Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos… Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:7, 11-13; subliniere personală).
Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi (1 Cor. 12:28; subliniere personală).
Aceste darurile lucrării, aşa cum sunt adeseori numite, sunt chemări şi diferite abilităţi date anumitor credincioşi pentru a-i ajuta în slujba de apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători. Nimeni nu se poate pune pe sine într-una din aceste poziţii, decât dacă este chemat şi înzestrat de Dumnezeu.
Este posibil ca o persoană să ocupe mai mult decât una din aceste cinci funcţii, dar nu sunt posibile decât anumite combinaţii. De exemplu, este posibil ca un credincios să fie chemat să fie pastor şi învăţător sau profet şi învăţător. Dar este puţin probabil să fie chemat la slujbele de pastor şi evanghelist, din simplu motiv că lucrarea pastorului îl obligă să rămână într-un singur loc pentru a sluji turma, neputând astfel îndeplini şi chemarea de evanghelist care îi cere să călătorească frecvent.
Deşi aceste cinci slujbe sunt înzestrate diferit şi cu scopuri diferite, toate au fost date bisericii pentru un singur scop general: „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire“ (Efes. 4:12).[1] Scopul fiecărui lucrător ar trebui să fie desăvârşirea (echiparea) sfinţilor pentru slujire. Totuşi, cei care sunt implicaţi în lucrare acţionează de multe ori ca şi când ar fi chemaţi nu pentru a echipa sfinţi în vederea slujirii, ci pentru a face să simtă bine oamenii fireşti care stau în bănci în timpul bisericii – al serviciilor divine. Fiecare persoană chemată pentru a împlini una dintre aceste slujbe ar trebui să îşi evalueze în mod constant contribuţia adusă la „desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire“. Dacă fiecare lucrător ar face acest lucru, mulţi ar elimina numereoase activităţi considerate în mod eronat „lucrare“.
Au fost anumite daruri ale lucrării specifice doar bisericii primare?
Cât timp vor fi date bisericii aceste daruri ale lucrării? Isus le va oferi atâta timp cât sfinţii Lui vor avea nevoie să fie echipaţi pentru slujire, adică cel puţin până la venirea Sa. Biserica primeşte constant creştini născuţi din nou care au nevoie să crească spiritual, iar pentru ceilalţi este întotdeauna loc de o maturitate spirituală şi mai mare.
Din nefericire unii au concluzionat că în prezent există doar două feluri de lucrare – pastorală şi evanghelistică – ca şi când Dumnezeu şi-ar fi schimbat planurile. Nu, încă mai avem nevoie de apostoli, profeţi şi învăţători la fel de mult pe cât a avut şi biserica timpurie. Motivul pentru care nu vedem prea multe exemple de astfel de daruri în cadrul bisericilor de peste tot din lume este acela că Isus dă aceste daruri bisericii Sale, nu celor false, nesfinte sau bazate pe o evanghelie falsă. În bisericile false pot fi găsiţi doar aceia care încearcă în mod deplorabil să împlinească rolurile corespunzătoare unora dintre darurile lucrării (în special cele de pastori şi, mai rar, de evanghelişti), dar cu greu pot fi asemănate cu chemarea divină şi darurile pentru lucrare date de Isus bisericii Sale prin ungere. Aceştia cu siguranţă nu desăvârşesc sfinţii în vederea lucrării de slujire, deoarece însăşi Evanghelia pe care o proclamă nu are ca rezultat sfinţenia; ea doar înşeală oameni, lăsându-i să creadă că sunt mântuiţi. Şi aceşti oameni nu doresc să fie echipaţi pentru slujire. Ei nu au nici o intenţie de a se lepăda de ei înşişi şi de a-şi lua crucea.
Cum poţi şti că eşti chemat?
Cum poate şti cineva dacă este chemat să împlinească în biserică una dintre aceste funcţii? În primul rând şi cel mai important, va simţi chemarea divină a lui Dumnezeu. Se va simţi responsabil să îndeplinească o anumită sarcină, ceea ce este mai mult decât a vedea pur şi simplu o nevoie ce trebuie împlinită. Este mai degrabă o dorinţă puternică pusă de Dumnezeu în profunzimea fiinţei care îl îndeamnă să îndeplinească o anumită lucrare. Dacă această chemare vine într-adevăr de la Dumnezeu, persoana respectivă nu se va simţi împlinită până când nu va începe să împlinească chemarea. Acest lucru nu are nimic de a face cu o învestire dată de către altcineva sau de către oamenii din comitet. Dumnezeu este Cel care lansează chemarea.
În al doilea rând, o persoană chemată într-adevăr de Dumnezeu va fi echipată deja de El pentru a împlini misiunea respectivă. Fiecare dintre cele cinci slujbe poartă cu ele ungerea supranaturală care o ajută să facă ceea ce a chemat-o Dumnezeu să facă. Odată cu chemarea vine şi ungerea. Dacă nu există ungere, nu există chemare. Putem aspira la o anumită slujbă duhovnicească, ne putem instrui în institute biblice timp de patru ani de zile şi ne putem pregăti pentru acea lucrare, dar fără ungerea lui Dumnezeu nu avem nici o şansă de reuşită reală.
În al treilea rând, persoana respectivă va vedea că Dumnezeu deschide anumite uşi, anumite oportunităţi prin care să îşi manifeste darurile specifice. Astfel, aceasta îşi poate dovedi credincioşia şi, în cele din urmă, i se vor da oportunităţi, responsabilităţi şi daruri şi mai mari.
Dacă o persoană nu a simţit o constrângere interioară divină şi chemarea la unul dintre cele cinci daruri ale lucrării sau dacă nu este conştientă de ungerea specială de a împlini o sarcină încredinţată de Dumnezeu sau dacă nu s-a deschis nici o perspectivă pentru folosirea darurilor pe care crede că le posedă, acea persoană nu ar trebui să încerce să facă ceva ce Dumnezeu nu a chemat-o să facă. Ar trebui mai degrabă să înveţe să fie o binecuvântare printre membrii trupului lui Hristos din biserica locală, printre vecini şi la locul de muncă. Deşi nu este chemată la „cvintetul“ lucrării, ea este chemată la slujire prin folosirea darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu şi ar trebui să-şi dea silinţa să se dovedească credincioasă.
Deşi Scriptura menţionează cinci daruri ale lucrării, aceasta nu înseamnă că persoanele care ocupă una dintre aceste slujbe vor face aceaşi lucrare. Pavel a scris că există „felurite slujbe“ (1 Cor. 12:5), făcând deosebire între lucrătorii care ocupă aceleaşi slujbe. Mai mult, se pare că sunt mai multe niveluri de ungere revărsată asupra celor care ocupă aceste slujbe, deci am putea clasifica fiecare slujbă şi în funcţie de măsura ungerii divine. De exemplu, există învăţători care par a fi mult mai unşi decât ceilalţi în anumite aspecte. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte celelalte daruri ale lucrării. Eu personal cred că fiecare lucrător poate face lucruri ce pot avea drept rezultat o ungere şi mai mare în lucrare, lucruri precum dovedirea credincioşiei pentru o perioadă de timp sau un devotament mare faţă de Dumnezeu.
O analizare mai detaliată a slujbei de apostol
Cuvântul grec tradus cu apostol este apostolos şi literal înseamnă „unul care este trimis“. Apostolul nou-testamental veritabil este credinciosul care a fost trimis în mod divin într-un anumit loc sau în anumite locuri pentru a planta biserici. Acesta pune temelia spirituală a „clădirii“ lui Dumnezeu şi este într-un fel asemănător unui „antreprenor“, aşa cum a scris Pavel, el însuşi apostol:
Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra (1 Cor. 3:9-10a; subliniere personală).
Un „meşter-zidar“ sau antreprenor supraveghează întregul proces de construcţie – el conceptualizează produsul finisat. Acesta nu este un specialist precum tâmplarul sau zidarul. El poate fi capabil să execute munca unui tâmplar sau zidar, dar probabil nu la fel de bine ca ei. Tot aşa, apostolul are abilitatea de a face lucrarea unui evanghelist sau pastor, dar numai pentru o perioadă determinată, deoarece el plantează biserici. (Apostolul Pavel a rămas de obicei în acelaşi loc de la şase luni la trei ani.)
Apostolul se pricepe cel mai bine la plantarea bisericilor şi apoi le supraveghează pentru a rămâne aproape de Dumnezeu. Apostolul este responsabil pentru numirea prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor care să păstorească fiecare biserică plantată (vezi Fapte 14:21-23; Tit 1:5).
Apostoli veritabili şi apostoli falşi
Se pare că anumiţi lucrători contemporani, tânjind după autoritate asupra bisericii, se grăbesc să-şi proclame presupusa chemare de a fi apostoli, dar majoritatea au o mare problemă. De vreme ce nu au plantat nici o biserică (sau poate au plantat doar ună sau două) şi nu au darurile şi ungerea apostolică biblică, aceştia trebuie să găsească pastori naivi care să le permită să aibă autoritate asupra bisericilor lor. Dacă eşti pastor, nu te lăsa păcălit de astfel de apostoli falşi plini de sine şi avizi după putere. Ei sunt de obicei lupi în haine de oaie. De cele mai multe ori vânează banii. Scriptura ne atrage atenţia asupra apostolilor falşi (vezi 2 Cor. 11:13; Apoc. 2:2). Dacă trebuie să îţi spună ei că sunt apostoli, acesta este probabil un indiciu că nu sunt. Fructele lor ar trebui să vorbească de la sine.
Pastorul care îşi plantează propria biserică şi rămâne să o păstorească ani de zile nu este apostol. Pe aceştia i-am putea numi cel mult „pastori apostolici“ de vreme ce şi-au format propria biserică. Totuşi, ei nu pot deţine slujba de apostol deoarece apostolul plantează în mod continuu biserici.
Un „misionar“, aşa cum îl numim astăzi, cu adevărat trimis şi uns de Dumnezeu şi a cărui chemare este aceea de a planta biserici ar deţine slujba de apostol. Pe de altă parte, misionarii a căror lucrare constă în deschiderea de institute biblice şi în instruirea pastorilor nu sunt apostoli, ci învăţători.
Lucrarea unui apostol veritabil este caracterizată de semne şi minuni supranaturale, care contribuie la plantarea de biserici. Pavel a scris:
Dar voi trebuia să mă lăudaţi; căci, măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost mai pe jos de aceşti apostoli aşa de minunaţi. Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi (2 Cor. 12:11b-12).
Dacă lucrarea unei persoane nu este însoţită de semnele şi minunile adecvate, atunci nu este apostol. Evident, adevăraţii apostoli sunt rari şi nu există în bisericile false, lipsite de sfinţenie sau bazate pe o evanghelie greşită. Eu îi descopăr în special în acele locurile din lume care sunt încă nepătrunse de Evanghelie.
Înalta funcţie de apostol
În ambele enumerări ale darurilor lucrării din Noul Testament, prima listată este slujba de apostol, indicând că este cea mai înaltă chemare (vezi Efeseni 4:11; 1 Cor. 12:28).
Nimeni nu îşi începe lucrarea de pe poziţia de apostol. Un om poate fi chemat în cele din urmă la slujba de apostol, dar nu va începe de pe această poziţie. Trebuie mai întâi să dea dovadă de credincioşie în propovăduire şi învăţătură mai mulţi ani la rând şi apoi, în final, va îndeplini slujba pentru care l-a pregătit Dumnezeu. Pavel a fost chemat la slujba de apostol încă din pântecele mamei lui, dar a petrecut mulţi ani dedicaţi în întregime (fulltime) lucrării până a ajuns în cele din urmă la această poziţie (vezi Gal. 1:15-2:1). A început ca învăţător şi profet (vezi Fapte 13:1-2) şi a fost promovat să fie apostol când a fost trimis de Duhul Sfânt (vezi Fapte 14:14).
Sunt menţionaţi şi alţi apostoli în afară de cei doisprezece în Fapte 1:15-26; 14:14; Rom. 16:7; 2 Cor. 8:23; Gal. 1:17-19; Fil. 2:25 şi 1 Tes. 1:1, 2:6. (Cuvântul tradus cu trimis în 2 Cor. 8:23 şi Fil. 2:25 în greacă este apostolos.) Aceste menţionări combat teoria că slujba apostolică a fost deţinută doar de doisprezece bărbaţi.
Totuşi, doar doisprezce apostoli pot fi numiţi „Apostolii Mielului“ şi numai aceştia doisprezece vor deţine un loc deosebit atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale (vezi Mat. 19:28; Apoc. 21:14). Nu mai avem nevoie de apostoli precum Petru, Iacov şi Ioan, singurii inspiraţi să scrie Scriptura, deoarece revelaţia biblică este completă. Totuşi, şi astăzi mai avem nevoie de apostoli care să planteze biserici prin puterea Duhului Sfânt, aşa cum au făcut Pavel şi ceilalţi apostoli, după cum este scris în cartea Fapte.
Slujba de profet
Profetul este cel care primeşte revelaţie supranaturală şi vorbeşte inspirat de Duhul. În mod normal profeţia se manifestă prin intermediul darului profeţiei, dar şi prin cel al darurilor revelaţiei: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoaştere şi darul deosebirii duhurilor.
Orice credincios poate fi folosit de Dumnezeu prin darul profeţiei, după cum doreşte Duhul, dar asta nu îl face profet. Profet este mai întâi de toate lucrătorul care poate predica sau da învăţătură prin ungere divină. Deoarece se pare că profeţia este cea de a doua mare chemare (vezi ordinea enumerată în 1 Cor. 12:28), nici măcar lucrătorul dedicat permanent (fulltime) nu poate fi pus în această slujbă dacă nu a fost implicat în lucrare mai mulţi ani de zile. Dacă va ocupa această poziţie, va avea echipamentul supranatural necesar. Iuda şi Sila sunt doi oameni numiţi profeţi în Noul Testament. În Fapte 15:32 citim că au transmis multe cuvinte profetice bisericii din Antiohia:
Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte.
Un alt exemplu din Noul Testament de profet este cel al lui Agab. În Fapte 11:27-28 citim:
În vremea aceea, s-au pogorât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.
Observă că lui Agab i-a fost dată vorbirea despre înţelepciune – o revelaţie a viitorului. Desigur, Agab nu ştia tot ce urma să se întâmple în viitor, ştia doar ceea ce i-a revelat Duhul. În Fapte 21:10-11 există un alt exemplu al vorbirii despre înţelepciune manifestat prin lucrarea lui Agab. De data aceasta se referea la o singură persoană – Pavel:
Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile, şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: «Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile Neamurilor.»“
Este biblic, conform Noului Legământ, să cauţi călăuzire personală prin profeţi? Nu. Motivul este acela că toţi credincioşii au Duhul Sfânt în ei care îi călăuzeşte. Profetul ar trebui doar să confirme unui credincios ceea ce acesta ştie deja în sinea lui că este direcţia dată de Dumnezeu. De exemplu, când Agab i-a profeţit lui Pavel, acesta nu i-a dat nici o indicaţie referitor la ceea ce trebuia să facă; el doar a confirmat ceea ce Pavel ştia de mult timp.
După cum am menţionat anterior, Pavel a îndeplinit slujba de profet (şi învăţător) înainte de a fi chemat în lucrare ca apostol (vezi Fapte 13:1). Ştim că Pavel a primit revelaţii de la Domnul conform Galateni 1:11-12 şi a avut, de asemenea, câteva viziuni (vezi Fapte 9:1-9; 18:9-10; 22:17-21; 23:11; 2 Cor. 12:1-4).
Ca şi în cazul apostolilor autentici, nu găsim profeţi adevăraţi în cadrul bisericilor false. Aceste biserici ar ocoli (şi aşa şi fac) profeţi adevăraţi precum Sila, Iuda şi Agab. Motivul este acela că profeţii autentici ar revela nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de neascultarea lor (aşa cum a făcut Ioan cu majoritatea bisericilor din Asia Mică în primele două capitole din Apocalipsa). Bisericile false nu sunt deschise spre aceste profeţii.
Slujba de învăţător
Conform ordinii enumerate în 1 Corinteni 12:28, slujba de învăţător este cea de a treia chemare importantă. Învăţătorul este cel uns în mod supranatural să dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu. Doar pentru că cineva dă învăţătură din Biblie nu înseamnă că este şi învăţător nou-testamental. Mulţi dau învăţătură doar pentru că aşa le place sau se simt obligaţi, dar cel care deţine această slujbă de învăţător este abilitat într-un mod supranatural să dea învăţătură. De multe ori i se dă revelaţie supranaturală referitoare la Cuvântul lui Dumnezeu şi poate explica Biblia într-un mod uşor de înţeles şi aplicabil.
Apolo este un exemplu din Noul Testament de persoană care a îndeplinit această slujbă. În 1 Corinteni, Pavel şi-a comparat lucrarea apostolică cu lucrarea de învăţătură a lui Apolo spunând:
Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească… După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra (1 Cor. 3:6, 10b; subliniere personală).
Învăţătorul Apolo nu a plantat biserica şi nici nu i-a pus temelia. În schimb, el a udat noile roade prin Cuvântul lui Dumnezeu şi a ridicat zidurile pe temelia deja existentă.
Apolo este menţionat şi în Fapte 18:27-28:
Fiindcă el [Apolo] voia să treacă în Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat să se ducă, şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră; căci înfrunta cu putere pe Iudei înaintea norodului, şi le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul.
Remarcă că Apolo a „ajutat mult“ oamenii care erau deja creştini şi că învăţătura lui era descrisă ca fiind puternică. Învăţătura unsă de Duhul are întotdeauna putere. Pentru biserică, lucrarea de învăţătură este chiar mai importantă decât lucrarea de săvârşire a minunilor sau decât darul vindecărilor. De aceea este listată în 1 Corinteni 12:28 înaintea acestor daruri:
Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi (subliniere personală).
Din nefericire, credincioşii sunt uneori atraşi mai mult de minuni decât de ascultarea învăţăturii clare din Cuvânt care produce creştere spirituală şi sfinţenie în viaţa noastră.
Biblia vorbeşte atât despre predicare cât şi despre învăţătură. Învăţătura este mai logică şi mai instructivă, în timp ce predicarea este mai inspirativă şi mai motivatoare. De obicei evangheliştii predică. Apostolii predică şi dau învăţătură. Este regretabil că unii credincioşi nu recunosc importanţa învăţăturii. Unii chiar consideră că singurul moment în care vorbitorii sunt unşi de Duhul este acela când predică repede şi tare. Nu este adevărat!
Isus este cel mai bun exemplu de învăţător uns. Învăţătura Lui a reprezentat o parte atât de predominată din lucrarea Sa, încât mulţi I se adresau cu „Învăţătorule“ (Mat. 8:19; Marcu 5:35; Ioan 11:28).
Pentru un studiu mai aprofundat despre învăţători şi învăţătură vezi Fapte 2:42; 5:21, 25, 28, 42; 11:22-26; 13:1; 15:35; 18:11; 20:18-20; 28:30-31; Rom. 12:6-7; 1 Cor. 4:17; Gal. 6:6; Col. 1:28; 1 Tim. 4:11-16; 5:17; 6:2; 2 Tim. 1:11; 2:2 şi Iacov 3:1. Ultimul verset biblic din această listă ne spune că învăţătorii vor primi o judecată mai aspră şi că de aceea trebuie să fie foarte atenţi la învăţătura pe care o dau. Ar trebui să dea învăţătură doar din Cuvânt.
Slujba de evanghelist
Evanghelistul este cel uns să propovăduiască Evanghelia. Mesajele sale au menirea de a conduce oameni la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Aceştia sunt însoţiţi de miracole care atrag atenţia necredincioşilor şi îi convinge de adevărul mesajului lor.
Fără îndoială că au fost mulţi evanghelişti în biserica primară, dar numai unul singur este enumerat în cartea Faptele Apostolilor. Numele lui este Filip: „Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el“ (Fapte 21:8; subliniere personală).
Filip şi-a început lucrarea ca slujitor (sau poate „diacon“) care servea la mese (vezi Fapte 6:1-6). El a fost promovat în slujba de evanghelist în vremea persecuţiilor bisericii care au venit după martirajul lui Ştefan.
Filip s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele, pe care le făcea. Căci din mulţi îndrăciţi ieşeau duhuri necurate, şi scoteau mari ţipete; mulţi slăbănogi şi şchiopi erau tămăduiţi. Şi a fost o mare bucurie în cetatea aceasta (Fapte 8:5-8).
Observă că Filip avea un singur mesaj – Hristos. Scopul lui era acela de a face ucenici, adică urmaşi supuşi lui Hristos. El îndemna oamenii să se pocăiască şi să Îl urmeze pe Domnul lui.
De asemenea, remarcă că Filip era echipat cu semne supranaturale şi minuni care îi certificau mesajul. Cel care deţine slujba de evanghelist va fi uns cu darul vindecărilor şi alte daruri spirituale. Bisericile false nu au decât evanghelişti falşi care proclamă o evanghelie falsă. Lumea este plină astăzi de astfel de evanghelişti şi este evident că Dumnezeu nu le confirmă mesajul prin minuni şi vindecări. Motivul este simplu – nu predică Evanghelia Lui. Nu Îl propovăduiesc pe Hristos. De obicei propovăduiesc nevoile oamenilor şi cum le poate da Hristos viaţă din abundenţă sau formula care le atenuează vina, dar nu le mântuieşte sufletul. Rezultatele predicării lor constau în faptul că oamenii au chiar mai puţine şanse de a fi născuţi din nou, deoarece acum nu mai văd nici o nevoie să primească ceea ce consideră că au deja. Asemenea evanghelişti îl ajută de fapt pe Satan să îşi clădească împărăţia.
În 1 Corinteni 12:28 slujba de evanghelist nu este enumerată împreună cu celelalte daruri ale lucrării, dar este enumerată în Efeseni 4:11. Totuşi, presupun că referinţa făcută la „minuni şi darul tămăduirilor“ se aplică slujbei de evanghelist de vreme ce acestea au caracterizat şi lucrarea de evanghelizare a lui Filip şi având în vedere că ele reprezintă confirmarea divină a lucrării evanghelistului.
Pentru un studiu mai aprofundat în ceea ce priveşte slujba de evanghelist citeşte Fapte 8:4-40, consemnarea lucrării lui Filip.
Observă acolo importanţa interdependenţei existentă între darurile pentru lucrare (vezi în special versetele 14 şi 25) şi felul în care Filip nu numai că a propovăduit Evanghelia mulţimilor dar a şi fost condus de Dumnezeu să lucreze şi cu persoane individuale (vezi Fapte 8:25-39).
Se pare că evangheliştii sunt împuterniciţi să îi şi boteze pe cei convertiţi, dar nu le este încredinţată obligatoriu sarcina de a-i boteza cu Duhul Sfânt pe noii creştini. Aceasta este în special responsabilitatea apostolilor şi a pastorilor/prezbiterilor/supraveghetorilor.
Slujba de pastor
În două dintre capitolele anterioare am comparat rolul bilbic de pastor cu cel al pastorului instituţional. Totuşi, sunt mult mai multe lucruri de spus despre lucrarea de păstorire.
Pentru a înţelege pe deplin ce ne învaţă Scriptura despre slujba de pastor, trebuie să înţelegem trei cuvinte greceşti cheie. În limba greacă acestea sunt (1) poimen, (2) presbuteros şi (3) episkos. Ele sunt în mod constant traduse prin (1) pastor (2) prezbiter sau bătrân şi (3) supraveghetor sau episcop.
Cuvântul poimen se găseşte de optsprezece ori în Noul Testament şi este tradus cu pastor. Numai o singură dată este folosit cu sens de slujba bisericească. Forma verbală poimaino este folosită de unsprezece ori şi este cel mai adesea tradus cu a păstori.
Cuvântul grec presbuteros este menţionat de şaizeci şi sase de ori în Noul Testament şi este tradus cu bătrâni sau prezbiteri şaizeci de ori.
În final, cuvântul grec episkopos este folosit de cinci ori în Noul Testament şi este tradus cu supraveghetor sau episcop.
Toate aceste trei cuvinte se referă la aceeaşi poziţie în biserică şi sunt folosite alternativ. Ori de câte ori apostolul Pavel a plantat o biserică, el a rânduit bătrâni (presbuteros) pe care i-a lăsat să păstorească comunitatea (vezi Fapte 14:23; Tit. 1:5). Responsabilitatea lor era aceea de a acţiona ca supraveghetori (episkopos) şi de a păstori (poimaino) turma. De exemplu, în Fapte 20:17 citim:
Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes, şi a chemat pe prezbiterii [presbuteros] Bisericii (subliniere personală).
Ce le-a spus Pavel acestor prezbiteri (sau bătrâni)?
„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi [sau supraveghetori; episkopos], ca să păstoriţi [poimano] Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20:28; subliniere personală).
Observă folosirea alternativă a cuvintelor greceşti. Ele nu reprezintă trei funcţii diferite. Pavel le-a spus bătrânilor că erau supraveghetori ce trebuiau să acţioneze ca pastori.
Sfătuiesc pe prezbiterii [sau bătrân; presbuteros] dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi [poimano] turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei (1 Petru 5:1-4; subliniere personală).
Petru le-a spus prezbiterilor să-şi păstorească turma. În Efeseni 4:11 verbul este tradus prin substantivul pastori:
Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii proroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători (Efes. 4:11; subliniere personală).
Şi acest verset ne încurajează să credem că prezbiter şi pastor este unul şi acelaşi lucru.
Pavel a folosit, de asemenea, cuvântul prezbiter [presbuteros] alternativ cu cel de supraveghetor [episkopos] în Tit 1:5-7:
Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit…Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană… (subliniere personală).
Astfel, orice obiecţie referitoare la faptul că slujba de pastor, prezbiter şi episcop nu este una şi aceeaşi nu îşi are fundamentul. De aceea, orice menţiune despre episcopi şi prezbiteri în epistolele Noului Testament este aplicabilă şi pastorilor.
Conducerea bisericii
Este de asemenea foarte clar din pasajele scripturale menţionate anterior nu numai că prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor li s-a dat responsabilitatea de a supraveghea biserica, dar şi autoritatea conducerii. Cu alte cuvinte, prezbiterii/pastorii/ supraveghetorii au autoritatea, iar membrii bisericii se supun lor:
Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos (Evrei 13:17).
Desigur, nici un creştin nu ar trebui să se supună unui pastor care nu se supune la rândul său lui Dumnezeu, dar ar trebui să admită, de asemenea, că nici un pastor nu este perfect.
Prezbiterii/pastorii/supraveghetorii au autoritate în biserică aşa cum un tată are autoritate în familie:
Dar trebuie ca episcopul [prezbiterul/pastorul] să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3:2-5; subliniere personală).
Pavel a continuat spunând:
Prezbiterii [pastorii/episcopii] care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora (1 Tim. 5:17; subliniere personală).
Este clar că prezbiterii trebuie să conducă biserica.
Prezbiteri nebiblici
Multe biserici consideră că structura de conducere este biblică deoarece au un grup de prezbiteri care o cârmuiesc, însă problema constă în faptul că acest concept de prezbiter este greşit înţeles. Prezbiterii lor sunt aleşi în mod regulat şi prin rotaţie din cadrul comunităţii. Aceştia formează ceea ce este numit „Comitetul prezbiterilor”. Însă asemenea oameni nu sunt prezbiteri conform definiţiei biblice. Dacă examinăm doar cerinţele enumerate de Pavel pentru un bărbat în funcţia de prezbiter, acest lucru aduce multă lumină. Pavel a scris că slujba prezbiterului este fulltime, deci este plătit, că trebuie să dea învăţătură, să predice şi să coordoneze biserica (vezi 1 Tim. 3:4-5; 5:17-18; Tit 1:9). Foarte puţini, dacă nu chiar nici unul dintre oamenii care sunt în comitetul prezbiterilor nu îndeplineşte aceste criterii: nu sunt plătiţi, nu dau învăţătură, nu predică, nu lucrează fulltime pentru biserică şi rareori ştiu să coordoneze biserica.
Cele mai multe problemele din bisericile locale se datorează în mare parte unei conduceri nebiblice. Atunci când la conducerea bisericii se află oameni nepotriviţi vor apărea întotdeauna probleme. În aceste condiţii pot apărea dezbinări, compromisuri şi chiar dizolvarea bisericii. O structură organizatorică nebiblică este o invitaţie deschisă diavolului.
Sunt conştient că mă adresez pastorilor care conduc şi biserici instituţionale, dar şi biserici în case. Unii dintre pastorii bisericilor instituţionale s-ar putea să păstorească biserici care au deja o formă de guvernare nebiblică în cazul în care prezbiteri sunt aleşi din comunitate. Această structură de guvernare nebiblică nu poate fi schimbată fără dispute.
Sfatul meu este ca fiecare pastor să facă tot ce ştie cu ajutorul lui Dumnezeu pentru a schimba organizarea bisericii şi să reziste posibilelor conflicte inevitabile temporare, întrucât conflictele viitoare vor fi oricum inevitabile dacă nu va lua atitudine. Dacă reuşeşte să treacă de această perioadă dificilă, va evita orice dezbinare viitoare. Dacă nu reuşeşte, poate începe o nouă biserică, punând bazele unei structuri biblice încă de la început.
Deşi este dureros, pe termen lung va aduce mai multe roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cei care sunt în prezent la conducere sunt ucenici autentici ai lui Hristos, atunci pastorul are şanse mari să-i convingă să schimbe organizarea dacă le aduce cu respect argumente biblice care să evidenţieze această nevoie de schimbare.
Pluralitatea Prezbiterilor?
Unii preferă să sublinieze faptul că despre prezbiteri se vorbeşte întotdeauna la plural în Biblie, explicând astfel că este nebiblic să existe un singur prezbiter/pastor/supraveghetor care să conducă turma. Totuşi, această dovadă nu este definitorie, după părerea mea. Biblia menţionează într-adevăr acest lucru – în anumite oraşe supravegherea bisericii era făcută de mai mult de un singur prezbiter, dar nu spune că aceştia făceau parte din aceeaşi biserică. De exemplu, când Pavel i-a adunat pe prezbiterii din Efes (vezi Fapte 20:17), este foarte clar că aceştia făceau parte dintr-un oraş în care trupul lui Hristos era format din mii, poate chiar zeci de mii, de oameni (vezi Fapte 19:19). Astfel, probabil că erau multe turme în Efes şi este destul de posibil ca fiecare prezbiter să fi supravegheat o biserică în casă.
Nu există nici un exemplu în Scriptură în care Dumnezeu să fi chemat un comitet întreg să îndeplinească anumite sarcinii. Când a vrut să elibereze Israelul de sub stâpânirea egiptenilor, El a chemat un singur om, pe Moise, pentru a fi lider. Alţii au fost chemaţi să îl ajute pe Moise, dar toţi i se subordonau şi, ca şi el, fiecare era responsabil la rândul lui pentru un anumit grup de oameni. Această caracteristică este menţionată de mai multe ori în Biblie. Când Dumnezeu are o însărcinare, El cheamă o singură persoană pentru a-şi asuma acea responsabilitate şi îi cheamă pe alţii să ajute acea persoană.
Astfel, pare puţin probabil ca Dumnezeu să fi chemat un comitet de prezbiteri care să aibă o autoritate egală în supravegherea unei biserici în casă de douăzeci de persoane. Pare o invitaţie la dezbinare.
Aceasta nu înseamnă că fiecare biserică în casă ar trebui supravegheată numai de un singur prezbiter. Dar, dacă există mai mult de un singur prezbiter în biserică, prezbiterul (prezbiterii) mai tineri şi mai puţin maturi spiritual ar trebui să se supună celui mai în vârştă şi mai matur spiritual. Biblic vorbind, nu seminariile biblice, ci biserica ar trebui să constituie terenul pentru instruirea pastorilor/supraveghetorilor/prezbiterilor mai tineri. De aceea este destul de posibil şi chiar dezirabil să existe mai multi pastori/episcopi/prezbiteri într-o biserică în casă, astfel ca cei mai tineri din punct de vedere spiritual să fie ucenicizaţi de cei mai maturi spiritual.
Am observat acest fenomen chiar şi în bisericile care se presupune că sunt conduse de prezbiteri „egali“ ca funcţie. Totuşi, unul dintre ei este întotdeauna respectat mai mult de ceilalţi. Sau unul dintre ei domină, în timp ce ceilalţi sunt mai pasivi. Altfel s-ar ajunge tot la conflicte. Este o realitate că şi comitetele îşi aleg un conducător. Atunci când se stabileşte un grup de persoane pentru a împlini anumite sarcini, acestea recunosc că trebuie să fie un singur lider. La fel este şi în biserică.
Mai mult, în 1 Timotei 3:4-5 responsabilitatea prezbiterilor este comparată cu responsabilitatea unui tată. Prezbiterii trebuie să îşi chivernisească bine casa, altfel nu sunt calificaţi pentru a conduce biserica. Dar cât de bine ar putea fi condusă o casă care are doi taţi? Presupun că ar fi ceva probleme.
Prezbiterii/pastorii/supraveghetorii din trupul lui Hristos local ar trebui să ţină legătura unii cu alţii şi să existe o dare de socoteală reciprocă între fraţii prezbiteri, care se pot ajuta reciproc dacă apare o problemă pe care ar putea-o rezolva împreună. Pavel a scris că lucrarea de prezbiter (vezi 1 Tim. 4:14) trebuie să înceapă printr-o întâlnire a prezbiterilor (presbuteros) şi poate şi a altor oameni ce au darurile lucrării. Dacă există un apostol, şi el poate fi de ajutor în cazul în care există probleme în trupul local al lui Hristos datorită unui prezbiter care a păcătuit. Când pastorii instituţionali se îndepărtează de la calea cea dreaptă, rezultatul va consta întotdeauna în probleme mari datorită structurii bisericii. Există clădiri şi programe ce trebuie menţinute. Dar bisericile în case se pot dizolva instantaneu atunci când un pastor greşeşte, iar membrii se pot alătura unui alt grup.
Autoritate în vederea slujirii
Chiar dacă Dumnezeu dă pastorului autoritate spirituală şi organizatorică asupra bisericii sale, acestea nu îi dau dreptul de a-şi domina turma. Nu el le este Domn, ci Isus. Ei nu sunt turma lui – sunt turma Domnului.
Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei (1 Petru 5:2-4; subliniere personală).
Fiecare pastor va trebui să dea socoteală pentru lucrarea lui în faţa tronului de Judecată a lui Hristos. Mai mult, de aspectele financiare nu ar trebui să se ocupe un singur pastor/prezbiter/supraveghetor. Dacă, din anumite motive, se colectează regulat sau sporadic bani, ar trebui să fie responsabili şi alţi oameni din biserică pentru a nu exista pricină de neîncredere referitoare la folosirea fondurilor (vezi 2 Cor. 8:18-23). Aceştia pot fi organizaţi într-un grup prin nominalizare directă sau prin alegeri.
Plata Prezbiterilor
Scriptura spune foarte concret că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii trebuie să fie plătiţi, deoarece sunt lucrători fulltime în biserică. Pavel a scris:
Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora. Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate“; şi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui“ (1 Tim. 5:17-18).
Subiectul este foarte clar – Pavel chiar foloseşte cuvântul plata. Fraza mai generală în care spune că prezbiterii care cârmuiesc ar trebui să fie consideraţi demni de o onoare dublă este uşor de înţeles dacă este luat în calcul contextul. Chiar în versetele anterioare, Pavel a scris fără urmă de îndoială despre responsabilitatea bisericii de a-şi susţine financiar văduvele care nu aveau alt sprijin şi a început prin folosirea aceleiaşi formulări: „Cinsteşte pe văduvele care sunt cu adevărat văduve“ (vezi 1 Tim. 5:3-16). Deci, în acest context, a „onora“ înseamnă a sprijini financiar. Prezbiterii care cârmuiresc bine sunt demni de o cinste îndoită, primind cel puţin dublu din ceea ce le este dat văduvelor şi chiar mai mult dacă au şi copii de întreţinut.
Cele mai multe biserici instituţionale îşi subvenţioanează financiar pastorii (chiar şi în naţiunile sărace), dar se pare că cele mai multe biserici în casă, în special cele din Vest, nu fac aşa.
Cred că acest lucru se datorează în parte faptului că majoritatea celor care frecventează bisericile în case au o inimă răzvrătită şi caută să găsească cea mai puţin costisitoare formă de creştinism existent pe lume. Ei spun că s-au alăturat bisericii în casă deoarece doresc să se elibereze de barierele impuse de biserica instituţională, dar de fapt doresc să scape de orice nivel de dedicare faţă de Hristos, căutând biserici ce nu cer nici un fel de angajament financiar, biserici ce sunt în contrast cu ceea ce aşteaptă Hristos de la ucenicii Săi. Aceşti oameni, ai căror dumnezeu sunt banii şi care dovedesc acest lucru prin strângerea comorilor pe pământ şi nu în cer, nu sunt ucenici autentici ai lui Hristos (vezi Matei 6:19-24; Luca 14:33). În cazul în care creştinismul nu este manifestat şi prin felul în care îşi administrează banii, acea persoană nu este creştină.
Bisericile în case care susţin că sunt biblice ar trebui să îşi susţină financiar pastorii, să aibă, de asemenea, grijă şi de săraci şi să finanţeze misiunile. În ceea ce priveşte dărnicia şi toate elementele financiare, ar trebui să depăşească cu mult bisericile instituţionale, de vreme ce nu au clădiri şi programe în care să se investească. Este nevoie de doar zece oameni care să îşi dea zeciuiala pastorului. 10 oameni care dau 20% din veniturile lor pot sprijini atât un pastor, cât şi un alt misionar care are acelaşi nivel de trai ca şi pastorul.
Ce fac pastorii?
Imaginează-ţi că întrebi participanţii la slujbă: „Cine trebuie să îndeplinească următoarele sarcini: să ducă Evanghelia la oamenii nemântuiţi, să trăiască o viaţă sfântă, să se roage, să mustre, să încurajeze sau să ajute credincioşii, să îi viziteze pe cei bolnavi, să-şi pună mâinile peste cei bolnavi şi să-i vindece, să poarte poverile celorlalţi, să îşi manifeste darurile în trupul bisericii, să se lepede de sine, sacrifindu-se de dragul Împărăţiei Domnului, să facă ucenici şi să-i boteze, învăţându-i să păzească tot ce a poruncit Hristos?“
Majoritatea vor răspunde fără ezitare: „Toate acestea sunt responsabilităţile pastorului.“ Să fie oare adevărat?
Conform Scripturii, fiecare credincios ar trebui să vestească Evanghelia oamenilor nemântuiţi:
„Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“ Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă (1 Petru 3:15).
Fiecare credincios trebuie să trăiască o viaţă sfântă:
Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1:15-16).
Fiecare credincios trebuie să se roage:
Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes. 5:16-17).
Fiecare credincios trebuie să mustre, să încurajeze şi să îi ajute pe ceilalţi credincioşi:
Vă rugăm, de asemenea, fraţilor să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi (1 Tes. 5:14; subliniere personală).
Fiecare credincios trebuie să îi viziteze pe cei bolnavi:
„Am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine“ (Mat. 25:36).
Alte responsabilităţi
Însă nu ne oprim aici. Fiecare credincios ar trebui să îşi pună mâinile peste cei bolnavi şi să îi vindece:
„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnav,i şi bolnavii se vor însănătoşi“ (Marcu 16:17-18; subliniere personală).
Fiecare credincios trebuie să poarte poverile fraţilor credincioşi:
Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos (Gal. 6:2).
Fiecare credincios trebuie să îşi manifeste darurile spirituale:
Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie (Rom. 12:6-8).
Fiecare credincios trebuie să se lepede de sine şi să se sacrifice de dragul Evangheliei:
Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui“ (Marcu 8:34-35; subliniere personală).
Fiecare credincios trebuie să facă ucenici şi să îi boteze, învăţându-i să păzească tot ce a poruncit Isus:
„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19; subliniere personală).
În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare (Evrei 5:12; subliniere personală).
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mat. 28:19-20; subliniere personală).[2]
Toate aceste responsabilităţi sunt date fiecărui credincios, şi totuşi majoritatea participanţilor la slujbele bisericii consideră că aceste sarcini revin pastorilor! Motivul este probabil faptul că pastorii înşişi consideră că aceste responsabilităţi le sunt atribuite doar lor.
Deci care este responsabilitatea pastorilor?
Dacă aceste responsabilităţi sunt date fiecărui credincios, atunci ce ar trebui să facă pastorii? Este foarte simplu, ei sunt chemaţi să echipeze sfinţii să facă toate aceste lucruri (vezi Efes. 4:11-12). Ei sunt chemaţi să îi înveţe pe aceşti credincioşi sfinţi să păzească toate poruncile lui Hristos (vezi Mat. 28:19-20) prin cuvânt şi faptă (vezi 1 Tim. 3:2; 4:12-13; 5:17; 2 Tim. 2:2; 3:16-4:4; 1 Pet. 5:1-4).
Scriptura nu putea fi mai clară în acest sens. Rolul biblic al pastorului nu este acela de a aduna cât mai mulţi oameni la slujbele de duminica dimineaţa, ci acela de a „înfăţişa pe orice om desăvârşit în Hristos“ (vezi Col. 1:28). Pastorii biblici nu gâdilă urechile oamenilor (vezi 2 Tim. 4:3); ei învaţă, instruiesc, îndeamnă, mustră, îndreaptă, ceartă, încurajează – toate acestea conform Cuvântului lui Dumnezeu (vezi 2 Tim. 3:16-4:4).
În prima scrisoare către Timotei, Pavel a enumerat câteva calităţi pe care trebuie să le aibă un om în slujba de pastor. Paisprezece dintre aceste cincisprezece enumerări se referă la caracter, subliniând faptul că exemplul vieţii personale este cel mai important lucru:
Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.“ Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3:1-7).
Comparând aceste calităţi cu cele enumerate de bisericile instituţionale în căutare de noi pastori, descoperim problema principală a multor biserici. Ele caută un angajat manager/carismatic/cu predici scurte/administrator/psiholog/director de activităţi şi programe/strângător de fonduri/prietenul tuturor/cal de cursă lungă. Vor pe cineva care să „întreţină lucrarea bisericii“. Totuşi, supraveghetorul biblic trebuie să fie mai presus de toate un om de mare caracter şi supus lui Hristos, un adevărat slujitor, deoarece scopul lui va fi acela de a se multiplica în alţii. El trebuie să fie în stare să spună turmei pe care o conduce „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1 Cor. 11:1).
Pentru un studiu mai aprofundat referitor la slujba de pastor vezi, de asemenea, Fapte 20:28-31; 1 Tim. 5:17-20 şi Tit 1:5-9.
Slujba de Diacon
În încheiere, permite-mi să menţionez pe scurt câteva lucruri despre diaconi. Slujba de diacon este singura slujbă din biserica locală care nu face parte dintre darurile pentru cele cinci lucrări. Diaconii nu au autoritatea de a conduce biserica, aşa cum o au prezbiterii. Cuvântul grecesc tradus cu diacon este diakonos, ceea ce literal înseamnă „slujitor“.
Cei şapte bărbaţi aleşi pentru această slujbă zilnică de a hrăni văduvele din biserica din Ierusalim sunt de obicei consideraţi a fi primii diaconi (vezi Fapte 6:1-6). Aceştia au fost aleşi de biserica lor şi împuterniciţi de apostoli. Cel puţin doi dintre ei, Filip şi Ştefan, au fot mai târziu promovaţi de Dumnezeu pentru a fi evanghelişti influenţi.
Despre diaconi se mai menţionează şi în 1 Timotei 3:8-13 şi Filipeni 1:1. Se pare că această slujbă poate fi îndeplinită atât de un bărbat cât şi de o femeie (vezi 1 Tim. 3:11).
[1] Acesta este un alt mod de a spune „Pentru formarea de ucenici pentru Hristos“.
[2] Dacă ucenicii lui Isus trebuiau să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ceea ce le poruncise El, atunci fiecare dintre aceştia, la rândul lor, trebuia să îşi înveţe ucenicii să facă şi ei alţi ucenici, botezându-i şi învăţându-i să păzească tot ce poruncise Hristos. Astfel, formarea, botezarea şi învăţarea ucenicilor era o poruncă perpetuă, transmisă fiecărui nou ucenic.