Divorţul şi recăsătorirea

Capitolul treisprezece

 

Subiectul divorţului şi al recăsătoririi este unul destul de dezbătut de creştinii sinceri. La baza acestei dezbateri se află două altele: (1) În ochii lui Dumnezeu este vreodată îngăduit divorţul? şi (2) Dacă este posibilă recăsătorirea din perspectiva lui Dumnezeu, în ce situaţii anume este îngăduită? Majoritatea denominaţiilor şi bisericilor independente au deja o poziţie doctrinară oficială referitor la ceea ce este permisibil şi ce nu, bazată pe interpretarea lor proprie a Scripturii. Ar trebui să îi respectăm pe toţi pentru convingerile pe care le au şi pe care le aplică în viaţa lor – dacă aceste convingeri sunt motivate de dragostea lor pentru Dumnezeu. Totuşi, cel mai bine ar fi să ne formăm cu toţii convingeri care sunt 100% scripturale. Ucenicizatorul autentic nu doreşte să dea invăţătură incompatibilă cu intenţiile lui Dumnezeu. Nici nu doreşte să pună asupra oamenilor poveri pe care Dumnezeu nu a intenţionat ca aceştia să le poarte. Având acest scop în minte, voi face tot posibilul să interpretez Scriptura în ceea ce priveşte acest subiect controversat şi să te las să decizi dacă eşti de acord sau nu cu această interpretare.

Permite-mi să încep prin a îţi spune că şi eu, ca şi tine, sunt îndurerat de faptul că divorţul este atât de răspândit în lume. Şi mai dureros este faptul că mulţi creştini practicanţi divorţează, inclusiv cei implicaţi în lucrare. Aceasta este o mare tragedie. Trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a împiedica acest lucru, şi cea mai bună soluţie la problema divorţului este aceea de a predica Evanghelia şi de a chema oamenii la pocăinţă. Dacă doi oameni căsătoriţi sunt într-adevăr născuţi din nou şi Îl urmează pe Hristos, aceştia nu vor divorţa niciodată. Ucenicizatorul autentic va face tot ce poate pentru a-şi consolida căsnicia, ştiind că exemplul său este modul cel mai influent de a da învăţătură.

Aş vrea să mai adaug, de asemenea, că de douăzeci şi cinci de ani am o căsnicie fericită şi că nu am mai fost căsătorit anterior. Nici nu mă pot imagina divorţat. Deci nu am nici un motiv să îndulcesc pasajele scripturale despre divorţ în scopuri personale. Totuşi, am o empatie deosebită faţă de oamenii divorţaţi, conştient fiind că şi eu aş fi putut lua destul de repede o decizie greşită în tinereţe, căsătorindu-mă cu cineva de care să fiu mai târziu tentat să divorţez sau cu o persoană mai puţin tolerantă faţă de mine decât este femeia extraordinară cu care m-am căsătorit. Cu alte cuvinte, aş fi putut sfârşi prin a divorţa, dar nu s-a întâmplat acest lucru datorită harului lui Dumnezeu. Cred că majoritatea celor căsătoriţi pot înţelege ceea ce spun şi de aceea trebuie să ne abţinem să aruncăm cu pietre în cei divorţaţi. Cine suntem noi, care ne întreţinem fără dificultate căsniciile, să îi condamnăm pe cei care au divorţat, fără a avea nici o idee despre chinurile prin care s-ar putea să fi trecut aceştia? S-ar putea ca Dumnezeu să îi considere mult mai sfinţi decât pe noi, deoarece El ştie că noi, puşi în asemenea situaţii, am fi divorţat mult mai repede.

Nici unul din cei care se căsătoresc nu se aşteaptă să sfârşească prin divorţ şi cred că nimeni nu urăşte divorţul mai mult decât cei care au suferit datorită lui. Aşa că ar trebui să încercăm să îi ajutăm pe cei căsătoriţi să rămână împreună şi pe cei divorţaţi să descopere harul, de orice natură ar fi el, pe care îl poate oferi Dumnezeu. Aceasta este perspectiva din care voi trata subiectul în discuţie. Îmi voi da toată silinţa să permit Scripturii să interpreteze Scriptura. Am remarcat că versetele referitoare la această temă sunt deseori interpretate în aşa fel încât contrazic alte versete biblice, ceea ce este un indiciu clar că au fost cel puţin parţial greşit înţelese.

Fundaţia

Să începem cu un adevăr fundamental asupra căruia putem cădea de acord toţi. În mod fundamental, Biblia afirmă că Dumnezeu Se opune foarte mult divorţului în general. Într-o perioadă în care unii bărbaţi israeliţi divorţau de soţiile lor, El a declarat prin profetul Maleahi:

„Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie…şi pe cel ce îşi acopere haina cu silnicie…De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!” (Mal. 2:16).

Nici unul dintre cei care au noţiuni despre caracterul plin de dragoste şi dreptate al lui Dumnezeu nu ar trebui să fie surprins de aceste afirmaţii. Nici cei care înţeleg oarecum efectele distructive pe care le are divorţul asupra soţilor, soţiilor şi copiilor. Ar trebui să punem la îndoială caracterul oricui se pronunţă în favoarea divorţului la modul general. Dumnezeu este dragoste (vezi 1 Ioan 4:8) şi de aceea urăşte divorţul.

Unii farisei I-au pus lui Isus la un moment dat o întrebare referitoarea la legitimitatea divorţului „din orice pricină“. Răspunsul Său relevă dezacordul complet faţă de divorţ. De fapt, divorţul nu a fost în planul Lui:

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup?» Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Mat. 19:3-6).

Din punct de vedere istoric, ştim că printre liderii evrei religioşi din vremea lui Isus existau două perspective scolastice diferite. Mai târziu vom explora mai detaliat aceste două curente de gândire, dar pentru moment este suficient să spunem că unul era conservator, iar celălalt liberal. Consevatorii credeau că bărbatului îi era permis să divorţeze numai din motive morale serioase. Liberalii considerau că bărbatul putea divorţa de soţia sa din aproape orice motiv, inclusiv găsirea unei alte femei mai atrăgătoare. Aceste convingeri contradictorii stăteau de fapt la baza întrebării puse de farisei.

Isus a făcut apel la versetele din Scriptură începând cu Genesa, care arătau că planul iniţial al lui Dumnezeu a fost să unească un bărbat şi o femeie pentru totdeauna, nu doar temporar. Moise a declarat că Dumnezeu a făcut două genuri diferite având în minte căsătoria şi că aceasta este o relaţie atât de importantă încât devine prioritară. De îndată ce se stabileşte acest tip de relaţie, ea se clasează mai presus de relaţia cu părinţii. Bărbatul îşi lasă părinţii pentru a se alipi de soţia sa.

Mai mult, unirea sexuală dintre bărbat şi soţie evidenţiază unitatea intenţionată de Dumnezeu. Este evident că o asemenea relaţie, care are ca rezultat copii, nu era planificată de Dumnezeu pe o periodă limitată, ci permanentă. Presupun că tonul folosit de Isus când a răspuns acestei întrebări indica dezamăgirea profundă că se putea pune o asemenea întrebare. Cu siguranţă Dumnezeu nu a intenţionat ca bărbaţii să divorţeze de soţiile lor „din orice pricină“.

Desigur, Dumnezeu nu a intenţionat nici ca noi să păcătuim în vreun fel şi totuşi păcătuim. Dumnezeu, plin de îndurare, ne-a oferit şi un mijloc de a ne salva din robia păcatului. Mai mult, are câteva lucruri să ne spună după ce am făcut ceea ce El nu ar fi vrut să facem. De asemenea, Dumnezeu nu a intenţionat divorţul, dar acesta a fost inevitabil printre oamenii nesupuşi Lui. Dumnezeu nu a fost surprins de primul divorţ sau de milioanele de divorţuri ce au urmat. De aceea, nu numai că îşi declară ura faţă de divorţ, dar are şi câteva lucruri de comunicat celor care au divorţat.

La început

Pe baza acestei fundaţii, putem începe să explorăm mai detaliat ce a declarat Dumnezeu despre divorţ şi recăsătorire. De vreme ce afirmaţiile cele mai controversate despre divorţ şi recăsătorire sunt cele spuse de Isus israeliţilor, ne va fi de folos să studiem mai întâi ce le-a spus Dumnezeu evreilor despre acest subiect cu sute de ani înainte. Dacă vom descoperi că ceea ce a spus Dumnezeu prin Moise contrazice ceea ce a spus prin Isus, putem fi siguri că fie legea lui Dumnezeu s-a schimbat, fie am interpretat noi ceva greşit din ceea ce a spus Moise sau Isus. Aşa că haide să începem cu ceea ce a revelat Dumnezeu la început în ceea ce priveşte divorţul şi recăsătorirea.

Deja am menţionat pasajul din Genesa 2 care, conform lui Isus, are o oarecare relevanţă în privinţa subiectului divorţului. De data aceasta să citim direct din Genesa:

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om.“ De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup (Gen. 2:22-24).

Iată, în acest pasaj găsim originea căsătoriei. Dumnezeu a creat prima femeie din primul bărbat şi pentru primul bărbat şi a adus-o personal la el. În cuvintele lui Isus „Dumnezeu i-a împreunat“ (Mat. 19:6; subliniere personală). Această primă căsătorie ordinată de Dumnezeu a stabilit tiparul pentru toate celelate căsătorii. Dumnezeu crează aproape la fel de multe femei ca şi bărbaţi şi îi crează în aşa fel încât să fie atraşi de sexul opus. Deci am putea spune că Dumnezeu încă Se mai implică la nivel înalt în formarea căsătoriilor (deşi există mai mulţi posibili parteneri pentru fiecare individ decât în cazul lui Adam şi Eva). De aceea, aşa cum a indicat şi Isus, nici un om nu ar trebui să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Intenţia iniţală a lui Dumnezeu nu a fost ca partenerii să trăiască vieţi separate, ci să experimenteze binecuvântarea de a trăi împreună, în dependenţă reciprocă. O încălcare a voinţei clar exprimate a lui Dumnezeu constituie un păcat.

 

Astfel, încă din al doilea capitol al Bibliei, rămâne un fapt stabilită că Dumnezeu nu a intenţionat divorţul în familie.

Legea lui Dumnezeu scrisă în inimile oamenilor

Aş dori, de asemenea, să sugerez că şi acei care nu au citit niciodată capitolul doi din Genesa ştiu instinctiv că divorţul este greşit, deoarece legământul căsniciei pe viaţă este practicat în multe culturi păgâne în care oamenii nu au noţiuni biblice. Aşa cum a scris şi Pavel în scrisoarea către Romani:

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele (Rom 2:14-15).

Codul de etică a lui Dumnezeu este scris în inima fiecărui om. De fapt, acest cod care vorbeşte prin intermediul conştiinţei reprezintă toată legea pe care a dat-o Dumnezeu omului de la Adam până la Isus, cu excepţia legii scrise a lui Israel. Oricine cochetează cu ideea divorţului va descoperi că va avea probleme de conştiinţă şi că singura cale prin care îşi poate împăca conştiinţa este găsirea unei justificări solide. Dacă intentează divorţ fără o justificare corectă, conştiinţa lui îl va condamna, deşi o poate amortiza.

 

Din câte ştim, timp de 27 de generaţii de la Adam până la legea scrisă dată de Moise poporului Israel în jurul anilor 1440 Î.C., legea conştiinţei era toată revelaţia pe care o dăduse Dumnezeu cuiva, inclusiv Israelului, referitor la divorţ şi recăsătorire; Dumnezeu a considerat că era suficientă. (Nu uita că Moise nu a scris Genesa 2 până în perioada Exodului.) Pare destul de rezonabil să concluzionăm că, pe parcursul acestor douăzeci şi şapte de generaţii dinainte de Legea Mozaică, ce includea potopul lui Noe, unele din milioanele de căsnicii din această perioadă de câteva sute de ani au sfârşit prin divorţ. Pare, de asemenea, rezonabil să concluzionăm că Dumnezeu, care nu Se schimbă niciodată, a fost dispus să-i ierte pe cei care se făcuseră vinovaţi de divorţ, dacă aceştia îşi mărturiseau păcatul şi se pocăiau. Suntem siguri că oamenii puteau fi mântuiţi sau declaraţi neprihăniţi de Dumnezeu înainte de Legea lui Moise, cum este cazul lui Avraam, prin credinţă (vezi Rom 4:1-12). Dacă de la Adam până la Moise oamenii puteau fi declaraţi neprihăniţi datorită credinţei lor, aceasta înseamnă că puteau fi iertaţi de orice greşeală, inclusiv de păcatul implicat de divorţ. Astfel, în timp ce începem să investigăm subiectul divorţului şi al recăsătoririi, mă întreb: Oamenii care s-au făcut vinovaţi de păcatul divorţului înainte de Legea Mozaică şi care au fost iertaţi de Dumnezeu, erau convinşi de conştiinţa lor (de vreme ce nu exista nici o lege scrisă) că ar păcătui dacă s-ar recăsători? Las această întrebare fără răspuns.

Cum rămâne cu victimele divorţului care nu s-au făcut vinovate de păcat, cele de care s-a divorţat fără să aibă vreo vină, ci doar soţi egoişti? Le interzicea conştiinţa să se recăsătorească? Mi se pare puţin probabil. Dacă un bărbat îşi abandonează soţia pentru o altă femei, ce-ar putea-o determina pe ea să creadă că nu mai are nici un drept să se recăsătorească? A trecut prin divorţ fără să aibă vreo vină personală.

Legea lui Moise

Numai când ajungem la cea de a treia carte din Biblie este menţionat în mod specific subiectul divorţului şi al recăsătoririi. Legea lui Moise le interzicea preoţilor să se însoare cu o femeie divorţată:

Să nu-şi ia de nevastă o curvă sau o spurcată, nici o femeie lăsată de bărbatul ei, căci ei sunt sfinţi pentru Dumnezeul lor (Lev. 21:7).

Niciunde în Legea lui Moise nu se găseşte o asemenea interdicţie adresată bărbaţilor din Israel în general. Mai mult, versetul citat implică faptul (1) că existau femei divorţate şi recăsătorite şi (2) că nu era greşit ca evreii care nu erau preoţi să se căsătorească cu femei care mai fuseseră măritate. Legea citată mai sus se aplica doar preoţilor şi femeilor divorţate care s-ar fi putut căsători cu preoţi. Conform Legii lui Moise nu era nimic greşit ca o femeie divorţată să se recăsătorească, atâta vreme cât nu se căsătorea cu un preot. Nu era nimic greşit nici ca oricare alt bărbat, mai puţin preoţii, să ia de soţie o femeie divorţată.

Marelui preot (poate pentru că Îl simboliza pe Hristos) i se cerea să trăiască conform unor standarde şi mai înalte decât preoţii obişnuiţi. Acestuia nu i se permitea să se căsătorească nici măcar cu o văduvă. Câteva versete mai jos citim:

Să nu ia nici o văduvă, nici o femeie despărţită de bărbat, nici o femeie spurcată sau curvă; ci femeia pe care o va lua de nevastă din poporul său, să fie fecioară (Lev. 21:14).

Dovedeşte acest verset că era un păcat ca vreuna dintre sau toate văduvele din Israel să se recăsătorească sau că era păcat ca vreunul sau toţi bărbaţii lui Israel să se căsătorească cu femei văduve? Nu, cu siguranţă nu. De fapt acest verset mai implică foarte clar că nu ar fi păcat dacă o văduvă s-ar căsători cu un bărbat, atâta vreme cât acesta nu era mare preot şi implică, de asemenea, categoric că oricărui bărbat în afară de marele preot îi era permis să se căsătorească cu o văduvă. Alte pasaje biblice afirmă dreptul legitim al văduvelor de a se recăsători (vezi Rom, 7:2-3; 1 Tim. 5:14).

Acest verset, alături de cel anterior (Lev. 21:7), implică, de asemenea, că nu era deloc greşit ca un bărbat evreu (mai puţin preotul sau marele preot) să se căsătorească cu o femeie divorţată sau chiar cu o femeie care nu mai era virgină, „spurcată sau curvă“. Implică, de asemenea, că, sub Legea lui Moise, nu era greşit ca o femeie divorţată să se recăsătorească, iar o femeie „spurcată sau curvă“ să se căsătorească, atâta vreme cât nu se căsătorea cu un preot. Dumnezeu, plin de îndurare, le-a mai dat o şansă atât curvarilor, cât şi celor divorţaţi, deşi El Se opune în mod clar şi curviei şi divorţului.

O a doua interdicţie specifică împotriva recăsătoririi

Cât de multe „şanse noi“ le-a dat Dumnezeu femeilor divorţate? Ar trebui să concluzionăm că Dumnezeu le-a dat încă o şansă sub Legea lui Moise, îngăduind doar o recăsătorire? Aceasta ar fi o concluzie greşită. Mai târziu în Legea lui Moise citim:

Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de nevastă, după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău (Deut. 24:1-4).

Observă că în acest verset singura prohibiţie împotriva unei femei divorţată de două ori (sau o femeie divorţată o dată şi rămasă văduvă din a doua căsătorie) este aceea de a se recăsători cu primul ei soţ. Nu se menţioaneză nimic despre vina ei de a se căsători a doua oară şi, divorţată şi a doua oară (sau rămasă văduvă), ei i se interzice doar să se reîntoarcă la primul ei soţ. Implicaţia clară este aceea că este liberă să se recăsătorească cu orice alt bărbat (care este dispus să o ia). Dacă ar fi fost păcat ca ea să se recăsătorească cu altcineva, atunci nu ar mai fi fost nevoie ca Dumnezeu să dea acest gen specific de indicaţii. Tot ce ar fi avut de spus ar fi fost: „oamenilor divorţaţi le este interzis să se căsătorească“.

Mai mult, dacă Dumnezeu i-a permis acestei femei să se căsătorească şi a doua oară, atunci nu putea fi acuzat de păcat nici bărbatul care s-a căsătorit cu ea după ce aceasta divorţase. Şi dacă i s-a permis să se căsătorească şi a treia oară, atunci bărbatul care se căsătorea cu ea după ce divorţase de două ori nu păcătuia (decât dacă fusese primul ei soţ). Deci, Dumnezeu, care ura divorţul, iubea oamenii divorţaţi şi le oferea plin de îndurare o nouă şansă.

Rezumat

Aş dori să rezum ceea ce am discutat până acum: Deşi Dumnezeu a declarat că ura divorţul, nu a dat nici o indicaţie înainte sau după Vechiul Legământ prin care recăsătorirea să fie considerată păcat, cu aceste două excepţii: (1) femeia care divorţase de două ori sau divorţase o dată şi rămăsese văduvă din a doua cănicie şi care se recăsătorea cu primul ei soţ şi (2) cazul în care o femeie divorţată se căsătorea cu un preot. Mai mult, Dumnezeu nu a dat nici o instrucţiune referitoare la faptul că ar fi un păcat să te căsătoreşti cu o persoană divorţată, decât în privinţa preoţilor.

Aceste afirmaţii par să contrazică ceea ce a spus Isus despre oamenii divorţaţi care se recăsătoreau şi despre cei care se căsătoreau cu persoane divorţate. Isus a spus că astfel de oameni comit adulter (vezi Mat. 5:32). Deci fie îi interpretăm greşit pe Isus sau pe Moise, fie Dumnezeu a schimbat legea. Temerea mea este că s-ar putea să interpretăm greşit învăţătura dată de Isus, deoarece ar fi ciudat ca Dumnezeu să declare brusc drept imoral ceva ce fusese acceptat din punct de vedere moral timp de sute de ani sub legea pe care El o dăduse Israelului.

Înainte de a începe să dezbatem mai pe larg această contradicţie aparentă, permite-mi să mai subliniez faptul că permisiunea recăsătoririi sub Vechiul Legământ nu prevedea motivele de divorţ sau gradul de vină care apare în cazul divorţului. Dumnezeu nu a spus niciodată că anumiţi oameni divorţaţi erau descalificaţi de la a se mai recăsători deoarece divoţul lor nu avea motive legitime. El nu a spus niciodată că anumiţi oameni erau îndreptăţiţi în mod unic să se recăsătorească datorită legitimităţii divorţului. Totuşi, astfel de raţionamente sunt de multe ori susţinute de lucrători creştini pe baza unei singure mărturii. De exemplu, o femeie divorţată încearcă să îşi convingă pastorul că merită să i se permită să se recăsătorească deoarece ea doar a fost victima divorţului. Primul ei soţ divorţase de ea – nu ea de el. Însă dacă acelui pastor i s-ar da posibilitatea de a asculta şi mărturia fostului ei soţ, s-ar putea să devină într-un fel empatic faţă de acesta. Poate că şi ea era o scorpie şi avea partea ei de vină.

Cunosc un cuplu care încercau să se provoace unul pe celălalt să divorţeze, astfel încât să se sustragă vinei de a fi intentat procesul de divorţ. Ambii doreau să poate spune după divorţ că nu el/ea fusese cel/cea care intentase divorţul, pentru a putea avea dreptul de a se căsători şi a doua oară. Poate că reuşim să prostim oamenii, dar pe Dumnezeu nu-L putem prosti. De exemplu, în ce măsură laudă El o femeie care, în neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să aibă relaţii sexuale cu soţul ei şi apoi divorţează de el deoarece i-a fost necredincios? Nu este şi ea cel puţin în parte responsabilă de divorţ?

Cazul femeii divorţate de două ori despre care tocmai am citit în Deuteronom 24 nu spune nimic despre legitimitatea celor două divorţuri. Primul ei soţ a descoperit ceva „ruşinos“ în ea. Dacă acea „ruşine“ a fost adulter, ar fi fost demnă de moarte, conform Legii lui Moise care prescria ca cei care comit adulter să fie ucişi cu piatra (vezi Lev. 20:10). Deci, dacă adulterul este singurul motiv legitim pentru divorţ, poate că primul soţ nu a avut un motiv bun să divorţeze de ea. Pe de altă parte, poate că a comis adulter, iar el, fiind un bărbat neprihănit ca Iosif al Mariei, „şi-a pus în gând să o lase pe ascuns“ (Mat. 1:19). Există multe scenarii posibile.

 

Cel de al doilea soţ se spune doar că „a început să o urască“. Încă o dată, nu ştim cine era de vină sau dacă împărţeau vina. Dar nu contează. Harul lui Dumnezeu era asupra ei şi putea să se căsătorească cu oricine ar fi dorit să îşi lege viaţa de o femie divorţată de două ori, cu excepţia primului soţ.

Obiecţie

„Dar dacă oamenilor li se spune că este legal să se recăsătorească după ce au divorţat din diverse motive, vor fi încurajaţi să divorţeze fără motive legitime“, se spune adesea. Presupun că s-ar putea să aibă dreptate în anumite cazuri oameni religioşi care nu încearcă să fie într-adevăr pe placul lui Dumnezeu. Dar a încerca să împiedici oamenii care nu sunt supuşi lui Dumnezeu să păcătuiască este un exerciţiu inutil şi irealist. Totuşi, cei care sunt cu adevărat supuşi lui Dumnezeu în inimile lor nu caută modalităţi de a păcătui. Ei încearcă să fie pe placul lui Dumnezeu şi aceste tipologii de oameni au de obicei căsnicii foarte stabile. Mai mult, se pare că Dumnezeu nu era prea îngijorat de oamenii de sub Vechiul Legământ care divorţau din motive ilegitime datorită unei legii liberale a recăsătoririi, deoarece El dăduse Israelului o lege liberală de recăsătorire.

Ar trebui să evităm să le spunem oamenilor că Dumnezeu este dispus să le ierte orice păcat, de teamă să nu fie încurajaţi să păcătuiască datorită conştientizării că există şansa iertării? Dacă este aşa, va trebui să ne oprim să predicăm Evanghelia. Din nou spun, totul se reduce la inima oamenilor. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu doresc să asculte de El. Ştiu foarte bine că iertarea lui Dumnezeu ar fi valabilă şi pentru mine dacă aş cere-o, indiferent de păcatul comis. Dar acest lucru nu mă motivează de loc să păcătuiesc, deoarece Îl iubesc pe Dumnezeu şi am fost născut din nou. Am fost transformat prin harul Său. Vreau să Îi fiu pe plac.

Dumnezeu ştie că nu este nevoie să adăugăm o altă consecinţă negativă la multele consecinţe negative inevitabile ale divorţuli, în speranţa de a-i motiva pe oameni să rămână căsătoriţi. A le spune oamenilor cu căsnicii problematice că ar fi mai bine să nu divorţeze deoarece nu le va fi niciodată permis să se recăsătorească reprezintă o motivaţie foarte nesemnificativă ca să îi ţină pe oameni împreună. Chiar dacă te cred, perspectiva unei vieţi de singurătate în schimbul unei vieţi de mizerii maritale continue sună a Rai pentru persoanele cu o căsănicie mizerabilă.

Pavel despre recăsătorire

Înainte de a examina problema armonizării cuvintelor lui Isus despre recăsătorire cu cele ale lui Moise, avem nevoie să ştim că există un alt autor biblic care este în armonie cu Moise – Pavel apostolul. Pavel a scris foarte clar că recăsătorirea pentru cei care au divorţat nu este un păcat, ceea ce spunea şi legea lui Moise:

Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată dar ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? (Traducere Literală Nouă: „Eşti dezlegat de soţie?“, n. t.) Nu căuta nevastă. Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ (1 Cor. 7:25-28: subliniere personală).

 

Nu este nici o îndoială că Pavel se adresa oamenilor divorţaţi din acest pasaj. I-a sfătuit pe cei căsătoriţi, pe cei necăsătoriţi şi pe cei divorţaţi să rămână la statulul respectiv datorită persecuţiilor pe care le sufereau creştinii în perioada aceea. Totuşi, Pavel a scris foarte clar că cei divorţaţi şi fecioarele nu păcătuiau dacă se căsătoreau.

Observă că Pavel nu a considerat că recăsătorirea este ilegală în cazul persoanelor divorţate. Nu a spus că recăsătorirea era permisă doar dacă persoanele divorţate nu aveau nici o vină în divorţul respectiv. (Şi cine este calificat să judece un asemenea lucru în afară doar de Dumnezeu?) Nu a spus că recăsătorirea era permisă doar celor care divorţaseră înainte de a fi mântuiţi. Nu, doar a afirmat că recăsătorirea nu este un păcat pentru persoanele divorţate.

 

Era Pavel îngăduitor cu divorţul?

Dacă Pavel a susţinut o politică plină de har faţă de recăsătorire, înseamnă că a fost îngăduitor şi faţă de divorţ? Nu, Pavel s-a opus în mod categoric divorţului în general. Mai devreme, în acelaşi capitol din această primă scrisoare către corinteni, stabilise o lege referitoare la divorţ care se armonizează cu ura lui Dumnezeu faţă de divorţ:

Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta. Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei. Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi. Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta? Încolo, fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul, şi în care l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate Bisericile (1 Cor. 7:10-17)

Observă că Pavel s-a adresat în primul rând credincioşilor care erau căsătoriţi cu credincioşi. Ei nu ar trebui să divorţeze, desigur, şi Pavel afirmă că aceasta nu este porunca lui, ci a lui Dumnezeu. Această învăţătură este în conformitate cu pasajele biblice analizate până acum.

De aici încolo devine interesant. Pavel era în mod evident suficient de realist să înţeleagă că şi credincioşii s-ar putea să divorţeze în cazuri rare. Dacă se întâmplă acest lucru, Pavel a spus că persoana care divorţa trebuia să rămână necăsătorită sau să se împace cu primul/prima soţ/soţie. (Deşi Pavel dă aceste instrucţiuni specifice femeilor, presupun că aceeaşi regulă se aplică şi bărbaţilor.)

Din nou, ceea ce scrie Pavel nu ne surprinde. În primul rând, a precizat porunca lui Dumnezeu referitoare la divorţ, dar a fost suficient de inteligent pentru a şti că legea lui Dumnezeu s-ar putea să nu fie întotdeauna respectată. De aceea, a continuat să dea instrucţiuni mai precise pentru cazul în care va apărea păcatul divorţului între doi credincioşi. Persoana care divorţa trebuia să rămână nemăritată sau să se împace cu primul(a) soţ/soţie. Acesta era cu siguranţă cel mai bun lucru în cazul divorţului între credincioşi. Atâta vreme cât rămâneau amândoi necăsătoriţi, exista speranţa reîmpăcării ceea ce era foarte bine. (Şi evident, dacă ar fi comis un păcat de neiertat prin divorţ, ar fi rămas puţine motive pentru care Pavel să le spună să rămână necăsătorit şi sau să se împace.)

Crezi că era Pavel suficient de inteligent încât să ştie că a doua directivă pentru credincioşii divorţaţi ar fi putut fi uneori încălcată? Eu cred că da. Poate că nu a mai dat şi alte indicaţii credincioşilor divorţaţi deoarece se aştepta ca adevăraţii credincioşi să îi urmeze prima intrucţiune de a nu divorţa şi astfel numai în cazuri extreme să fie nevoie de cea de a doua. Desigur că adevăraţii urmaşi ai lui Hristos, dacă aveau probleme maritale, ar fi făcut tot ce ar fi putut pentru a-şi salva căsnicia. De asemenea, un credincios care, după ce a făcut tot posibilul să-şi salveze căsnicia, a considerat că nu are altă alternativă decât să divorţeze, cu siguranţă că, simţindu-se ruşinată şi dorind să Îl onoreze pe Dumnezeu, nu s-ar mai gândi să se recăsătorească şi ar fi sperat la împăcare. Mie mi se pare că problema reală în Biserica modernă referitoare la divorţ este aceea că există un procentaj foarte mare de creştini falşi, de persoane care nu au crezut niciodată în Domnul Isus şi deci nu s-au supus Lui.

Din cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 7 este destul de clar că Dumnezeu are aşteptări mai mari de la credincioşi, oameni în care locuieşte Duhul Sfânt, decât de la necreştini. După cum am citit, Pavel a scris că un credinicos nu ar trebui să divorţeze de partenerul necreştin atâta vreme cât acesta este dispus să rămână căsătoriţi. O dată în plus, această indicaţie nu ne surprinde, întrucât este în perfect acord cu ceea ce am citit în Scriptură despre acest subiect. Dumnezeu este împotriva divorţului. Totuşi, Pavel continuă şi spune că dacă necredinciosul doreşte să divorţeze, credinciosul trebuie să consimtă. Pavel ştie că un necreştin nu este supus lui Dumnezeu şi deci nu se aşteaptă ca acesta să acţioneze ca un credincios. Aş mai adăuga faptul că atunci când un necreştin consimte să trăiască cu un creştin, aceasta este o dovadă că fie necreştinul este potenţial deschis Evangheliei, fie credinciosul este irelevant sau fals.

În aceste condiţii, cine ar putea spune că un creştin de care a divorţat partenerul necreştin nu are dreptul să se recăsătorească? Pavel nu a spus niciodată aşa ceva, cum a făcut în cazul celor doi credincioşi care au divorţat. Trebuie să ne întrebăm de ce s-ar opune Dumnezeu recăsătoririi unui credincios de care a divorţat partenerul necredincios. Care ar fi scopul unei asemenea opuneri? Totuşi, o asemenea permisiune se află în contradicţie aparentă cu ceea ce a spus Isus despre recăsătorire: „cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:32). Acest lucru mă determină din nou să cred că am interpretat greşit mesajul pe care dorea Isus să-l comunice.

 

Problema

Isus, Moise şi Pavel au fost în mod categoric de acord că divorţul este o dovadă a păcatului uneia dintre părţi sau al ambelor. Toţi trei se pronunţă constant contra divorţului în general. Dar iată care este problema noastră: „Cum putem împăca ceea ce au spus Moise şi Pavel despre recăsătorire cu ceea ce a spus Isus?“ În mod normal ar trebui să ne aşteptăm ca aceştia să fie de comun acord, de vreme ce toţi au fost inspiraţi de Dumnezeu să facă aceste afirmaţii.

Să analizăm ce a spus mai precis Isus şi să vedem cui Se adresa. În Evanghelia după Matei Îl găsim de două ori pe Isus abordând subiectul divorţului şi al recăsătoririi, o dată în timpul Predicii de pe Munte şi altă dată când a fost întrebat de farisei. Să începem cu conversaţia pe care a avut-o Isus cu fariseii:

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup»? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.“ „Pentru ce dar“, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?“ Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 19:3-9).

Pe parcursul acestei conversaţii cu Isus, fariseii au făcut referire la o porţiune din Legea Mozaică pe care am menţionat-o anterior, Deuteronom 24:1-4. Acolo se afla scris: „Când cineva îsi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui” (Deut. 24:1; subliniere personală).

În vremea lui Isus, existau două filosofii de gândire cu privire la ce anume putea fi considerat „ruşinos“. Douăzeci şi patru de ani mai devreme, un rabin pe nume Hillel a scris că ruşinea reprezenta o diferenţă ireconciliabilă. În perioada în care Isus dezbătea acest subiect cu fariseii, interpretarea „Hillel“ devenise încă şi mai liberală, permiţând divorţul din „orice pricină“, după cum preciza întrebarea fariseilor adresată lui Isus. Un bărbat putea divorţa de soţie dacă aceasta îi ardea mâncarea, dacă punea prea multă sare, dacă se rotea în public şi i se vedeau genunchii, dacă vorbea cu un alt bărbat, dacă spunea un cuvânt neprietenos despre soacra ei sau dacă era infertilă. Putea divorţa de soţia lui chiar şi dacă vedea pe cineva mai atrăgătoare, soţia lui devenind astfel o „ruşine“.

Un alt rabin faimos pe nume Shammai care a trăit înaintea lui Hillel, a învăţat că „ruşinea“ era doar ceva imoral, precum adulterul. După cum poţi bănui, printre fariseii din vremea lui Isus interpretarea liberală a lui Hillel era mult mai populară decât cea a lui Shammai. Fariseii trăiau şi învăţau pe alţii că divorţul era legal din orice pricină aşa că rata divorţului era mare. În modul lor tipic, fariseii accentuau importanţa de a da soţiei un certificat de divorţ la despărţire, pentru a nu „încălca Legea lui Moise“.

Nu uita că Isus Se adresa fariseilor

Având în minte acest context, putem înţelege mai bine cu ce anume nu era Isus de acord. Înaintea Lui se afla un grup de învăţători religioşi ipocriţi dintre care majoritatea, dacă nu chiar toţi, divorţaseră o dată sau de mai multe ori şi cel mai probabil deoarece găsiseră alte partenere mai atrăgătoare. (Nu cred că este o coincidenţă faptul că afirmaţiile despre divorţ făcute în Predica de pe Munte preced avertismentele împotriva poftei firii, numind-o o altă formă de adulter.) Totuşi, ei se autojustificau susţinând că păstraseră Legea lui Moise.

Întrebarea în sine dovedeşte prejudecăţile lor. Ei credeau în mod evident că un bărbat putea divorţa de soţia lui absolut din orice cauză. Isus i-a confruntat cu propria lor înţelegere deficientă a intenţiilor lui Dumnezeu referitoare la căsnicie, făcând apel la cuvintele lui Moise din Genesa 2 despre căsătorie. Dumnezeu nu intenţionase nici un fel de divorţ, cu atât mai puţin divorţul „din orice pricină“ şi totuşi liderii lui Israel divorţau de soţiile lor la fel cum se despart adolescenţii cu relaţii „serioase“!

 

Presupun că fariseii cunoşteau deja poziţia lui Isus faţă de divorţ, având în vedere că o precizase anterior în public, astfel că erau pregătiţi pentru combatere: „«Pentru ce dar», I-au zis ei, «a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?»“ (Mat. 19:7).

Această întrebare relevă încă o dată preconcepţiile lor. Este formulată în aşa fel încât să pară că Moise le poruncea bărbaţilor să divorţeze de soţiile lor dacă descopereau ceva „ruşinos“ şi că le cerea să o facă în mod adecvat, printr-un certificat de despărţire. Însă după cum am citit în Deuteronom 24:1-4, Moise nu spunea în nici un caz aşa ceva. El doar reglementa statutul femeii care se recăsătorea a treia oară, interzicându-i să se recăsătorească cu primul ei soţ.

De vreme ce Moise a menţionat divorţul, trebuie să fi existat anumite motive care să îl permită. Observă însă că verbul folosit de Isus în răspunsul dat, îngăduit, contrastează cu verbul folosit de farisei a poruncit. Motivul pentru care Moise a îngăduit divorţul a fost datorită inimii împietrite a evreilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a îngăduit divorţul ca o concesie plină de îndurare faţă de păcătoşi. El ştia că oamenii vor fi necredincioşi faţă de partenerii lor. Ştia că va exista imoralitate. Ştia că inimile oamenilor vor fi frânte. Deci a îngăduit divorţul. Nu aşa plănuise El lucrurile, dar păcatul a făcut necesară această îngăduinţă.

 

Apoi, Isus le-a spus fariseilor legea lui Dumnezeu, poate chiar definind ce vroia Moise să spună prin „ruşine“: „oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie [sau imoralitate, conform versiunii din limba engleză – n. t.] şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte“ (Mat. 19:9; subliniere personală). În ochii lui Dumnezeu imoralitatea este singurul motiv valid pentru care un bărbat să divorţeze de soţia sa şi pot înţelege şi de ce. Cum şi-ar putea un om jigni mai mult soţul/soţia decât în acest fel? Când cineva comite adulter sau are o legătură extraconjugală, el/ea transmite un mesaj brutal. Cu siguranţă că Isus nu S-a referit doar la actul sexual atunci când a folosit cuvântul „curvie (sau imoralitate)“. Desigur că sărutarea cu pasiune sau atingerea unei persoane căsătorite ar fi o jignire imorală, ca de altfel şi practica de a te uita la imagini pornografice şi alte perversiuni sexuale. Nu uita că în Predica de pe Munte Isus a echivalat pofta firii cu adulterul.

 

Să nu uităm cui Se adresa Isus – fariseilor care divorţau de soţiile lor din orice pricină şi se recăsătoreau repede, dar care, Doamne fereşte, nu comiseseră niciodată adulter, ca să nu încalce a şaptea poruncă. Isus le spunea acestora că se înşelau singuri. Ceea ce făceau ei nu era diferit de adulter şi este destul de logic. Orice om sincer înţelege că un bărbat care divorţează de soţie pentru a se putea căsători cu altă femeie comite adulter, chiar dacă mascat de o oarecare legalitate.

Soluţia

Aceasta este cheia armoniei dintre afirmaţiile lui Isus, ale lui Moise şi ale lui Pavel. Isus doar expunea ipocrizia fariseilor. Nu stabilea legi care să interzică recăsătoria. Dacă aceasta era intenţia, atunci îi contrazicea pe Moise şi pe Pavel şi crea confuzie totală în mintea a milioane de oameni divorţaţi sau recăsătoriţi. Dacă Isus decreta o nouă lege pentru recăsătorire, atunci ce ar trebui să le spunem celor care au divorţat şi s-au recăsătorit înainte de a cunoaşte această lege? Ar trebui să le spunem că trăiesc în adulter, că Biblia avertizează că nici o persoană adulteră nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:9-10) şi să îi îndemnăm să divorţeze din nou? Dar nu urăşte Dumnezeu divorţul?

Ar trebui să le spunem să înceteze relaţia sexuală cu soţul/soţia până când fostul(a) soţ(ei) va muri pentru a evita să comită în mod regulat adulter? Dar oare nu le interzice Pavel cuplurilor căsătorite să nu îşi refuze reciproc relaţia sexuală? O asemenea recomandare nu ar conduce oare la ispitiri sexuale şi la încolţirea dorinţei ca fostul(a) soţ(ie) să moară?

Ar trebui să sfătuim astfel de oameni să divorţeze de actualul(a) şi să se recăsătorească cu fostul(a) soţ(ie) (aşa cum pledează unii), ceea ce a fost de altfel interzis de Legea Mozaică din Deuteronom 24:1-4? Cum rămâne cu oamenii divorţaţi care nu s-au recăsătorit? Dacă le este permis să se căsătoarească numai în cazul în care fostul(a) soţ(ie) a comis un act imoral, cine îşi va asuma responsabilitatea de a stabili dacă s-a comis sau nu un astfel de act? Li se va cere anumitor oameni să aducă dovezi că fostul(a) soţ(ie) s-a făcut vinovat(ă) doar de pofta firii, în timp ce alţii vor trebui să aducă martori pentru a dovedi existenţa relaţiilor extraconjugale pentru a se putea recăsători?

Aşa cum am întrebat şi mai devreme, ce facem în cazurile în care fostul(a) soţ(ie) a comis adulter datorită faptului că a fost căsătorit cu o persoană care îi refuza relaţia sexuală? Este corect ca persoanei care a refuzat să aibă relaţii sexuale cu partenerul să i se permită să se recăsătorească, în timp ce persoanei care a comis adulterul să nu îi fie permis acest lucru?

Cum rămâne cu cei care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie? Nu constituie aceste relaţii un act de necredincioşie faţă de viitorul/viitoarea soţ(ie)? Oare păcatul acestei persoane nu este echivalentul adulterului dacă aceştia doi ar fi fost căsătoriţi la momentul respectiv? Şi atunci de ce i se permite să se căsătorească? Cum rămâne cu cei care trăiesc în concubinaj şi care apoi „se despart“. De ce li se permite să se căsătorească cu altcineva, după ce s-au despărţit? Doar pentru că nu au fost căsătoriţi oficial? Care este diferenţa dintre ei şi cei care au divorţat şi s-au recăsătorit?

Cum se aplică în cazul creştinului afirmaţiile „cele vechi trec“ şi „toate lucrurile devin noi“ (2 Cor. 5:17)? Implică aceste afirmaţii orice fel de păcat cu excepţia păcatului divorţului ilegitim?

Toate aceste întrebări şi multe altele[1] care s-ar putea pune sunt motive puternice care ne determină să credem că Isus nu a stabilit o lege nouă în ceea ce priveşte căsătoria. Cu siguranţă că Isus a fost suficient de inteligent încât să conştientizeze ramificaţiile noii Sale legi despre recăsătorire dacă asta intenţiona. Acest lucru în sine este suficient pentru a ne spune că doar expunea ipocrizia fariseilor –bărbaţi pofticioşi, religioşi şi ipocriţi, care divorţau de soţiile lor „din orice pricină“ şi se recăsătoreau.

Cu siguranţă că motivul pentru care Isus le-a spus că săvârşeau „adulter“ (şi nu doar că făceau ceva greşit) este acela că dorea ca ei să vadă că divorţul din orice pricină şi recăsătorirea nu difereau deloc de adulter, ceea ce ei susţineau că nu făcuseră niciodată. Am putea totuşi concluziona că singurul lucru de care era îngrijorat Isus era legat de aspectul sexual al recăsătoririi şi că ar fi aprobat recăsătorirea atâta vreme cât exista abstinenţa sexuală? Bineînţeles ca nu. Să nu înţelegem ceva care nu a fost sugerat.

O comparaţie meditativă

Să ne imaginăm doi bărbaţi. Unul dintre ei este un bărbat căsătorit, religios, care afirmă că Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi care începe să dorească femeia mai tânără de vis-a-vis. În curând, divorţează de soţie şi apoi se căsătoreşte cu această fată a visurilor sale.

Celălalt bărbat nu este religios. Nu a auzit niciodată de Evanghelie şi trăieşte o viaţă de păcat, care în final îl va costa căsnicia. Câţiva ani mai târziu, ca bărbat neînsurat, aude Evanghelia, se pocăieşte şi începe să Îl urmeze pe Hristos din toată inima lui. Trei ani mai târziu se îndrăgosteşte de o femeie creştină dedicată pe care a cunoscut-o în biserică. Amândoi Îl caută în mod conştiincios pe Domnul şi sfaturile altora, iar în final decid să se căsătorească. Se căsătoresc, slujindu-L pe Domnul şi unul pe altul până la moarte.

Acum, să presupunem că ambii bărbaţi au greşit prin faptul că s-au recăsătorit. Care dintre cei doi bărbaţi a păcătuit mai mult? Fireşte că primul. Acesta este un preacurvar.

Dar cel de-al doilea bărbat? Pare să fi păcătuit? Putem spune că nu se deosebeşte de un preacurvar, aşa cum am afirmat despre primul? Nu cred. Ar trebui să îi spunem ce afirmă Isus despre divorţ şi recăsătorire, informându-l că acum trăieşte cu o femeie cu care Dumnezeu nu a fost de acord, deoarece în ochii Lui el este încă legat de prima soţie? Ar trebui să îi spunem că trăieşte în adulter?

Răspunsul este evident. Adulterul este comis de către oameni căsătoriţi care pun ochii pe altcineva decât soţ/soţie. Deci divorţul datorită găsirii unui(ei) alt(e) partener(e) mai atrăgător(oare) este tot adulter. Însă o personă necăsătorită nu poate comite adulter de vreme ce nu are cui să fie necredinciosă. Odată înţeles contextul biblic şi istoric al afirmaţiilor lui Isus, nu ne vom mai grăbi să tragem concluzii pripite care să contrazică restul Bibliei.

 

Ca urmare a răspunsului lui Isus la întrebarea fariseilor, ucenicii au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare“(Mat. 19:10) Nu uita că au crescut sub influenţa şi învăţătura fariseilor, într-o cultură puternic influenţată de aceştia. Ei nu consideraseră niciodată că o relaţie de căsătorie trebuie să fie permanentă. De fapt, până câteva minute înainte, probabil şi ei consideraseră că este legal să divorţeze de soţie din orice pricină. Aşa că au tras repede concluzia că s-ar putea să fie mai bine să evite căsătoria şi să nu rişte să comită adulter sau să divorţeze.

„Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească“ (Mat. 9:11-12).

Cu alte cuvinte, înclinaţiile sexuale şi abilitate de autocontrol este mai degrabă un factor de decizie. Chiar şi Pavel a scris: „este mai bine să se căsătorească decât să ardă“ (1 Cor. 7:9). Cei care se nasc fameni sau care sunt făcuţi fameni de alţi oameni (păzitorii unui harem erau castraţi de stăpân) nu au nici o dorinţă sexuală. Cei care „s-au făcut singuri famemni pentru Împărăţia cerurilor“ ar fi aceia care au fost înzestraţi în mod specific cu o stăpânire de sine extraordinară, motiv pentru care „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat“ (Mat. 19:11).

Predica de pe Munte

Ar trebui să ne aducem mereu aminte că norodul căruia i S-a adresat Isus în timpul Predicii de pe Munte au fost, de asemenea, format din oameni care trăiseră o viaţă întreagă sub influenţa fariseilor, conducătorii şi învăţătorii Israelului. După cum am mai spus în studiul anterior al Predicii de pe Munte, este evident că multe din afirmaţiile făcute de Isus nu au fost altceva decât rectificări ale învăţăturii false dată de farisei. Isus chiar a spus mulţimii că nu vor ajunge în cer dacă neprihănirea lor nu o depăşeşte pe cea a cărturarilor şi fariseilor (vezi Mat. 5:20), un alt mod de a declara că fariseii şi cărturarii vor ajunge în Iad. La sfârşitul predicii, mulţimile erau în parte uimite deoarece Isus îi învăţa altfel, „nu cum îi învăţau cărturarii lor“ (Mat. 7:29).

Mai devreme în predica Sa, Isus demascase ipocrizia celor care pretindeau că nu comiseseră niciodată adulter, dar care pofteau în inima lor sau care divorţaseră şi se recăsătoriseră. El a extins sensul adulterului dincolo de actul fizic dintre două persoane căsătorite cu alţi parteneri. Ceea ce a spus ar fi fost clar pentru orice persoană sinceră care s-ar fi gândit puţin la acest aspect. Amintiţi-vă că, pâna la predica lui Isus, majoritatea oamenilor din mulţime consideraseră că era legal să divorţezi „din orice pricină”. Isus a dorit ca ucenicii Săi şi toţi ceilalţi să ştie că intenţia lui Dumnezeu a avut încă de la început un standard mult mai înalt.

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.» Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:27-32).

După cum am menţionat mai devreme, observă mai întâi faptul că cuvintele lui Isus despre divorţ şi recăsătorire nu numai că urmau imediat după cuvintele despre pofta firii, legându-le astfel, dar le şi echivala pe ambele, legându-le încă şi mai mult. Observăm dar firul ce leagă această parte a Scripturii. Isus îi ajuta pe ucenici să înţeleagă ce implica de fapt respectarea celor şapte porunci – să nu pofteşti şi să nu divorţezi cu scopul de a te recăsători.

Toţi cei din publicul evreu auziseră cele şapte porunci citite în sinagogă (nici unul nu avea Biblie personală), auziseră şi expunerea dar observaseră şi aplicarea acesteia în vieţile învăţătorilor, cărturarilor şi fariseilor. Următorul lucru pe care l-a zis Isus a fost: „dar Eu vă spun“, însă nu era pe cale să adauge o nouă lege. Urma doar să reveleze intenţia originară a lui Dumnezeu.

În primul rând, pofta era clar interzisă prin cele zece porunci şi, chiar şi fără acestea, oricine s-ar fi gândit la acest lucru ar fi conştientizat că era greşit să pofteşti ceea ce Dumnezeu condamna.

În al doilea rând, încă din primele capitole ale Genesei, Dumnezeu a stabilit foarte clar că mariajul trebuia să fie un angajament pe viaţă. Mai mult, oricine s-ar fi gândit la acest lucru, ar fi ajuns la concluzia că divorţul şi recăsătorirea erau mai mult un adulter, mai ales când divorţul avea la bază intenţia de a se recăsători.

 

Este evident în aceasta predică că Isus nu a făcut decât să îi ajute pe oameni să vadă adevărul despre poftă şi adevărul despre divorţ din orice pricină şi rescăsătorire. El nu dădea o lege nouă despre recăsătorire, lege care să nu fi fost încă scrisă „în cărţi“.

Este foarte interesant că puţini din biserică au luat în serios cuvintele lui Isus de a-şi scoate ochiul sau a-şi tăia mâna în mod literal, deoarece asemenea idei ar contrazice restul Scripturii, întrucât ele au în mod evident scopul categoric de a evita ispitele sexuale. Totuşi, foarte mulţi oameni din biserică încearcă să interpreteze literal cuvintele lui Isus despre adulterul comis de persoanele recăsătorite, chiar şi atunci când o asemenea interpretare literală contrazice o bună parte din restul Scripturii. Scopul lui Isus a fost acela de a-i aduce pe ascultători la adevăr, în speranţa că vor fi mai puţine divorţuri. Dacă urmaşii Săi ar pune la inimă ceea ce a spus El despre poftă, nu ar exista nici un fel de imoralitate printre ei. Dacă nu ar exista imoralitate, nu ar fi motive legale pentru divorţ şi nu ar mai fi nici divorţuri, aşa cum a şi intenţionat Dumnezeu de la început.

Cum îşi poate un bărbat impinge soţia spre adulter

Remarcă că Isus a spus: „orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească“. Acest lucru ne determină să credem o dată în plus că nu dădea o lege nouă referitoare la recăsătorire, ci doar le revela adevărul despre păcatul bărbatului care divorţează de soţia sa fără un motiv întemeiat. Acesta „îi dă prilej să preacurvească“. Unii spun că din acest motiv Isus îi interzicea femeii să se recăsătorească, deoarece pentru El acest lucru era adulter. Însă este absurd. Accentul este pe păcatul bărbatului care divorţează. Datorită a ceea ce face el, soţia lui nu va avea altă alternativă decât aceea de a se recăsători, ceea ce din partea ei nu reprezntă un păcat, întrucât ea este doar victima egoismului soţului ei. Totuşi, deoarece bărbatul nu i-a lăsat soţiei altă soluţie decât aceea de a se recăsători, în ochii lui Dumnezeu este ca şi când acesta ar fi împins-o în patul unui alt bărbat. Deci, cel care considera că nu a comis adulter se face vinovat de dublu adulter: al lui şi al soţiei lui.

Isus nu ar fi putut spune că Dumnezeu o consideră vinovată de adulter pe soţia victimizată, deoarece ar fi fost complet nedrept şi, de fapt, nu ar fi avut nici o relevanţă dacă soţia victimizată nu s-ar fi recăsătorit niciodată. Cum i-ar fi putut spune Dumnezeu că era o soţie adulteră dacă se recăsătorea? Nu ar fi avut nici un sens. De aceea este uşor să înţelegem că Dumnezeu îl consideră vinovat pe bărbat pentru propriul adulter şi pentru „adulterul“ soţiei sale, care ei nu i se socoteşte de fapt adulter, ci o recăsătorire legală.

Ce vom spune însă despre afirmaţia imediat următoare făcută de Isus: „şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“? Există numai două posibilităţi care ar avea sens. Fie Isus îl considera vinovat de un al treilea adulter pe bărbatul care considera că nu a comis niciodată adulter (din acelaşi motiv pentru care îl consideră vinovat şi de al doilea adulter), fie Isus Se referea la bărbatul care, ca să nu „comită adulter“, încuraja o femeie să divorţeze de soţul ei pentru a se căsători cu el. Dacă Isus ar fi spus că orice bărbat de pe pământ care se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite adulter, atunci fiecare bărbat dintre evreii care trăiseră cu sute de ani în urmă şi se căsătoriseră cu femei divorţate comiseseră adulter în acord deplin cu Legea lui Moise. De fapt, fiecare bărbat din mulţimea prezentă în acea zi care era căsătorit cu o femeie divorţată şi care, conform Legii lui Moise nu comisese nici un păcat, se făcea dintr-o dată vinovat de ceea ce un minut mai devreme nu fusese vinovat şi s-ar fi părut că în acel moment Isus schimbase legea dată de Dumnezeu. Mai mult, fiecare persoană care s-a căsătorit cu o persoană divorţată, pe baza cuvintelor lui Pavel scrise către Corinteni că nu este păcat, a păcătuit de fapt, săvârşind adulter.

Pe mine personal întreaga esenţă a Bibliei mă determină să admir bărbatul care s-a căsătorit cu o femeie divorţată. Dacă aceasta a fost victimă egoismului fostului ei soţ, admir acest bărbat la fel de mult pe cât admir bărbatul care se căsătoreşte cu o văduvă, luând-o în grija lui. Dacă aceasta a fost vinovată într-o oarecare măsură pentru divorţ, l-aş admira pentru că, asemenea lui Hristos, crede în tot ce este mai bun în ea şi pentru harul lui de a-i ierta trecutul şi de a-şi asuma riscul. De ce ar concluziona cei care citesc Biblia şi în care trăieşte Duhul Sfânt că Isus interzicea oricui să se căsătorească cu orice persoană divorţată? Cum concordă această perspectivă cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate ce nu ar pedepsi niciodată pe cineva care este victimă, aşa cum este cazul femeii de care se divorţează fără a avea ea vreo vină? Cum s-ar încadra această perspectivă în mesajul Evangheliei, care oferă iertare şi o nouă şansă păcătoşilor care se pocăiesc?

Pe scurt

Biblia afirmă în mod constant că divorţul înseamnă păcat din partea uneia sau ambelor părţi. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să existe divorţuri, dar, plin de îndurare, a stipulat divorţul în cazul imoralităţii. Tot datorită îndurării Sale a hotărât ca oamenii divorţaţi să se recăsătorească.

Dacă nu ar fi fost aceste cuvinte ale lui Isus despre recăsătorire, niciunul dintre cei care citesc Biblia nu ar fi putut ajunge vreodată la concluzia că divorţul este păcat (cu excepţia a două cazuri rare din Vechiul Legământ şi a unuia din Noul Legământ care se referă la recăsătorire după ce două persoane creştine divorţează). Totuşi, am descoperit o modalitate logică de a armoniza ceea ce a spus Isus despre recăsătorire cu restul învăţăturilor din Biblie. Isus nu înlocuia legea lui Dumnezeu referitoare la recăsătorire cu o lege mai strictă ce interzicea orice fel de recăsătorire, lege imposibil de urmat pentru cei care erau deja divorţaţi şi recăsătoriţi (ca şi cum am încerca să reconstituim ouăle din omletă) şi care ar fi generat o confuzie permanentă, împingând oamenii spre încălcarea altor legi ale lui Dumnezeu. Mai degrabă, El îi ajuta pe oameni să îşi vadă propria ipocrizie. Îi ajuta pe cei ce considerau că nu comiseseră niciodată adulter să înţeleagă că săvârşeau adulter pe alte căi, prin pofta inimii lor şi prin atitudinea liberală faţă de divorţ.

După cum ne învaţă întreaga Biblie, iertarea este oferită păcătoşilor care se pocăiesc, indiferent de păcatul săvârşit, şi li se oferă mai multe şanse, chiar şi celor divorţaţi. Nu este nici un păcat în cazul recăsătoririlor făcute conform Noului Legământ, cu excepţia credinciosului care a divorţat de un alt credincios, ceea ce nu ar trebui să se întâmple de vreme ce credincioşii autentici nu comit imoralităţi şi deci nu există nici un motiv valid pentru divorţ. În cazurile rare în care se întâmplă acest lucru, amândoi ar trebui să rămână singuri sau să se împace unul cu celălalt.

 


[1] De exemplu, gândeşte-te la comentariile unui pastor divorţat care a fost dat afară din trupul lui Hristos pentru că s-a recăsătorit. El a spus: „ar fi fost mai bine să-mi fi ucis soţia decât să divorţez de ea. Dacă aş fi ucis-o, m-aş fi putut pocăi, aş fi fost iertat, m-aş fi recăsătorit legal şi mi-aş fi continuat lucrarea“.