Secretele evanghelizării

Capitolul treizeci şi trei

 

Când Avraam şi-a dovedit disponibilitatea de a-şi sacrifica fiul iubit, pe Isaac, Dumnezeu i-a promis:

„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“ (Gen. 22:18).

Apostolul Pavel menţionează că promisiunea a fost făcută lui Avraam şi seminţei sale, la singular, nu seminţelor sale, la plural, şi că această sămânţă singulară era Hristos (vezi Gal. 3:16). În Hristos vor fi binecuvântate toate naţiunile sau, mai precis, toate grupurile etnice de pe pământ. Această promisiune faţă de Avraam prezicea includerea miilor de grupuri etnice păgâne de pe glob în binecuvântarea de a fi în Hristos. Aceste grupuri etnice se deosebesc unele de altele prin faptul că trăiesc în zone geografice diferite, aparţin unor rase diferite, se conformează unor culturi diferite şi vorbesc limbi diferite. Dumnezeu doreşte ca toate să fie binecuvântate în Hristos, motiv pentru Isus a murit pentru păcatele întregii omeniri (vezi 1 Ioan 2:2).

Deşi Isus a spus că drumul care duce la viaţă este îngust şi că puţini îl găsesc (vezi Mat. 7:14), apostolul Ioan ne-a dat un motiv întemeiat să credem că în viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu vor exista reprezentanţi din toate grupurile etnice umane:

După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!“ (Apoc. 7:9-10; subliniere personală).

Deci, copiii lui Dumnezeu aşteaptă cu mare nerăbdare ca, într-o zi, alături de o mulţime formată din toate grupurile etnice, să se bucure în faţa tronului lui Dumnezeu!

Mulţi dintre misionarii contemporani strategici au pus mare accent pe evanghelizarea celor o mie de grupuri etnice „ascunse“, în speranţa plantării unei biserici viabile în fiecare dintre ele. Acest lucru este lăudabil, întrucât Isus ne-a poruncit să mergem în toată lumea şi „să facem ucenici din toate naţiunile (sau, literal, grupuri etnice)“ (Mat. 28:19). Totuşi, planurile oamenilor, indiferent de cât de bine intenţionate, mai ales atunci când nu sunt inspirate de Duhul Sfânt, pot face de multe ori mai mult rău decât bine. Este crucial să călcăm pe urmele înţelepciunii lui Dumnezeu când încercăm să Îi zidim Împărăţia. El ne-a dat mai multe informaţii şi instrucţiuni decât cele din Matei 28:19 în ceea ce priveşte modul de a face ucenici în lume.

Poate că cel mai ignorat lucru de către cei care se luptă să împlinească Marea Trimitere este faptul că Dumnezeu este cel mai mare dintre evanghelişti şi că se presupune că noi ar trebui să lucrăm cu El, nu pentru El. Lui Îi pasă mai mult decât oricui de evanghelizarea lumii şi în acest scop lucrează cu mult mai multă sârguinţă decât oricare dintre noi. El a fost şi este devotat cauzei pentru care a murit, S-a gândit la ea dinainte de a fi creat omul şi încă Se mai gândeşte la ea! Acesta este adevăratul devotament.

„Câştigarea lumii pentru Hristos“

Este interesant că, atunci când citim epistolele Noului Testament, nu găsim nici un fel de rugăminţi (aşa cum se întâmplă în zilele noastre) adresate credincioşilor pentru a „merge şi a câştiga lumea pentru Hristos“! Creştinii şi liderii primari înţeleseseră că Dumnezeu lucra din greu pentru a răscumpăra lumea şi că datoria lor era aceea de a coopera cu El, lăsându-se călăuziţi. Apostolul Pavel, care nu fusese adus „la Domnul“ de nimeni ştia acest lucru mai bine decât oricine. El a fost convertit printr-un act divin direct, în timpul călătoriei spre Damasc. Şi pe parcursul cărţii Faptele Apostolilor, vedem cum biserica se extindea datorită ungerii Duhului şi a cooperării oamenilor care se lăsau conduşi de El. Cartea Fapte, deşi este numită „Faptele Apostolilor“, ar trebui intitulată mai degrabă „Faptele lui Dumnezeu“. În introducerea pe care o face Luca acestei cărţi, precizează că prima relatare (Evanghelia care îi poartă numele) a fost o consemnare a „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni“ (Fapte 1:1; subliniere personală). Fără îndoială că Luca a crezut că în cartea Fapte relata ceea ce a continuat Isus să facă şi să-i înveţe pe oameni. El a lucrat prin ungerea Duhului Sfânt şi prin slujitori care au cooperat cu El.

Dacă primii creştini nu au fost încurajaţi să „se ducă să-L mărturisească semenilor lor şi să ajute la câştigarea lumii pentru Hristos“, atunci care era responsabilitatea lor în privinţa zidirii Împărăţiei lui Dumnezeu? Aceia care nu erau în mod specific chemaţi şi echipaţi să proclame public Evanghelia (apostoli şi evanghelişti) erau chemaţi să trăiască în ascultare şi sfinţenie şi să fie gata să dea socoteală oricui îi acuzau sau îi interpela. De exemplu, Petru a scris:

Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o teamă de ei, şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“ Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău (1 Petru 3:14-16).

Remarcă că Petru scria unor creştini care treceau prin persecuţii. Totuşi, dacă creştinii nu se deosebesc de lume, lumea (desigur) nu-i va persecuta. Acesta este unul dintre motivele pentru care sunt puţine locuri în care creştinii sunt persecutaţi – deoarece aşa-zişii creştini nu se comportă diferit de ceilalţi. De fapt aceştia nu sunt deloc creştini şi deci nu-i persecută nimeni. Totuşi, mulţi dintre aceşti „creştini“ sunt îndemnaţi de la amvon să „îşi împărtăşească credinţa semenilor lor“. Când îşi mărturisesc credinţa, aceşti semeni rămân surprinşi să afle despre ei că sunt (presupuşi) creştini născuţi din nou. Mai rău, „Evanghelia“ pe care o comunică semenilor lor se rezumă în mare parte la „vestea bună“ că se înşeală dacă aceştia cred că faptele bune sau ascultarea de Dumnezeu au ceva de a face cu mântuire. Tot ceea ce contează este doar „să-L accepte pe Isus ca Mântuitor personal“.

Spre deosebire de ei, creştinii timpurii (al căror Domn era cu adevărat Isus) trăiau ca lumini în întuneric şi deci nu aveau nevoie să dea lecţii despre mărturie sau despre adunarea curajului de a le spune semenilor că erau urmaşi ai lui Hristos. Aveau o mulţime de oportunităţi de a mărturisi Evanghelia când erau întrebaţi şi bârfiţi de vecini din pricina neprihănirii lor. După cum spune Petru, tot ce trebuia să facă era să Îl sfânţească pe Isus ca Domn al inimii lor şi să fie gata să dea socoteală pentru aceasta.

Poate cea mai importantă diferenţă dintre creştinii moderni şi cei timpurii este aceasta: creştinii moderni sunt înclinaţi să creadă că un credinicios este caracterizat de ceea ce ştie şi crede – adică ceea ce numim „doctrină“ – şi, de aceea, se concentrează asupra învăţării acesteia. Spre deosebire de aceştia, creştinii primari credeau că un creştin era caracterizat de ceea ce făcea – şi, astfel, se focalizau pe ascultarea de poruncile lui Hristos. Este interesant să conştientizăm că practic nici un creştin din primele paisprezece secole nu a avut o Biblie personală, fiindu-i astfel imposibil să „citească din Biblie în fiecare zi“, una dintre regulile de bază ale responsabilităţilor creştine contemporane. Categoric nu spun că creştinii moderni nu ar trebui să citească din Biblie în fiecare zi. Spun doar că prea mulţi creştini au făcut din studiul Bibliei un lucru mult mai important decât împlinirea ei. Am ajuns să ne lăudăm cu faptul că deţinem doctrina corectă (spre deosebire de ceilalţi membrii care fac parte din alte 29.999 de denominaţii care nu se pot compara cu noi) şi totuşi continuăm să bârfim, să minţim şi să ne adunăm comori pe pământ.

Dacă sperăm să atingem inimile oamenilor pentru a deveni receptive la Evanghelie, cel mai probabil este că vom reuşi prin faptele, şi nu prin doctrinele noastre.

Dumnezeu, cel mai mare evanghelist

Să analizăm mai detaliat lucrarea lui Dumnezeu de zidire a Împărăţiei Sale. Cu cât Îi înţelegem mai bine lucrarea, cu atât mai mult vom coopera cu El.

Credinţa oamenilor în Isus are loc la nivelul inimii (vezi Rom. 9:9-10). Ei cred în Domnul Isus şi ca urmare se pocăiesc. Îşi detronează propria voie şi Îl pun pe Isus pe tronul dorinţelor lor. Credinţa implică schimbarea inimii.

De asemenea, când oamenii nu cred în Isus este o decizie ce are loc la nivelul inimii. Ei se împotrivesc lui Dumnezeu, deci nu se pocăiesc. Prin această decizie conştientă, Îl ţin pe Isus departe de tronul inimii lor. Necredinţa implică decizia continuă de a nu-ţi schimba inima.

Isus a precizat că inimile oamenilor sunt atât de împietrite încât nimeni nu va veni la El dacă nu îl va atrage Tatăl (vezi Ioan 6:44). Dumnezeu este plin de îndurare şi ne atrage pe toţi în mod constant spre Isus, prin diferite modalităţi care le ating inimile şi prin care trebuie să continue să decidă dacă îşi vor sensibiliza inimile sau le vor împietri.

Ce mijloace foloseşte Dumnezeu pentru a atinge inimile oamenilor în speranţa că îi va aduce la Isus?

Mai întâi foloseşte creaţia Lui. Pavel a scris:

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi (Rom. 1:18-20; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că oamenii „înăbuşe adevărul“ care este „descoperit în ei“. Adică adevărul iese la iveală şi îi confruntă şi totuşi înăbuşe şi se împotrivesc acelei convingeri interioare.

Care este mai exact adevărul interior evident pentru orice persoană? Pavel spune că sunt adevărurile lui Dumnezeu; „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui“ revelate prin „lucrurile făcute“. Privind creaţia lui Dumnezeu, oamenii ştiu în sinea lor fără dubii că El există,[1] că este extrem de puternic, extraordinar de creativ şi incredibil de inteligent şi înţelept, acestea fiind doar câteva dintre atributele Lui.

Concluzia lui Pavel este aceea că astfel de oameni „nu se pot dezvinovăţi“, şi are dreptate. Dumnezeu strigă continuu la oameni, descoperindu-Se şi încercând să le despietrească inimile, dar de cele mai multe ori urechile lor sunt surde. Totuşi Dumnezeu nu încetează să îi cheme pe parcursul întregii lor vieţi, prin minuni continue – prin flori, păsări, copii, fulgi de zăpadă, banane, mere şi un milion de alte lucruri.

Dacă Dumnezeu există şi dacă este atât de puternic pe cât mărturiseşte creaţia, atunci în mod clar ar trebui să fie ascultat. Acea revelaţie interioară strigă acelaşi mesaj ignorat: Pocăiţi-vă! Din acest motiv susţine Pavel că toţi au auzit deja chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă:

Dar eu întreb: „N-au auzit ei?“ Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii“ (Rom. 10:18).

Pavel cita de fapt un foarte cunoscut verset din Psalmul 19, al cărui text extins spune:

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii (Ps. 19:1-4a; subliniere personală).

Acest pasaj indică o dată în plus că, prin creaţia Sa, Dumnezeu ne vorbeşte zi şi noapte fiecăruia dintre noi. Dacă oamenii ar reacţiona corect la mesajul creaţiei lui Dumnezeu, atunci ar cădea cu faţa la pământ şi ar striga ceva de genul: „Puternic Creator, Tu m-ai creat şi este clar că m-ai creat pentru a face voia Ta. Aşa că mă predau Ţie!“

Un alt mijloc prin care vorbeşte Dumnezeu

Referitor la revelaţia exterioară/interioară este o alta dată tot de Dumnezeu, interioară, şi care nu depinde de cunoaşterea miracolelor creaţiei. Această revelaţie interioară este conştiinţa fiecărei persoane, o voce care dezvăluie în mod constant legea lui Dumnezeu. Pavel a scris:

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2:14-16).

Astfel, fiecare om ştie ce este răul şi ce este binele. Sau, mai direct, fiecare om ştie ce Îi place lui Dumnezeu şi ce nu, iar în ziua judecăţii El va trage la socoteală fiecare persoană pentru acţiunile despre care a ştiut că nu sunt pe placul Lui. Pe măsură ce oamenii cresc, aceştia devin fără îndoială din ce în ce mai experţi în justificarea păcatelor lor şi în ignorarea vocii conştiinţei lor, dar Dumnezeu nu încetează să le vorbească despre legea Lui care este în ei.

Al treilea mijloc

Însă lucrurile nu se opresc aici. Dumnezeu, cel mai mare evanghelist care lucrează pentru a-i aduce pe toţi la pocăinţă, le vorbeşte oamenilor şi prin alte mijloace. Să mai citim odată cuvintele lui Pavel:

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor (Rom. 1:18; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că mânia lui Dumnezeu se descoperă, nu se va descoperi într-o zi. Mânia lui Dumnezeu este evidentă pentru oricine, prin evenimente dureroase şi tragice, mici sau mari, care năpăstuiesc umanitea. Dacă Dumnezeu este atotputernic, capabil să facă orice şi să prevină orice, atunci asemenea lucruri, când îi lovesc pe cei care Îl ignoră, nu pot fi decât manifestarea mâniei Lui. Numai teologii necugetaţi şi filozofii nebuni nu văd acest adevăr. Şi totuşi, în mânia lui Dumnezeu sunt arătate mila şi dragostea Lui, întrucât obiectele mâniei Sale primesc mult mai puţin decât ar merita şi sunt astfel atenţionate cu dragoste de mânia veşnică ce îi aşteaptă după moarte pe cei ce nu se pocăiesc. Acesta este un alt mijloc pe care îl foloseşte Dumnezeu pentru a atrage atenţia oamenilor care trebuie să se pocăiască.

Al patrulea mijloc

În cele din urmă, Dumnezeu nu numai că încearcă să-i atragă pe oameni la Sine prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi, dar şi prin chemarea la Evanghelie. Când slujitorii Lui ascultă de El şi proclamă vestea bună, este confirmat acelaşi mesaj al creaţiei, conştiinţei şi calamităţilor: Pocăiţi-vă!

Poţi vedea că, raportat la Dumnezeu, ceea ce facem noi în evanghelizare este incomparabil. El evanghelizează constant fiecare persoană în fiecare moment al fiecărei zile din viaţa ei, în timp ce nici chiar cei mai mari evanghelişti nu pot vorbi decât câtorva sute de mii de persoane de-a lungul deceniilor. Şi aceşti evanghelişti predică în general oricărui grup de oameni doar o dată şi doar pentru o scurtă perioadă de timp. De fapt, acea singură oportunitate este tot ceea ce îşi pot permite acei evanghelişti să le ofere oamenilor în lumina poruncii lui Isus de a-şi scutura praful de pe picioare ori de câte ori un oraş, sat sau casă refuză să îi primească (vezi Mat. 10:14). Toate aceste lucruri ne spun că, atunci când încercăm să comparăm evanghelizarea neîncetată, universală, dramatică, interioară şi convingătoare cu evanghelizarea noastră foarte limitată, înţelegem că nu există comparaţie.

Această perspectivă ne ajută să ne înţelegem mai bine responsabilitatea în evanghelizarea şi în zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi, înainte de a analiza acest rol mai specific, mai este un alt factor important pe care nu trebuie să îl pierdem din vedere.

După cum am menţionat anterior, pocăinţa şi credinţa sunt două evenimente care au loc la nivelul inimii oamenilor. Dumnezeu doreşte ca fiecare să se smerească pe sine, să îşi despietrească inima, să se pocăiască şi să creadă în Domnul Isus. În această direcţie, Dumnezeu lucrează constant în inimile oamenilor în multele modalităţi descrise.

Dumnezeu cunoaşte desigur condiţia inimii fiecărei persoane. El ştie care inimi sunt împietrite şi care nu. El ştie cine ascultă mesajele Lui neîncetate şi cine le ignoră. El îi cunoaşte pe oamenii ale căror inimi se vor despietri şi se vor pocăi în urma calamităţilor. El îi cunoaşte pe cei ale căror inimi sunt atât de împietrite încât nu există speranţa să se pocăiască. (De exemplu, lui Ieremia i-a spus de trei ori să nici nu se roage pentru Israel, pentru că inimile lor erau prea împietrite pentru a se pocăi; vezi Ieremia 7:16; 11:14; 14:11.)[2] El îi cunoşte pe cei ale căror inimi se vor despietri până acolo încât puţin mai multă convingere din partea Duhului Sfânt va aduce pocăinţa. Ştiind toate aceste lucruri, ce putem învăţa despre responsabilitatea bisericii de a proclama Evanghelia şi de a zidi Împărăţia lui Dumnezeu?

Principiul nr. 1

În primul rând, nu ni se pare rezonabil ca Dumnezeu, Marele Evanghelist care face 95% din lucrarea generală şi care continuă să cheme fără încetare oamenii în fiecare zi, să-Şi trimită slujitorii să proclame Evanghelia mai degrabă celor ale căror inimi sunt în mare parte receptive, decât celor care sunt cei mai puţin receptivi? Eu aşa cred.

Nu pare, de asemenea, că ar fi posibil ca Dumnezeu, Marele Evanghelist care le predică deja tuturor oamenilor în fiecare moment al vieţii lor, să aleagă nici măcar să nu se deranjeze să trimită mesajul Evangheliei celor care ignoră complet tot ceea ce le-a spus deja de ani de zile? De ce să ne irosim eforturile pentru a le spune oamenilor ultimele 5% din veştile pe care Dumnezeu ar vrea ca ei să le cunoască, dacă ei le-au ignorat complet pe celelalte 95% pe care a încercat El să le comunice? Aş zice că este mai mult probabil ca Dumnezeu să îi pedepsească pe astfel de oameni în speranţa că îşi vor despietri astfel inimile. Dacă şi când vor face acest lucru, atunci ar fi logic să credem că Îşi va trimite slujitorii să proclame Evanghelia.

Unii ar putea spune că Dumnezeu Îşi va trimite slujitorii la cei despre care ştie că nu se vor pocăi, astfel încât să nu aibă nici o scuză când vor sta în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Totuşi, nu uita că, după cum afirmă Scriptura, aceşti oameni sunt deja nejustificabili înaintea Lui, datorită revelaţii Lui neîncetate în creaţie (vezi Rom. 1:20). Astfel, dacă Dumnezeu trimite pe unul dintre slujitorii Lui la astfel de oameni, nu este pentru ca aceştia să poată da socoteală, ci pentru a da şi mai mult socoteală.

Dacă este adevărat că este mai probabil ca Dumnezeu să-Şi trimită slujitorii la oamenii receptivi, atunci noi, slujitorii Lui, ar trebui să ne rugăm pentru a primi înţelepciunea de fi conduşi spre aceia care El ştie că sunt roade gata de secerat.

Un exemplu biblic

Acest principiu este demonstrat foarte frumos de lucrarea lui Filip evanghelistul care este relatată în cartea Fapte. Filip predicase mulţimilor receptive din Samaria, dar a fost mai târziu îndemnat de un înger să facă o călătorie spre o locaţie specifică. Acolo a fost ghidat spre un căutător incredibil de deschis:

Un înger al Domnului a vorbit lui Filip, şi a zis: „Scoală-te, şi du-te spre miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim la Gaza, şi care este pustiu.“ Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea pe prorocul Isaia. Duhul a zis lui Filip: „Du-te, şi ajunge carul acesta!“ Filip a alergat, şi l-a auzit pe Etiopian citind pe prorocul Isaia. El a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?“ Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?“ Şi a rugat pe Filip să se suie în car, şi să şadă împreună cu el. Locul din Scriptură, pe care-l citea, era acesta:

„El a fost dus ca o oaie la tăiere; şi, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.“

Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?“ Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?“ Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.“ Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.“ A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen. Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut…famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie (Fapte 8:26-39).

Filip a fost condus în mod divin să propovăduiască unui om flămând din punct de vedere spiritual care venise din Africa la Ierusalim pentru a se închina Domnului şi care cumpărase cel puţin o copie a pergamentelor ce conţineau profeţiile lui Isaia. În timp ce citea capitolul 53 din Isaia, cea mai explicită scriptură din Vechiul Testament care detaliază sacrificiul ispăşitor al lui Hristos, întrebându-se despre cine era vorba, iată-l pe Filip gata să-i explice ce citea! Era un om gata să se convertească! Dumnezeu i-a cunoscut inima şi l-a trimis pe Filip.

O cale mai bună

Cât de mare ar fi răsplata noastră dacă ne-am lăsa conduşi de Duhul Sfânt către oameni receptivi în loc să abordăm în mod sistematic şi aleatoriu oameni care nu sunt receptivi, deoarece gândim, plini de vinovăţie, că altfel vor rămâne neevanghelizaţi. Nu uita – fiecare persoană pe care o întâlneşti este în mod neîncetat evanghelizată de Dumnezeu. Am face mai bine să îi întrebăm pe oameni cum îşi tratează conştiinţa, pentru a stabili mai întâi dacă sunt receptivi faţă de Dumnezeu sau nu, deoarece fiecare persoană are modalităţile ei de a se lupta cu vinovăţia.

Un alt exemplu al acestui principiu este convertirea casei lui Corneliu în urma lucrării lui Petru, care a fost condus într-un mod supranatural să predice Evanghelia acestui grup receptiv dintre neamuri. Corneliu este fără îndoială un om care îşi asculta conştiinţa şi Îl căuta pe Dumnezeu, fapt dovedit de milosteniile şi rugăciunile sale (vezi Fapte 10:2). Dumnezeu l-a pus pe Corneliu în legătură cu Petru, iar el a ascultat mesajul evanghelic cu inima deschisă şi a fost mântuit.

Cât de înţelepţi am fi dacă ne-am ruga şi am cere Duhului Sfânt să ne conducă spre cei ale căror inimi sunt deschise, în loc să alcătuim planuri vaste şi să ne irosim timpul pentru a împărţi oraşele în cartiere şi a organiza echipe de evanghelizare care să viziteze fiecare casă şi apartament. Dacă Petru ar fi participat în Ierusalim la o întâlnire de strategii misionare sau dacă Filip ar fi continuat să predice în Samaria, cei din casa lui Corneliu şi famenul etiopian ar fi rămas neevanghelizaţi.

Desigur, evangheliştii şi apostolii vor fi conduşi să proclame Evanghelia în faţa mulţimilor mixte formate atât din oameni receptivi, cât şi nereceptivi. Dar chiar şi ei ar trebui să caute călăuzirea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte locul în care să predice. Încă o dată, relatările din Faptele Apostolilor vorbesc despre oameni conduşi şi unşi de Duhul Sfânt, care cooperau cu acesta, în timp ce El zidea Împărăţia lui Dumnezeu. Cât de diferite erau metodele bisericii timpurii în comparaţie cu cele ale bisericii moderne. Cât de diferite sunt rezultatele! De ce să nu imităm ceea ce a avut succces?

Principiul nr. 2

În ce alt mod ne mai ajută principiile biblice din prima parte a acestui capitol să ne înţelegem rolul în evanghelizare şi în zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu?

Dacă Dumnezeu a intenţionat ca creaţia, conştiinţa şi calamităţile să îi cheme pe oameni la pocăinţă, atunci cei care predică Evanghelia trebuie să se asigure că nu proclamă un mesaj contradictoriu. Şi totuşi, sunt atât de mulţi care fac aşa! Propovăduirea lor contrazice în mod direct tot ceea ce Dumnezeu deja încearcă să le comunice păcătoşilor! Mesajul harului nebiblic transmis de aceştia promovează ideea că sfinţenia şi ascultarea nu sunt importante pentru obţinerea vieţii veşnice. Prin faptul că nu menţionează că pocăinţa este necesară mântuirii, prin sublinierea ideii că mântuirea nu se câştigă prin fapte (înţelegând acest lucru într-un mod pe care Pavel nu l-a intenţionat), lucrează de fapt împotriva lui Dumnezeu, înşelând oamenii într-un mod care cel mai adesea le pecetluieşte condamnarea eternă, deoarece acum sunt siguri că sunt mântuiţi, când de fapt nu sunt. Ce tragedie este ca trimişii lui Dumnezeu să lucreze de fapt împotriva Dumnezeului pe care afirmă că Îl reprezintă!

Isus ne-a poruncit să predicăm „pocăinţa şi iertarea păcatelor“ (Luca 24:47). Acest mesaj confirmă încă o dată ceea ce Dumnezeu îi spune păcătosului pe tot parcursul vieţii sale. Predicarea Evangheliei îi atinge pe oameni direct în inimă şi îi ofensează pe cei a căror inimă este împietrită. Totuşi, Evanghelia subtilă şi modernă care îi informează pe oameni despre cât de mult îi iubeşte Dumnezeu (mesaj pe care nici un apostol din cartea Faptele Apostolilor nu l-a menţionat vreodată în proclamarea Evangheliei) îi induce în eroare, determinându-i să creadă că Dumnezeu nu este supărat sau jignit de ei. Li se spune de multe ori că doar trebuie să-L „primească pe Isus“. Însă Regele regilor şi Domnul domnilor nu are nevoie de acceptarea noastră. Întrebarea nu este: „Îl accepţi pe Isus?“ Întrebarea este: „Isus te acceptă pe tine?“ Şi răspunsul este că, dacă nu te pocăieşti şi nu începi să-L urmezi, eşti o urâciune înaintea Lui şi numai mila Lui face să întârzie destinul tău în Iad.

În lumina Evangheliei moderne care ieftineşte atât de mult harul lui Dumnezeu, nu mă pot abţine să mă întreb de ce atât de multe naţiuni, conduse de lideri cărora Dumnezeu le-a dat autoritatea de a conduce (şi acest lucru este incontestabil; vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21; Ioan 19:11; Fapte 12:23; Rom 13:1), şi-au închis ţările definitiv în faţa misionarilor. Ar fi o variantă că Dumnezeu încearcă să ţină Evanghelia falsă departe de aceste ţări?

Principiul nr. 3

Principiile analizate mai devreme în acest capitol ne ajută, de asemenea, să înţelegem mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe adepţii religiilor false. Sunt ei necunoscători demni de milă, deoarece nu au auzit niciodată adevărul? Zace întreaga vină la picioarele bisericii deoarece nu i-au evanghelizat în mod eficient?

Nu, astfel de oameni nu sunt necunoscători ai adevărului. Poate că nu ştiu tot ce ştie un creştin care crede Biblia, dar ştiu tot ce le-a revelat Dumnezeu despre Sine prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi. Sunt oameni pe care Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă toată viaţa lor, chiar dacă nu au văzut niciodată un creştin şi nu au auzit niciodată Evanghelia. Mai mult, sunt oameni care fie şi-au deschis inima faţă de Dumnezeu, fie şi-au împietrit-o.

Pavel a scris despre necunoştinţa necredincioşilor şi a scos la iveală motivul acesteia:

Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17-19; subliniere personală).

Observă că motivul pentru care neamurile erau în neştiinţă era „din pricina împietririi inimii lor“. Pavel a declarat, de asemenea, că „şi-au pierdut orice pic de simţire“. Este clar că vorbea despre condiţia inimii lor. Bătăturile se formează pe mâinile oamenilor datorită contactului permanent al pielii moi cu materiale dure. Pielea bătătorită devine mai puţin sensibilă. Tot aşa, în timp ce oamenii continuă să se împotrivească chemării lui Dumnezeu prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi, inimile lor se împietresc, devenind încetul cu încetul mai puţin sensibili faţă de chemarea divină. De aceea indică statisticile că oamenii devin mai puţin receptivi pe măsură ce îmbătrânesc. Cu cât este mai în vârstă o persoană, cu atât este mai puţin probabil să se pocăiască. Evangheliştii înţelepţi vizează mai mult persoanele mai tinere.

Vina necredinciosului

O altă dovadă a faptului că Dumnezeu îi consideră pe oameni vinovaţi, chiar dacă nu au auzit niciodată un evanghelist creştin, este aceea că îi pedepseşte. Dacă Dumnezeu nu i-ar considera responsabili de păcatele lor, nu i-ar pedepsi. Totuşi, deoarece îi pedepseşte, putem fi siguri că Dumnezeu îi consideră responsabili şi, dacă îi consideră responsabili, trebuie să înţeleagă că ceea ce fac nu este pe placul lui Dumnezeu. Un mod prin care Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care se împotrivesc chemării Sale la pocăinţă este „să-i lase în voia“ dorinţelor lor păcătoase, ca să devină sclavii unei degradări încă şi mai mari. Pavel a scris:

Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.

De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.

Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Rom. 1:21-32; subliniere personală).

Observă că Pavel a accentuat vinovăţia umană şi responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. Cei care nu sunt născuţi din nou „L-au cunoscut pe Dumnezeu“, dar „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit“. Ei „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu“, ceea ce înseamnă că au cunoscut adevărul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu „i-a lăsat“ să se degradeze şi mai mult, până acolo încât au făcut cele mai urâte, nenaturale şi pervertite lucruri, devenind din ce în ce mai înrobiţi de păcat. De fapt, Dumnezeu spune „Deci vreţi să slujiţi păcatului aşa cum ar trebui să-Mi slujiţi Mie? Atunci aşa să fie. Nu vă voi opri şi veţi deveni din ce în ce mai înrobiţi de dumnezeii pe care îi iubiţi.“

Presupun că unii ar putea considera această formă de judecată ca fiind o dovadă a milei lui Dumnezeu, părându-li-se rezonabil să creadă că, pe măsură ce oamenii vor deveni tot mai perverşi şi mai păcătoşi, vor ajunge să realizeze acest lucru şi se vor trezi. Ne întrebăm de ce homosexualii nu-şi pun întrebarea: „De ce mă simt atras sexual de oameni de acelaşi sex cu care nu pot să am o relaţie sexuală deplină? E ciudat!“ Într-un fel, se poate spune că Dumnezeu „i-a făcut aşa“ (după cum susţin ei înşişi pentru a-şi justifica perversiunea), dar numai într-un sens permisiv, şi numai deoarece speră ca ei să se trezească pentru a se putea pocăi şi pentru a putea experimenta mila Lui extraordinară.

Nu doar homosexualii ar trebui să-şi pună aceste întrebări. Pavel a enumerat mai multe păcate care înrobesc şi care sunt dovada judecăţii lui Dumnezeu faţă de cei care refuză să Îi slujească. Miliarde de oameni ar trebui să îşi pună întrebări despre comportamentul lor straniu. „De ce îmi urăsc propria familie?“ „De ce mă bucur când împrăştii bârfele?“ „De ce nu sunt niciodată mulţumit cu ceea ce am?“ „De ce mă simt îndemnat să privesc din ce în ce mai multă pornografie explicită?“ Dumnezeu i-a lăsat să fie înrobiţi de propriul lor dumnezeu.

Desigur, oricine, oricând îşi poate deschide inima, se poate pocăi şi crede în Isus. Unii dintre cei mai împietriţi păcătoşi de pe pământ au făcut acest lucru şi Dumnezeu i-a spălat şi i-a eliberat de păcatele lor! Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu le mai dă posibilitatea să se pocăiască.

Fără scuze

Conform afirmaţiei lui Pavel, păcătoşii nu au nici o scuză. Prin faptul că îi condamnă pe alţii dovedesc că ştiu să deosebească binele de rău şi, astfel, sunt demni de condamnarea lui Dumnezeu:

Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? (Rom. 2:1-4).

Pavel a spus că motivul îngăduinţei şi răbdării lui Dumnezeu este acela de a le da oamenilor şansa de a se pocăi. Mai mult, Pavel a descoperit în continuare că doar cei care se pocăiesc şi trăiesc o viaţă sfântă vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu:

Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec (Rom. 2:5-10).

În mod evident, Pavel nu ar fi de acord cu cei care dau învăţătura că celor care doar „Îl primesc pe Isus ca Mântuitor“ le este garantată viaţa veşnică. Din contră, ea este dată celor care se pocăiesc şi care, „prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea“.

Dar nu înseamnă că, atâta vreme cât se pocăiesc şi ascultă de Dumnezeu, oamenii pot continua să practice şi alte religii decât cea creştină?

Nu, nu există altă mântuire decât prin Isus, din mai multe motive dintre care unul este acela că numai Isus îi poate elibera de robia păcatelor lor.

Dar dacă vor să se pocăiască, cum să Îl cheamă pe Isus dacă nu au auzit niciodată de El?

Dumnezeu, care cunoaşte inimile tuturor oamenilor, Se va descoperi oricui Îl caută din toată inima. Isus a promis: „Cautaţi şi veţi găsi“ (Mat. 7:7), şi Dumnezeu Se aşteaptă ca toată lumea să Îl caute (vezi Fapte 17:26-27). Când vede o persoană a cărei inimă răpunde evanghelizării Sale neîncetate, El trimite Evanghelia la acea persoană, aşa cum a făcut şi în cazul famenului etiopian şi al casei lui Corneliu. Dumnezeu nu este limitat nici de aportul bisericii, după cum dovedeşte convertirea lui Saul din Tars. Dacă nu este nimeni care să ducă Evanghelia la un om care Îl caută sincer pe Dumnezeu, atunci va merge Dumnezeu Însuşi! Am auzit numeroase relatări contemporane prin care oamenii din ţările închise s-au convertit în urma descoperirilor în care L-au văzut pe Isus.

Motivul religiozităţii oamenilor

Realitatea este că mulţi dintre cei care practică religii false nu caută sincer adevărul. Ei sunt mai degrabă religioşi deoarece caută o justificare pentru a-şi acoperi păcatele. În timp ce îşi încalcă în mod constant conştiinţa, ei se ascund în spatele măştii religiei. Prin religiozitatea lor se conving pe ei înşişi că nu sunt demni de Iad. Acelaşi lucru este valabil atât pentru budişti, musulmani şi hinduşi, cât şi pentru „creştinii“ religioşi (incluzându-i pe creştinii evanghelici adepţi ai harului ieftin). Conştiinţa îi condamnă chiar dacă ei continuă să îşi practice religia.

Când budistul se închină cu reverenţă în faţa idolilor şi a călugărilor care stau în faţa lui, conştiinţa îi spune că nu face bine. Când hindusul îşi justifică lipsa de compasiune faţă de un cerşetor bolnav prin credinţa că străinul suferă din cauza unor păcate comise în viaţa anterioară, conştiinţa lui îl condamnă. Când musulmanul extremist decapitează un „păgân“ în numele lui Alah, glasul conştiinţei lui strigă împotriva ipocriziei ucigaşe. Când „creştinul“ evanghelic strânge comori pe pământ, priveşte regulat imagini sexuale explicite şi-şi bârfeşte fraţii, convins fiind că este mântuit prin har, inima lui îl condamnă. Toate acestea sunt exemple de oameni care doresc să continue să păcătuiască şi care şi-au găsit minciuni religioase în care să creadă şi care să le permită să păcătuiască în continuare. „Neprihănirea“ oamenilor care nu sunt născuţi din nou, dar care sunt totuşi religioşi, este mult, mult prea departe de aşteptările lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu îi consideră pe oamenii care urmează religii false neştiutori şi demni de milă, întrucât nu ar fi auzit niciodată adevărul. Şi nici vina neştiinţei lor nu cade asupra bisericii pe motivul că nu a ştiut să îi evanghelizeze eficient.

Din nou spun, deşi ştim că Dumnezeu doreşte ca biserica să propovăduiască Evanghelia în lumea întreagă, ar trebui să urmăm călăuzirea Duhului Sfânt pentru a merge acolo unde „holdele sunt gata pentru seceriş“ (Ioan 4:35), unde oamenii sunt receptivi deoarece şi-au deschis inima faţă de eforturile asidue ale lui Dumnezeu de a-i evangheliza.

Principiul nr. 4

Un ultim principiu pe care îl putem învăţa din adevărurile biblice analizate mai devreme în acest capitol este acesta: Dacă Dumnezeu îi judecă activ pe păcătoşi în speranţa că îşi vor despietri inimile, ar trebui să ne aşteptăm ca unii păcătoşi, după ce au suferit judecata lui Dumnezeu sau i-au văzut pe alţii suferind-o, să îşi despietrească inima. Astfel, după calamităţi, există oportunităţi de a evangheliza oamenii care înainte erau greu de atins.

Creştinii ar trebui să caute oportunităţi de a împărtăşi Evanghelia în locuri unde se află oameni care suferă. De exemplu, cei care au pierdut recent pe cineva drag s-ar putea să fie mai deschişi să asculte ceea ce vrea Dumnezeu să le comunice. Când eram pastor foloseam întotdeauna oportunitatea de a proclama Evanghelia la înmormântări, amintind că Scriptura spune: „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta“ (Ecles. 7:2; subliniere personală).

Atunci când oamenii suferă din cauza bolilor, pierderilor financiare, relaţiilor rupte, calamităţilor naturale şi a altor consecinţe ale păcatului şi judecării păcatului, ei au nevoie să ştie că suferinţele lor sunt o chemare la a-şi veni în fire. Prin suferinţe temporare Dumnezeu încearcă să îi salveze pe păcătoşi de judecata veşnică.

Pe scurt

Dumnezeu face cea mai mare parte a lucrării de zidire a Împărăţiei Lui. Responsabilitatea noastră este aceea de a coopera cu El în mod inteligent.

Toţi credincioşii trebuie să trăiască o viaţă sfântă şi în ascultare de Dumnezeu, care să atragă atenţia celor care sunt în întuneric, şi să fie întotdeauna gata să dea socoteală de nădejdea care este în ei.

Dumnezeu lucrează întotdeauna să îi motiveze pe toţi oamenii să îşi despietrească inimile şi să se pocăiască, vorbindu-le constant prin creaţie, conştiinţă şi calamităţi şi uneori prin chemarea Evangheliei.

Păcătoşii ştiu că sunt neascultători faţă de Dumnezeu şi că sunt responsabili faţă de El, chiar dacă nu au auzit niciodată Evanghelia. Păcatul lor este dovada împietririi inimii lor. Degradarea lor continuă şi robia faţă de păcat este un indiciu al mâniei lui Dumnezeu faţă de ei.

Oamenii religioşi nu caută neapărat adevărul. Cel mai probabil îşi justifică păcatul prin crederea minciunilor religiei lor.

Dumnezeu cunoaşte condiţia inimii fiecărei persoane. Deşi ne poate călăuzi să le transmitem Evanghelia celor care nu sunt receptivi, de cele mai multe ori ne conduce spre cei care sunt deschişi faţă de Evanghelie.

Cât lucrează Dumnezeu să despietriască inimile oamenilor prin suferinţele lor, ar trebui să ne folosim de acele oportunităţi să proclamăm Evanghelia.

Dumnezeu doreşte să ducem Evanghelia în întreaga lume, dar doreşte să urmăm Duhul Sfânt când împlinim Marea Trimitere, după cum ilustrează cartea Faptele Apostolilor.

Dumnezeu Se va descoperi pe Sine oricui Îl caută dintr-o inimă sinceră.

Dumnezeu doreşte ca mesajul nostru să fie compatibil cu mesajul Său.

Într-o bună zi, vor exista reprezentanţi din fiecare grup etnic care se vor închina înaintea tronului lui Dumnezeu şi ar trebui să ne facem partea noastră şi să cooperăm cu Dumnezeu pentru a lucra în această direcţie. Astfel, toţi oamenii lui Dumnezeu ar trebui să manifeste dragostea lui Hristos faţă de orice membru al oricărui grup etnic pe care îl întâlneşte. S-ar putea ca Dumnezeu să Îşi călăuzească slujitorii spre anumite grupuri de oameni din diferite culturi, fie prin trimiterea şi sprijinirea plantatorilor de biserici, fie prin trimiterea lor personală. Cei care sunt trimişi ar trebui să facă ucenici, dovedindu-se a fi lucrători ucenicizatori!

În încheiere

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că ne-a permis să printăm această carte în limba ta şi că a făcut posibil să ai şi tu un exemplar. Dacă a fost o binecuvântare pentru tine, ai vrea să îmi scrii şi să îmi spui şi mie acest lucru? Eu nu cunosc decât limba engleză, de aceea va trebui să îmi scrii în engleză sau să dai mesajul cuiva să ţi-l traducă în această limbă, înainte de a mi-l trimite.

Cel mai sigur va ajunge la mine dacă mi-l trimiţi pe adresa de e-mail tdmm@shepherdserve.org. Dacă nu ai acces la internet, îmi poţi scrie şi pe adresa lucrării, dar s-ar putea ca în momentul în care vei primi această carte să nu mai fie disponibilă. În orice caz, în anul 2006 adresa este: Shepherd Serve, P.O. Box 12854, Pittsburgh, PA 15241 USA.


[1] De aceea declară Scriptura “Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»“ (Ps. 14:1; subliniere personală). Numai nebunii înăbuşe un adevăr atât de evident.

[2] În afară de aceasta, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu le poate împietri inima şi mai mult celor ce continuă să I se împotrivească (precum Faraon). Pare puţin probabil ca aceşti oameni să se pocăiască vreodată.