fi vinovat de adulter, şi probabil că acesta este păcatul pe care îl viza Isus în acest caz.
[7] Există însă şi alte situaţii care pot fi luate în calcul. De exemplu, femeia creştină al cărui soţ nemântuit divorţează de ea nu este deloc considerată vinovată de adulter dacă se căsătoreşte cu un bărbat creştin.
[8] Mai târziu, într-un alt capitol, vorbesc mai detaliat despre divorţ şi recăsătorire.
[9] Pentru a se putea dezvinovăţi, un învăţător al legii evreu I-a pus lui Isus întrebarea: „Cine este aproapele meu?“ Poţi fi sigur că se gândea deja că el deţinea răspunsul corect. Isus i-a răspuns prin povestea samariteanului, membrul unei rase pe care evreii o urau şi care s-a dovedit a fi aproapele unui evreu maltratat (vezi Luca 10:25-37).
[10] În continuare în această carte este inclus un întreg capitol despre post.
[11] Din nefericire, unii susţin că acesta nu este genul de rugăciune care trebuie practicat de creştini, deoarece nu este făcută „în Numele lui Isus“. Totuşi, aplicând această logică, ar trebui să concluzionăm că multe dintre rugăciunile apostolilor consemnate în cartea Fapte şi în Epistole nu au fost „rugăciuni creştine“.
[12] Cu altă ocazie, Isus a făcut aceaşi afirmaţie despre imposibilitatea de a sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona şi Luca ne spune: „Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de El“ (Luca 16:14). Deci, iată că încă o dată în Predica de pe Munte, Isus demaschează practicile şi învăţătura fariseilor.
[13] Lucrările lui John Wesley (The Works of John Wesley), (Baker: Grand Rapids, 1996), de John Wesley, retipărită în 1872, ediţia Wesleyan Methodist Book Room, London, pp. 441, 416.
[14] Nu mă pot abţine să nu profit de posibilitatea de a comenta, de asemenea, o expresie răspândită pe care o folosesc oamenii când încearcă să găsească scuze pentru păcatele altora: „Nu ştim ce este în inima lor.“ În contradicţie cu această afirmaţie, Isus a menţionat aici că ceea ce iese în exterior relevă ceea ce este în interior. Într-un alt loc spune: „Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Mat. 12:34). Când o persoană vorbeşte cuvinte de ură, aceasta dovedeşte că inima ei este plină de ură. Isus ne-a spus, de asemenea: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia“ (Marcu 7:21-22). Când o persoană comite adulter, ştim ce este în inima ei: adulter.